Adevărat a-nviat!

912

Pentru unii învierea lui Iisus Christos este un eveniment simbolic, iar pentru alţii subiectul nu are importanţă, pentru că revenirea la viaţă este imposibilă din punct de vedere ştiinţific. Totuşi, creştinismul afirmă că Iisus este viu, deşi a fost răstignit şi a murit.

O placă de piatră care conţine 87 de rânduri scrise în limba ebraică a fost găsită în Iordania, aproape de Marea Moartă[1], anunţa The New York Times, în 2008. Specialiștii consideră piatra autentică şi o datează înaintea naşterii lui Iisus Christos. Intuind mai degrabă forma câtorva cuvinte ilizibile de pe tăbliţă, unii cercetători evrei au afirmat că inscripţia s-ar referi la un Mesia care se va ridica din morţi la trei zile după deces. Astfel, inscripţia ar sugera că istoria învierii lui Iisus nu este unică, ci reprezintă doar o preluare din tradiţia evreiască existentă. În realitate, textului îi lipsesc termenii cheie pentru argumentarea unei asemenea teze, iar Moşe Bar-Aşer, profesor de ebraică şi aramaică la Hebrew University, observa corect că aceia care formulează teorii pe baza inscripţiei incomplete se pripesc.

Moartea şi învierea lui Christos au fost profetizate cu câteva secole înainte, prin profetul Isaia care scria: „după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat (…) va trăi multe zile” (Isaia 53:10). Nu mai reprezintă însă o noutate faptul că relatăriile evangheliilor despre învierea lui Iisus Christos sunt uneori contestate, considerându-se că, din punct de vedere istoric, evenimentul este îndoielnic sau imposibil.

Învierea în religiile lumii

Realitatea învierii este profund legată de credinţa în Creatorul tuturor lucrurilor. Trei religii importante ale lumii învaţă, prin curentele teologice ortodoxe, neafectate de evoluţionim şi interpretări seculare, că există un singur Dumnezeu Creator. Iudaismul, creştinismul şi islamul susţin că va fi o înviere în trup a tuturor oamenilor.

În religiile orientale, precum hinduismul, budismul şi jainismul, învierea individului nu este considerată o posibilitate reală. Totuşi, şi în aceste religii regăsim preocuparea pentru ceea ce se întâmplă în „viaţa viitoare”. Conceptualizările orientale ale acestei credinţe într-o viaţă viitoare sunt transmigrarea sufletului şi reîncarnarea. Procesul transmigrării sufletului se finalizează în nirvana, care înseamnă o stare unică şi universală sau chiar armonizarea cu neantul. Marile religii ale Asiei promovează, în diferite forme, conceptul nemuririi. În schimb, ideea de înviere este absentă. Nu se vorbeşte despre posibilitatea revederii unui membru al familiei sau a unui prieten decedat. În cel mai bun caz, se crede că spiritele lipsite de trup se vor reîntâlni într-un spaţiu nedefinit.

În islam există credinţa că morţii înviaţi vor locui în Paradis, care pare mai degrabă „un loc senzual”[2], unde bărbaţii au acces la fecioarele din Paradis, fiind serviţi cu vin de concubinele din propriul harem. Pe de altă parte, viaţa „viitoare” a femeilor credincioase pare a fi ignorată în Coran. Cert este că învierea este asociată cu vremurile de pe urmă, când toţi vor învia, unii pentru a moşteni raiul amintit, iar cei care i s-au opus lui Allah şi profetului Mahomed, pentru a fi pedepsiţi în iad.

Confucius, Buddha, Mahomed şi alţi fondatori sau lideri religioşi au murit şi au fost îngropaţi. Milioane de credincioşi merg azi în pelerinaj la mormintele lor. Singuri creştinii nu au această posibilitate, pentru că ei cred că Iisus Christos a înviat dintre morţi şi că mormântul Său este gol.

Mormântul gol

Mormântul în care a fost îngropat Iisus i-a aparţinut unui evreu înstărit, Iosif din Arimatea, şi era, cu certitudine, un loc de înmormîntare sigur. Trupul lui Iisus a fost îngropat potrivit obiceiului ebraic, fiind înfăşurat într-o pânză curată de in, îmbălsămat cu miresme şi aşezat într-un mormânt nou, săpat în stâncă. La intrarea mormântului a fost aşezată o piatră de dimensiuni mari.

