Sfârșitul lumii a fost o preocupare constantă a omului și există, paradoxal, încă din zorii civilizaţiei.

Aristotel scria că muritorii sunt muritori fiindcă nu se pot întâlni cu începutul și cu sfârșitul lor; ei pot doar căuta înţelesuri ale acestora.[1] Frica de un sfârșit deplin este ancestrală și perenă, transgresând spaţii geografice și vremuri.

Literatura de ficţiune și scenariile apocaliptice

Despre intrarea în scenă a literaturii de ficţiune apocaliptică, istoricul Lucian Boia spunea că, din terenul de vânătoare privat al bisericii, așa cum era înainte de anii 1800, apocalipsa a devenit o temă desacralizată. Literatura a preluat-o, iar frica a fost deja parţial exorcizată.[2]

Textele ficţionale care au în centru tema sfârșitului lumii aparţin genului consacrat science fiction (SF), mai precis subgenului numit literatură (ficţională) apocaliptică sau escatologică.

Literatura science fiction imaginează o societate surprinsă de impactul tehnologiei și al știinţei asupra omului. Materia primă a acestor ficţiuni o reprezintă evenimentele marcante ale istoriei: bomba atomică, explorarea spaţiului, războaiele mondiale, progresul știinţific, tehnologizarea societăţii.

Pe de altă parte, literatura SF a fost cea care, cu mult înainte de a fi realizate și confirmate de știinţă, a operat ficţional cu concepte precum „bio-ingineria, arhitectura cuantică, grafica digitală, realitatea virtuală, internetul și reţelele de socializare, tehnologii spaţiale și militare, robotizarea producţiei”.[3]

Subgenul literar apocaliptic abordează în exclusivitate tema sfârșitului lumii. Unele dintre aceste texte, indiferent de raportarea lor explicită sau nu la prezenţa divinităţii, au ca sursă apocalipsa biblică, ale cărei teme și ilustraţii le exploatează ficţional (de exemplu, Lord of the World [1907], de Robert Hugh Benson, are ca subiect principal domnia Antihristului și sfârșitul lumii). Altele fac abstracţie de relatarea escatologică din Biblie și construiesc evenimente incredibile care vin ca o judecată asupra umanităţii, bazate pe catastrofe de orice tip, nucleare sau tehnologice, biologice sau astronomice, care duc la dispariţia omului. Multe surprind existenţa ultimului om de pe planetă, cum ar fi volumul Ultimul om (1826), al celebrei Mary Shelley (autoare și a cunoscutului Frankenstein [1818]), în care o omenire ajunsă la un nivel avansat de civilizaţie este distrusă între anii 2073 și 2100 de o epidemie de ciumă, iar ultimul om cutreieră Pământul în așteptarea propriei dispariţii.

Ficţiunile apocaliptice înclină spre distopii, și nu spre utopii. Distopia este mult mai populară decât utopia, mai ales dacă este apocaliptică (o utopie în care totul e perfect devine banală).

Lumea distopică este o societate guvernată de sisteme politice totalitare, un stat-naţiune aflat sub conducerea unei elite dezinteresate de binele oamenilor, cu sisteme de propagandă de stat și programe educaţionale impuse, care transmit mesajul că politica prezentă este cea mai bună opţiune posibilă. Aceste distopii – vezi romanul 1984 (scris în 1948), al lui George Orwell, sau Minunata lume nouă (1932), al lui Aldous Huxley, ori recentul 2084: Sfârșitul lumii (2015), de Boualem Sansal (o conexiune evidentă cu romanul lui Orwell) – avertizează asupra evoluţiei greșite a unor sisteme sociale, politice sau religioase.

Cum putem însă explica prezenţa acestor ficţiuni destinate sensibilităţii moderne?

Fie că îi place spiritului modern, fie că nu, declinul gândirii mitice este reversibil. Lumea modernă abundă în mituri, industria de divertisment fiind doar una dintre surse. Arhetipurile universale și tiparele de rol se conservă conștiincios în ficţiunile moderne. Genurile fantasy, horror, science fiction sunt relevante în acest sens, creând modele de raportare la viaţă în concordanţă cu vremurile în care trăim.[4] Nevoia de mituri sau eroi rămâne însă constantă: eroul lui M.P. Shiel rătăcind suveran într-o lume pustie este un alt Nero care triumfă la vederea ruinelor fumegânde ale Romei.[5]

Ficţiunile despre supereroi, inteligenţă artificială, monștri, începuturi – cosmogonii – sau despre sfârșitul lumii – apocalipse – ne parvin deja într-o manieră regulată, simbolizând variante de înţelegere a realităţii; noi mituri, așadar, care încearcă să explice inexplicabilul. Contemplarea apocalipsei face ca problemele de zi cu zi să pară simple mărunţișuri.

