Dacă am face o evaluare a creștinismului de astăzi, ce fel de jertfă am remarca mai frecvent jertfa lui Cain sau jertfa lui Abel? Cain a adus jertfă din roadele pământului, iar Abel, din oile turmei sale. În timp ce jertfa lui Abel a fost plăcută lui Dumnezeu, jertfa lui Cain a fost respinsă. Încă de la început, Dumnezeu Și-a exprimat voinţa cu privire la formele de relaţie dintre Sine și oameni.

Istoria celor doi fraţi este una cumplită. Adam și Eva au fost creaţi de Însuși Dumnezeu, dar Cain și Abel au fost născuţi de Eva. Viaţa lui Abel s-a sfârșit prematur crima comisă de fratele său a fost determinată de o perspectivă diferită asupra vieţii și mai ales asupra  lui Dumnezeu. Este cea mai urâtă istorie pe care ne-am putea-o imagina vreodată.

Jertfa care probează (ne)credinţa

Aici este vorba de mai mult decât despre un fratricid, după cum punctează profesorul Jordan Peterson: Motivul real al crimei lui Cain a fost ridicarea pumnului plin de furie faţă de structura vieţii. O răzbunare la adresa lui Dumnezeu prin distrugerea idealului Său.”

Din punctul de vedere al manifestării exterioare, religia lor era aceeași, până la un punct, dar, în realitate, exista o diferenţă mare între relaţiile lor cu Dumnezeu: Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain” (Evrei 11:4). Abel a ales credinţa și ascultarea; Cain, necredinţa și răzvrătirea.

Cain și Abel reprezintă două categorii de oameni care vor exista întotdeauna în lumea noastră, până la sfârșitul ei. Jertfa lui Cain se regăsește în toate religiile false, esenţa ei fiind credinţa că omul se poate sprijini pe eforturile sale pentru a fi mântuit. Sunt mulţi aceia care afirmă că omul are nevoie de progres, nu de mântuire, că este capabil să se înnobileze, să renască singur.

Pus faţă în faţă cu alegerile sale, Cain ucide. Istoria aceasta se reeditează mereu. Ori de câte ori cineva alege să stea de partea ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, același spirit plin de mânie se va manifesta împotriva lui, pentru că o viaţă ca a lui Abel este o mărturie împotriva celor care resping Împărăţia lui Dumnezeu. Începând de atunci, omul a căutat o formulă prin care să-și întemeieze propria împărăţie. Construirea Turnului Babel a reprezentat una din aceste încercări de a stabili o conducere independentă de Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu. Mulţi încearcă să-și confecţioneze un „cer” după același principiu pe care a urmărit să-l aplice Satana, diavolul, balaurul cel vechi.

Omul își laudă reușitele, dar Dumnezeu vede istoria umană ca o succesiune de imperii clădite pe imoralitate, lăcomie și violenţă. Noi suntem fascinaţi de fast, strălucire și glorie, ne lăsăm ademeniţi de prosperitate și pretindem că lumea nu a fost niciodată mai bună. Dumnezeu vede însă dincolo de perdelele de fum ale închipuirilor noastre. El cunoaște urâţenia, decadenţa și violenţa realizărilor pe care noi le slăvim.

Împărăţia care se deosebește de toate celelalte

Folosind simboluri, Dumnezeu îi arată profetului Daniel frânturi din viitorul pe care El îl cunoaște deja: Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până în clipa când i s-au smuls aripile şi, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om şi i s-a dat o inimă de om. Şi iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură, între dinţi, şi i s-a zis: «Scoală-te şi mănâncă multă carne!» După aceea m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete şi i s-a dat stăpânire. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne. M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (Daniel 7:3-8).

Daniel are multe întrebări despre viziunea primită, așa că i se explică faptul că fiarele semnifică împărăţii sau puteri lumești. Istoria celei de-a patra fiare se deosebește, la fel ca și aspectul său, de cea a fiarelor precedente, iar acţiunile sale devin din ce în ce mai îndrăzneţe și mai crude, până când puterea sa este distrusă: Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna” (Daniel 7:23-26).

Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma se perindă pe scena istoriei, dar Roma nu este imperiul cu care se încheie istoria acestui pământ.

Apostolul Ioan descrie ultimul asalt al celei de-a patra fiare, care încearcă să-și adjudece închinarea întregii lumii chiar înainte ca Dumnezeu să Își instaureze Împărăţia Lui veșnică: Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: «Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?». I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat. Cine are urechi, să audă!” (Apocalipsa 13:1-9).

Identificând fiara care se ivește din mare

Capitolul 13 al cărţii Apocalipsa prezintă 3 personaje: un balaur și două fiare, agenţii acestuia. În Apocalipsa 12, identitatea balaurului este deconspirată: acesta nu este altul decât Satana, diavolul. Primul dintre agenţii săi este fiara care iese din mare. Ea este secondată de un al doilea agent, fiara care se ridică din pământ. Apostolul Ioan explică relaţia dintre cele trei personaje: balaurul a dat puterea sa fiarei din apă, iar fiara din pământ lucrează cu puterea celei din mare. Așadar, balaurul deleagă autoritatea lui primei fiare, iar aceasta dă autoritate celei de a doua. Această dublă delegare are un rost: a doua fiară își folosește puterea pentru a determina oamenii să se închine primei fiare, iar aceasta, la rândul ei, face uz de puterea și autoritatea ei pentru a direcţiona această închinare spre diavol.