Conducătorii religioşi ai iudeilor au cerut ca mormântul să fie păzit, cererea lor fiind motivată de teama că ucenicii lui Iisus vor fura trupul şi vor susţine că Acesta a înviat. Astfel, o gardă militară oficială a asigurat paza permanentă a mormântului din momentul îngropării şi până în dimineaţa zilei de duminică, ca o garanţie că trupul lui Iisus va rămâne acolo, în pofida profeţiei repetate, cum că Iisus va învia a treia zi. Practic s-au luat toate măsurile de siguranţă, pentru ca mormântul să nu fie „profanat”. Evanghelistul Matei ne spune însă că, duminică, în zorii zilei, „a avut loc un cutremur mare, căci un înger al Domnului a coborât din cer şi s-a dus de a rostogolit piatra şi s-a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada. Gardienii au început să tremure de frică şi au rămas ca morţi. Îngerul le-a zis femeilor: „Nu vă temeţi! Ştiu că Îl căutaţi pe Iisus, Care a fost răstignit! Nu este aici, pentru că a fost înviat, aşa cum a spus! Veniţi şi vedeţi locul unde fusese pus” (Matei 28:2-6).

Pentru duşmanii lui Iisus, mormântul gol a creat o problemă serioasă. Se cerea o explicaţie plauzibilă şi, tocmai de aceea, Consiliul preoţilor a hotărât să răspândească zvonul că ucenicii au furat trupul lui Iisus. Acest zvon a validat însă un fapt cert: mormântul era gol. Paradoxal e faptul că, în primă fază, chiar şi unii dintre cei care Îl urmaseră pe Iisus au crezut că trupul Lui a fost luat şi mutat în altă parte. Maria Magdalena, descoperind mormântul gol, şi-a exprimat tristeţea prin cuvintele: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus!” (Ioan 20:2) Neliniştea apostolilor Petru şi Ioan, care au alergat degrabă spre mormânt, poate fi înţeleasă prin prisma bănuielii că duşmanii Învăţătorului lor i-ar fi furat trupul.

Teoria că trupul lui Iisus a fost furat nu este însă susţinută de relatările evangheliilor şi este lipsită de logică. Membrii Sanhedrinului au recunoscut că mormântul era gol. Pe ei nu i-ar fi avantajat să deţină trupul lui Iisus şi să păstreze tăcerea cu privire la asta. Explicaţia oferită publicului larg a fost că ucenicii au luat trupul în timp ce soldaţii romani dormeau. Totuşi, cine ar putea crede că unsprezece ucenici, dezamăgiţi de moartea Învăţătorului lor şi neorganizaţi, s-au strecurat cu abilitate printre gărzile romane, înlăturând piatra mare de la intrarea în mormânt, fără zogomot şi furând cu atâta îndemânare trupul lui Iisus? Şi-apoi, însăşi descoperirea mormântului gol a transformat disperarea lor în bucurie, încurajându-i să proclame realitatea învierii lui Christos. „Fără mormântul gol, orice afirmaţie în favoarea învierii lui Iisus era fără sens”[3]. Minciuna şi furtul n-ar fi reuşit să justifice răspândirea mesajului învierii, care constituie o parte foarte însemnată, dacă nu chiar esenţa creştinismului.

În evanghelii se consemnează că Iisus Însuşi a prevestit moartea şi învierea Sa. „Apoi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere mult şi să fie respins de către bătrâni, de către conducătorii preoţilor şi de către cărturari, să fie omorât, iar după trei zile să învie” (Marcu 8:31). Ucenicii n-au înţeles acest mesaj sau au preferat să-l evite, având alte aşteptări de la Mesia. Moartea lui Iisus era o perspectivă inacceptabilă pentru ei, iar învierea dintre morţi despre care vorbea Învăţătorul lor probabil că îi nedumerea. Poate că unii dintre ei erau tributari concepţiilor culturale şi religioase ale epocii respective, când era larg răspândită ideea grecească a sufletului nemuritor. Evreii credeau în înviere, dar o înviere a întregii omeniri, care urma să aibă loc la sfârşitul lumii. Mai mult, saducheii negau vehement realitatea învierii. Ucenicii, ştiau că persoanele înviate de Iisus rămâneau încă sub sceptrul morţii, iar faptul că Fiul lui Dumnezeu putea să moară ţinea mai degrabă de domeniul absurdului. Imediat după Cina cea de taină, Iisus le-a spus: „după învierea Mea voi merge înaintea voastră în Galileea” (Matei 26:32). Deşi a vorbit deschis despre acest subiect, ucenicii Săi au înţeles profeţiile numai după ce s-au împlinit.