Prin natura sa, noţiunea de sfârșit al lumii (cineva spunea că apocalipsa este „o traumă culturală extremă[6]) se încadrează între cele mai fascinante curiozităţi ale omului, deoarece îi satisface dorinţa de mister, de curiozitate, de uimire și de groază.

Sunt acestea, oare, într-un fel, noi forme de mituri escatologice? Pe de altă parte, miturile escatologice originare, tradiţionale, spunea Eliade, au avut o altă destinaţie: ele au determinat importante mişcări colective în Evul Mediu (cruciadele, milenarismul, expediţia lui Columb etc.).[7]

Un astfel de mit a făurit cultura americană, care întotdeauna s-a considerat una apocaliptică.[8] Lumea americană a părut întotdeauna deschisă tuturor speranţelor și tuturor utopiilor. Peregrinii și puritanii din Noua Anglie au fost convinși că existenţa lor în Lumea Nouă a făcut parte din planul divin care avea să ducă inevitabil la instaurarea Noului Ierusalim pe continentul american; mai mult, predicile puritanilor erau pline de referiri la sfârșitul lumii, iar toate acestea i-au făcut pe americani să creadă, încă de la constituirea naţiunii lor, că istoria Statelor Unite nu va fi una întâmplătoare, ci parte a istoriei divine.

Temele legate de sfârșitul lumii sunt des exploatate în ficţiunea literară contemporană, deoarece ele corespund unor dileme reale, reprezentând un tip de literatură dură și provocatoare prin interogaţiile lansate: decadenţa și reinstaurarea, progresul și catastrofa, puterea politică.

Există o strânsă legătură între apocalipsă și ideea de putere statală, de imperiu, deoarece conceptele de criză, decadenţă și imperiu ajută societatea să vadă naţiunile, războaiele și imperiile în legătură cu sfârșitul lumii. Terenurile istorice instabile favorizează, în general, soluţiile apocaliptice ficţionale.

Din perspectiva istoriei literare, sfârșitul lumii a corespuns foarte bine romantismului literar, fiind în acord cu motivele sale artistice: misterul, fantezia, macabrul, oniricul, tenebrosul, preocuparea pentru timp și spaţiu, personajele și situaţiile excepţionale. „Pe la 1850 – scrie Lucian Boia –, toate formulele erau deja disponibile: sfârşitul imediat şi sfârşitul pe termen lung, sfârşit providenţial şi sfârşit natural, sfârşit definitiv şi reînnoire. Literatura sfârşitului lumii îşi începea frumoasa carieră.”[9]

Cum se sfârșește lumea în literatură?

Înainte să piară în materialitatea ei, lumea a fost anihilată cu ajutorul imaginaţiei.[10] Am spune că imaginaţia apocaliptică nu cunoaște limite. Astfel, lumea se sfârșește în literatură prin războaie nucleare, schimbări de climă drastice, pandemii, foamete, erupţii vulcanice, invazii ale extratereștrilor sau ale animalelor, supremaţia roboţilor, revoluţii biologice, coliziuni cu meteoriţi etc.

H.G. Wells, scriitor britanic de referinţă al genului SF, a scris multe ficţiuni care se întrec în zugrăvirea unui sfârșit al lumii cât mai dezastruos. Mașina timpului (1895) prezintă o distopie; Războiul lumilor (1898), o invazie extraterestră; Insula doctorului Moreau (1896), manipularea genetică; The Shape of Things to Come (1933), un război mondial. Odată cu anii ʼ50, cultura populară americană cunoaște un avânt exploziv; genul SF câștigă un public din ce în ce mai numeros și mai tânăr, în timp ce subiectul sfârșitului lumii devine o temă la ordinea zilei, datorită popularizării bombei atomice și interesului crescut faţă de explorarea spaţială.[11] Astfel, foarte mulţi scriitori de la mijlocul secolului trecut au supralicitat tema distrugerii nucleare: Arthur C. Clarke în Sfârșitul copilăriei (1953), Walter Miller în Cantică pentru Leibowitz (1959), Kurt Vonnegut în Leagănul pisicii (1963), Robert C. O’Brien în Z for Zachariah (1974). În Maimuţă și esenţă (1948), de Aldous Huxley, războiul nuclear se soldează cu o lume stranie, plină de mutanţi, cu reguli greu de imaginat.

Secolul al XX-lea aduce în discuţie din ce în ce mai serios impactul acţiunii umane asupra echilibrului ecologic și schimbările climatice. Ficţiunea apocaliptică își prelucrează de aici o nouă manieră de a pune capăt omenirii.