Această relaţie dintre fiare și balaur are o rezonanţă familiară pentru cei care studiază Scriptura. Tatăl trimite Fiul pe pământ, iar Fiul îl trimite pe Duhul Sfânt, la înălţarea Sa la cer. Fiul face lucrarea Tatălui, Duhul Sfânt face lucrarea Fiului.

Apocalipsa 13 nu reprezintă decât o contrafacere a Împărăţiei lui Dumnezeu, în care Satana își atrage și cooperarea oamenilor. Scopul este cel dintotdeauna: distrugerea Împărăţiei lui Dumnezeu: Vai de voi pământ și mare, căci diavolul s-a pogorât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puţină vreme. (…) Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:12,17).

Cine este prima fiară din această triadă nesfântă? Asemenea diavolului, ea este animată de dorinţa de a-și întemeia propria împărăţie și de ura pe care o are faţă de Dumnezeu, faţă Hristos și faţă de poporul Lui. Totuși, oamenii rămân uimiţi de ea și chiar i se închină, pentru că pare a fi invincibilă. De asemenea, rezistenţa pare zadarnică și inutilă; pur și simplu oamenii nu văd o alternativă.

În acest punct se conturează diferenţa infinită dintre Iisus Hristos și fiară. Pentru că ne iubește, Iisus vrea închinarea noastră din dragoste, din recunoștinţă pentru ceea ce a pătimit pentru noi la cruce. Fiarei nu-i pasă de ce te închini atâta timp cât i te închini, așa că nu are niciun scrupul în a-i forţa sau manipula pe aceia care nu i se supun de bunăvoie.

Nimeni nu poate anula venirea Lui

Deteriorarea societăţii umane este o realitate care se conturează tot mai viu: în loc de a progresa, umanitatea decade. În încercarea de a găsi soluţii, se apelează la inginerii sociale și control. Lumea caută cu disperare un lider care să deţină răspunsuri, viziune și un mesaj potrivit. Tânjește după un erou care să unească o societate tot mai dezbinată. Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură să stăpânească oamenii, decât acela care le stăpâneşte cugetul şi în mâinile căruia se află pâinea lor? Noi am primit, aşadar, spada cezarului şi, odată cu asta, fireşte, ne-am lepădat de tine pentru a-l urma pe el” astfel își argumenta Marele Inchizitor poziţia faţă de Dumnezeu, în celebra scenă din romanul Fraţii Karamazov.

„Pare limpede acum cine e de fapt Marele Inchizitor, de ce îl arestează el pe Isus, urmând să îl ardă pe rug, şi a cui ordine o reprezintă. Cândva pe parcursul evoluţiei creștinismului, Marele Inchizitor şi-a însuşit proiectul Satanei, cel refuzat de Isus în pustiu, dar care acum e introdus în lume printr-o operaţie de falsificare şi manipulare. Ordinea propusă de Marele Inchizitor e cea a Satanei, dar e reprezentată de o Biserică ce acţionează în numele lui Isus. Satana este ascuns în însăşi Biserica ce a preluat, sub conducerea Papei şi a Marelui Inchizitor, legatul Dumnezeului întrupat”, scrie filosoful Gabriel Liiceanu în articolul „Un sărut pe gură”, din Revista 22.

„Scena se închide, fără ca Isus să fi rostit vreun cuvânt. (…) Marele Inchizitor, înainte de a părăsi celula lui Isus (…) se îndreaptă spre ușă, o deschide și spune: «Du-te și să nu mai vii… Să nu mai vii… Niciodată, niciodată!»” (Gabriel Liiceanu, art. cit.) – o soluţie de criză, ivită din nevoia de a-L opri pe Iisus să Se opună deturnării satanice a proiectului Său. 

Mulţi susţin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi pentru urâciunile și absurdităţile care au caracterizat domnia ei în vremurile trecute. Dar romanismul, ca sistem, nu este acum într-o mai mare armonie cu Împărăţia lui Dumnezeu decât a fost în oricare altă perioadă a istoriei lui. Papalitatea este pregătită pentru cele două categorii de oameni care cuprind aproape întreaga lume cei care își doresc să fie mântuiţi prin meritele lor și cei care speră fie mântuiţi în păcatele lor. Aceasta este puterea ei.

Profeţia biblică ne-a dezvăluit însă deja finalul. Fără să poată fi oprită sau deturnată de vreun braţ pământesc, Împărăţia lui Dumnezeu vine. Iar în această promisiune sigură sunt dăltuite cele mai fericite speranţe ale noastre.

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta. Puteţi urmări integral programele aici.