La răsăritul soarelui

Încetul cu încetul, noaptea de sâmbătă spre duminică a trecut. Ora cea mai întunecată, chiar înainte de revărsatul zorilor, a venit. Hristos era captiv în strâmtul Său mormânt. Piatra cea mare era la locul ei; sigiliul roman încă nerupt; străjerii romani făceau mereu de pază. Mai erau şi paznici nevăzuţi. În jurul locului aceluia erau adunate oşti de îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putinţă, domnul întunericului cu îngerii lui ar fi ţinut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar şi o oaste cerească înconjura mormântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul şi aşteptau să salute pe Domnul Vieţii.

„Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; un înger al Domnului s-a pogorât din cer.”(Matei 28,2)

Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curţile cereşti. Razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea Lui şi-I luminau cărarea:

“Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi”(Matei 28,3-4.).

Pămâtul a tremurat înaintea lui, iar oştile întunericului au pierit. Ostaşii au văzut cum piatra cea mare a fost dată la o parte ca şi cum ar fi fost o pietricică şi l-au auzit pe înger strigând:

“Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău te cheamă.”?

Ei L-au văzut pe Isus cum a ieşit din mormânt şi L-au auzit spunând:

” Eu sunt învierea şi viaţa”.

Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos şi-a dat viaţa şi un alt cutremur a semnalat clipa când a reluat-o în triumf.

Hristos a ieşit din mormânt şi garda romană a putut să-L privească. Privirea lor a rămas aţintită la faţa Aceluia pe care ei cu puţin mai înainte L-au luat în râs şi batjocură. În această Fiinţă proslăvită ei vedeau pe Captivul pe care L-au văzut în odaia de judecată, pe Acela pentru care ei au împletit o coroană de spini. El era Acela care, fără să Se împotrivească, a stat în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi a lăsat ca trupul Lui să fie sfâşiat de loviturile biciului.

La vederea îngerilor şi a Mântuitorului în slavă, păzitorii romani au leşinat şi arătau ca nişte morţi, dar îndată ce stralucirea cerească s-a ascuns de faţa lor, s-au ridicat şi au plecat în mare grabă către cetate şi spuneau tuturor noutăţile cele minunate. Veştile acestea au ajuns la urechile preoţilor care i-au chemat şi i-au pus să relateze cele întâmplate. La auzul acestor veşti feţele preoţilor erau ca cele ale morţilor, încercau să spună ceva dar nu reuşeau. Îndată ce şi-au revenit au spus soldaţilor: “Să nu spuneţi la nimeni ce ati văzut”. “Spuneţi aşa” au zis preoţii: “Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.”

Maria Magdalena şi celelalte femei, între care Maria mama lui Iacob, împreună cu Salomea şi Ioana au sosit la mormânt şi l-au găsit gol. Un înger al lui Dumnezeu le-a vorbit:

“Nu vă temeţi căci ştiu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul; şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Il veţi vedea” (Matei 28, 5-7)

Maria Magdalena i-a găsit pe Petru şi pe Ioan şi le-a dat vestea despre mormântul gol. Cei doi ucenici au alergat la mormânt. Ioan a ajuns cel dintâi, dar nu a intrat. L-a aşteptat pe Petru şi au intrat împreună dar nici unul dintre ei nu a văzut îngerii.
După ce ucenicii au plecat, Maria Magdalena a venit din nou la mormânt. S-a plecat să privească şi a văzut pe îngeri stand pe lespedea de piatră pe care zăcuse trupul lui Isus. După ce s-a ridicat din poziţia ei, Maria a auzit un glas. Atunci, Isus I S-a descoperit, ea fiind cea dintâi – în afara soldaţilor – care l-a văzut pe Hristos înviat.