Câteva exemple ar fi: George R. Stewart, cu Earth Abides (1949); John Christopher, cu The Death of Grass (1956), și J.G. Ballard, cu The Wind from Nowhere (1961) (pentru ca, în ultimul său roman, Kingdom Come [2006], Ballard să sugereze că nu deteriorarea mediului duce la dispariţia civilizaţiei, ci consumerismul). În 1954, Richard Matheson, în Sunt o legendă, închipuie o bacterie care transformă aproape toţi oamenii în vampiri, în timp ce Michael Crichton, în Germenul Andromeda (1969), înfăţișează traiectoria unui satelit care se întoarce pe Pământ cu un microb mortal.

Dar subiectul acesta este vechi; Edgar Quinet, după ce iniţial a conceput o lucrare după modelul religios clasic intitulată Ahasvérus, a scris prin anii 1870 Creaţia, în care se întreba dacă nu cumva locul omului va fi luat de o rasă superioară. Aceleași întrebări îl preocupau și pe Guy de Maupassant (în Horla [1887]). La fel ca acestea, multe scrieri din secolul al XIX-lea poartă amprenta darwinistă.

Nu lipsește sfârșitul lumii cauzat de pandemii, călătoriile internaţionale făcând posibilă infectarea rapidă cu diverse virusuri, reiterând tema biblică a plăgilor.

Prin anii 1900, angoasa socială se transferă asupra obiectelor și a pericolelor din spaţiul cosmic.[12] Coliziunea Pământului cu meteoriţi devine un alt mod de a închipui sfârșitul lumii. În Dialogul lui Eiros cu Charmion (1839), Edgar Allan Poe vorbește despre o cometă care va cauza pârjolirea planetei. În Cronicile marţiene (1951) ale lui Ray Bradbury, Pământul sare în aer și câţiva supravieţuitori își continuă existenţa pe Marte (la mijlocul secolului trecut, încă se mai cocheta cu ideea locuirii pe această planetă).

Este ficţiunea escatologică o simplă formă de escapism, de evadare din cotidian? Sau comportă anumite semnificaţii?

SF-ul, în special subgenul său apocaliptic, este aproape întotdeauna alegoric și politic.[13] Ficţiunile apocaliptice au o perspectivă fatalistă și critică aspru societatea, transmiţând mesajul că dispariţia omului este rezultatul propriei sale decăderi și distrugeri. Cele mai rele impulsuri și comportamente umane sunt dezvăluite în preajma evenimentelor finale.

Scriitorii și cititorii se pun toţi de acord: lumea și omenirea se îndreaptă spre haosul final; Armaghedonul sau lumile distopice o exprimă cel mai bine. De aceea semnalul de alarmă este serios: reevaluarea vieţii sociale și politice a lumii prezente și militarea pentru o viaţă mai frumoasă, până nu e prea târziu. Catastrofele indică angoase existenţiale ancestrale.

Război cu salamandrele (1936) este o faimoasă capodoperă satirică în care Karel Čapek înfăţișează lupta crâncenă cu natura scăpată de sub control. Salamandrele pe care indivizii le folosesc pentru profit se înmulţesc și ajung să stăpânească Pământul, asemenea oamenilor. Naraţiunea este însă alegorică și angajată social. Adevăratul dușman al umanităţii nu sunt vieţuitoarele din poveste, ci invazia fascistă care ameninţă lumea civilizată. Indiferent că sunt invadatori de pe Marte, monștri mutanţi, sălbatici, tehnocraţi sau, în cele din urmă, naziști, ei îl reprezintă pe „celălalt”, sinele dezumanizat, ca în piesa de teatru Rinocerii, a lui Eugène Ionesco, unde natura animată arată alienarea ce afectează profund condiţia umană și istoria lumii.[14]

Alte interpretări arată că diversele variante escatologice, mai ales cele prin dezastre naturale, pot fi o metaforă pentru conflictele interne omenești. Ele ar simboliza „impulsurile distructive din interiorul psihicului omenesc: dorinţa de moarte în toate formele sale homicide și suicide”.[15] Într-un fel, scriitorii fac apel la atenţia noastră pentru a sesiza dușmanul interior, „forţele care născocesc judecăţile de apoi personale în noroiul sinelui”[16] (vezi M.P. Shiel, în Norul purpuriu [1901]).

Karen Renner scrie în articolul „The Appeal of Apocalypse” (Apelul apocalipsei) că s-ar putea ca oamenii să caute ceva mai mult decât confortul temporar al unei amnezii adrenalinice.[17] Dincolo de a stărui cu pesimism asupra coruperii lumii, ficţiunea invită la experienţe care să reveleze potenţialul uman nedescoperit și, cu siguranţă, o altă lume: una neapărat mai bună.