Fragment inspirat din capitolul “A înviat Domnul!” al cărţii Viaţa lui Iisus, de Ellen G. White. Pasajele biblice sunt citate din versiunea Cornilescu

După înviere

Îngerul pe care l-au întâlnit femeile îndurerate la mormânt, le-a anunţat că Iisus a înviat, după cum profetizase. Cele cinci relatări biblice ale învierii menţionează zece arătări diferite ale lui Iisus Christos după înviere. El i s-a arătat Mariei Magdalena, apostolilor şi altor ucenici, toţi cei care au fost martori ai acestor descoperiri susţinând apoi realitatea evenimentului, în ciuda faptului că au fost persecutaţi şi bătuţi. Martorii învierii au mâncat, au băut împreună cu El şi s-au bucurat să constate că Iisus cel crucificat este acelaşi cu Iisus cel înviat. Apariţiile lui Iisus au demonstrat realitatea învierii şi au dat sens evenimentelor din ultimele Sale zile. Mormântul gol şi apariţiile lui Iisus, însoţite de relatările martorilor oculari, susţin că învierea nu este o poveste falsă. Iisus a înviat cu adevărat şi s-a întors în istorie.

Doi susţinători ai lui Iisus se îndreptau spre Emaus, o localitate situată la 11 kilometri de Ierusalim. Pe drum, discutau între ei despre judecarea şi răstignirea lui Iisus, fiind dezamăgiţi de cursul evenimentelor din ultimele zile. Iisus din Nazaret, despre care credeau că va izbăvi pe Israel, fusese crucificat. Odată cu aşezarea lui în mormânt, fuseseră îngropate toate speranţele lor. Un Străin li s-a alăturat şi le-a oferit o lecţie pe care nu aveau cum să o uite vreodată. Străinul le-a interpretat evenimentele recente în lumina profeţiilor din Sfintele Scripturi pe care ei nu le înţeleseseră. Cuceriţi de raţionamentul Străinului, cei doi l-au rugat să rămână cu ei. În timp ce serveau masa, Străinul şi-a descoperit adevărata identitate – era Iisus Christos. Interpretarea profeţiilor Vechiului Testament şi prezenţa reală în casa lor a lui Christos cel înviat i-a determinat să exclame cu toată convingerea: „Domnul a înviat într-adevăr” (Luca 24:34).

Christos a înviat!

Învierea lui Iisus înseamnă manifestarea unui Dumnezeu cu puteri nelimitate asupra vieţii şi a morţii. Credinţa în faptul istoric al învierii Domnului constituie începutul unei relaţii spirituale continue cu Mesia cel înviat. Apostolul Pavel vedea în actul învierii puterea nemărginită a lui Dumnezeu „pe care a desfăşurat-o atunci când L-a înviat pe Christos din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui în locurile cereşti” (Efeseni 1:20). Totodată, actul istoric al învierii, alături de taina întrupării Fiului consemnează intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. „În Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat. (…) El este învestit cu dreptul de a da nemurire”[4]. Învierea lui Christos este şi un semn al biruinţei Lui asupra slăbiciunii firii umane, asupra păcatului şi asupra morţii. Proslăvirea lui Christos, care „a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, dovedeşte că viaţa Sa curată şi jertfa supremă de la Golgota au primit, cum ar spune teologul Karl Barth, „aprobarea” Tatălui din cer

„Noi nu trebuie să privim crucea ca o înfrângere şi învierea ca o victorie. Dimpotrivă, crucea a fost o victorie câştigată şi învierea o victorie confirmată, proclamată şi demonstrată”.

John R.W. Stott

Pentru creştini, învierea lui Christos este mai mult decât un eveniment istoric. Este evenimentul care le oferă certitudinea că viaţa umană şi istoria lumii sunt în grija lui Dumnezeu. În plus, după cum spunea Dumitru Stăniloae, „numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Christos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale”[5]. Astfel, avem curajul să ne apropiem de Dumnezeu, pentru a fi eliberaţi de păcate, prin jertfa Fiului Său. Credinţa în Iisus Christos care a obţinut biruinţa asupra morţii ne garantează realitatea învierii în trupuri slăvite, potrivit promisiunilor lui Dumnezeu. „Căci dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu îi va aduce împreună cu Iisus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). Christos a înviat! Urmează învierea celor care cred.


[1] Ethan Bronner, „Ancient Tablet Ignites Debate on Messiah and Resurrection", www.nytimes.com, 6 iulie 2008
[2] Henry Morris, Religion and Resurrection, www.icr.org
[3] Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, Oradea, Cartea Creştină, 1996, p. 188
[4] Ellen White, Hristos Lumina Lumii, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, p. 624
[5] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Bucureşti, EIBMBOR, 1997, p. 121