Laura Maftei este lector universitar doctor la Facultatea de Teologie și Știinţe Sociale din cadrul Universităţii Adventus.

Footnotes
[1]„V. Frank Kermode, The Sense of an Ending. Studies in the Theory of Fiction, Oxford University Press, 2000, p. 4.”
[2]„Lucian Boia, Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit, Humanitas, București, 2007, p. 67.”
[3]„Anamaria Borlan, „Câteva idei SF despre SF“, în Fantastica nr. 16, 2016, https://fantastica.ro/ cateva-idei-sf-despre-sf/.”
[4]„Marco Fraga Silva, „The New Myths of Speculative Fiction Cinema: How Mythical Thought is Returning in the Contemporary World“, în Ação Midiática, nr. 19, 2020, p. 12-34, https://revistas. ufpr.br/acaomidiatica/article/view/68241/40269.”
[5], „Lucian Boia, Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit, Humanitas, București, 2007, p. 67.”
[6]„James Berger, After the End: Representations of Post-Apocalypse, University of Minneapolis Press, Minneapolis și Londra, 1999, p. 5.”
[7]„Andrei Prohin, „Cărturarii Ţărilor Române – între istorie și profeţie (sec. XV-XVI)“, în Studia Universitatis Moldaviae, nr. 4 (64), 2013, p. 24, http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/02.- p.18-26.pdf.”
[8]„James Craig Jolte (ed.), Imagining the End: The Apocalypse in American Popular Culture, Santa Barbara, California, 2020, p. xvii.”
[9]„Lucian Boia, op. cit., p. 69.”
[10]„Ibidem, p. 87.”
[11]„James Craig Jolte, op. cit., p. xviii.”
[12]„Lucian Boia, op. cit., p. 93.”
[13]„Maria Manuel Lisboa, The End of the World. Apocalypse and its Aftermath in Western Culture, Open Book Publishers, 2001, p. 31.”
[14]„Eric S. Rabkin, Martin H. Greenberg, Joseph D. Olander (ed.), The End of the World, Southern Illinois University Press, Carbondale and Edwardsville, 1983, p. 359.”
[15]„Ibidem, p. 361.”
[16]Ibidem.
[17]„Keren J. Renner, „The Appeal of the Apocalypse“, în Literature Interpretation Theory, vol. 23, nr. 3, iul. 2012, p. 206, https://www.researchgate.net/ publication/263364113_The_Appeal_of_the_Apocalypse.”

„V. Frank Kermode, The Sense of an Ending. Studies in the Theory of Fiction, Oxford University Press, 2000, p. 4.”
„Lucian Boia, Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit, Humanitas, București, 2007, p. 67.”
„Anamaria Borlan, „Câteva idei SF despre SF“, în Fantastica nr. 16, 2016, https://fantastica.ro/ cateva-idei-sf-despre-sf/.”
„Marco Fraga Silva, „The New Myths of Speculative Fiction Cinema: How Mythical Thought is Returning in the Contemporary World“, în Ação Midiática, nr. 19, 2020, p. 12-34, https://revistas. ufpr.br/acaomidiatica/article/view/68241/40269.”
„James Berger, After the End: Representations of Post-Apocalypse, University of Minneapolis Press, Minneapolis și Londra, 1999, p. 5.”
„Andrei Prohin, „Cărturarii Ţărilor Române – între istorie și profeţie (sec. XV-XVI)“, în Studia Universitatis Moldaviae, nr. 4 (64), 2013, p. 24, http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/02.- p.18-26.pdf.”
„James Craig Jolte (ed.), Imagining the End: The Apocalypse in American Popular Culture, Santa Barbara, California, 2020, p. xvii.”
„Lucian Boia, op. cit., p. 69.”
„Ibidem, p. 87.”
„James Craig Jolte, op. cit., p. xviii.”
„Lucian Boia, op. cit., p. 93.”
„Maria Manuel Lisboa, The End of the World. Apocalypse and its Aftermath in Western Culture, Open Book Publishers, 2001, p. 31.”
„Eric S. Rabkin, Martin H. Greenberg, Joseph D. Olander (ed.), The End of the World, Southern Illinois University Press, Carbondale and Edwardsville, 1983, p. 359.”
„Ibidem, p. 361.”
„Keren J. Renner, „The Appeal of the Apocalypse“, în Literature Interpretation Theory, vol. 23, nr. 3, iul. 2012, p. 206, https://www.researchgate.net/ publication/263364113_The_Appeal_of_the_Apocalypse.”