Biblioteca sacră într-un secol profan

224

În veacuri pierdute în negura timpului, Biblia a fost cartea pentru care unii au ales să moară pe rug sau în temniţă. A fost un timp când Biblia era ferecată în lanţuri pe zidul mănăstirilor. Azi, este tipărită şi răspândită în milioane de exemplare. Se pare însă că numărul celor care o citesc este mai mic.

Tot mai puţini oameni cunosc personajele, evenimentele şi datele elementare ale Bibliei. Este concluzia un studiu[1] realizat, în 2009, de cercetătorii de la Universitatea Durham, care au chestionat 900 de persoane provenite din diferite biserici sau neafiliate vreunei biserici. În medie, o persoană din 20 a fost în stare să îşi amintească cele Zece Porunci. Unul dintre respondenţi credea că profetul Daniel (cel aruncat în groapa cu lei) este totuna cu „regele leu” – personaj dintr-o animaţie Disney. Studiul a mai relevat că o bună parte a publicului tânăr consideră Biblia o carte „irelevantă” şi „de modă veche”.

Trei, Doamne, şi toate trei…

În alte secole, când teologia era încoronată ca regină a disciplinelor, iar Biserica juca un rol mai important nu doar în domeniul religios, ci şi în plan social, politic şi cultural, Biblia era recunoscută ca exprimare a Cuvântului lui Dumnezeu. Astăzi sunt mai puţini cei dispuşi să vadă în textul biblic mai mult decât un simplu produs cultural, cu un conţinut etic explicit. Paradoxal, informaţiile mai bogate şi mai precise despre conţinutul Bibliei şi despre modul în care a fost scrisă şi transmisă de-a lungul timpului sunt concomitente cu o respingere accentuată a ineranţei[2] Bibliei. Rând pe rând au fost puse sub semnul întrebării trei aspecte importante, respectiv originea Bibliei, autoritatea Bibliei şi interpretarea Bibliei.

Consecinţele acceptării sau respingerii originii şi autorităţii Bibliei se răsfrâng asupra înţelegerii unor subiecte de interes în actualitatea contemporană, precum tensiunile dintre susţinătorii creaţionismului şi adepţii evoluţionismului sau dezbaterile recente privind drepturile minorităţilor sexuale, care polarizează combatanţii şi în funcţie de modul de raportare la autoritatea Bibliei.

Biblia primilor creştini

În primele secole ale erei creştine, Biblia a fost baza Bisericii pentru proclamarea mesajului creştin şi, totodată, sursa răspunsurilor oferite celor care au lovit creştinismul, din exteriorul, dar şi din interiorul său. „Scriptura a rămas centrală; într-adevăr, predicile bazate pe Biblie şi comentariile care o prezentau în detaliu se aflau chiar în centrul vieţii teologice obişnuite a Bisericii din primele secole.[3]”

Biblia îndeplinea iniţial două roluri importante. Mai întâi, era sursa doctrinei şi învăţăturilor Bisericii. Apoi, pentru fiecare cititor în parte, era calea pe care putea să „audă” vocea lui Dumnezeu. În istoria tumultuoasă a perioadei Bisericii Primare, când creştinii erau persecutaţi, aruncaţi în arenele cu lei sau arşi pe rug, au devenit martiri cei care citeau Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca sau Ioan. Evangheliile apocrife, precum cea a lui Iuda, atât de popularizată astăzi, nu au convins pe nimeni să ia calea martirajului.

Detaliul este semnificativ pentru ilustrarea convingerilor puternice ale primilor creştini cu privire la originea şi autoritatea Bibliei, precum şi pentru înţelegerea impactului pe care această Carte îl avea asupra lor. Situaţia s-a schimbat treptat, după ce creştinismul a devenit o religie acceptată de autorităţi, ba chiar o religie de stat. Instituţionalizarea Bisericii a favorizat transformarea interpretării Bibliei într-o prerogativă a clerului. Eliberarea Bibliei din lanţurile mănăstirilor şi ale tradiţiilor a venit odată cu Reforma secolului al XVI-lea, când s-a proclamat principiul Sola Scriptura.

În căutarea lui Iisus

Mişcările de trezire religioasă din secolul al XIX-lea au pornit, iarăşi, de la o reaşezare a Bibliei ca fundament al credinţei. În acelaşi timp, raţionalismul, darwinismul, dezvoltarea unor ştiinţe precum sociologia – care propunea o înţelegere a lumii prin prisma evoluţiei omului în contexte socio-culturale determinate –, revoluţia industrială, care i-a sporit individului încrederea în propria capacitate de a schimba lumea şi de a-şi făuri destinul, toate acestea au influenţat inevitabil şi gândirea teologică, respectiv modul de raportare la Biblie.

Admiţând că Iisus a existat, unii s-au întrebat ce anume din relatările Evangheliilor poate fi demn de crezare şi ce nu. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea au marcat astfel goana după „Iisus cel istoric”, o căutare himerică de a despărţi adevărul de minciună. Apologetul Francis Schaeffer observa că teologii liberali şi filosofii raţionalişti „au fost prinşi în camera rotundă fără ieşire. Căutarea lui Iisus cel istoric pe care au iniţiat-o era sortită eşecului. Supranaturalul era atât de întreţesut [în Biblie] cu restul, încât, dacă smulgeau tot supranaturalul, nu mai rămânea nimic din Iisus! Dacă îndepărtau tot supranaturalul, nu mai rămânea nici Iisus cel istoric; dacă Îl păstrau pe Iisus cel istoric, rămânea şi supranaturalul.[4]”

În faţa Bibliei, cititorului contemporan nu îi rămân decât două alternative: să-i recunoască originea divină şi autoritatea implicită sau să le respingă. Unii au dorit să găsească o cale de mijloc, încercând să selecteze ceea ce este credibil în textul biblic de ceea ce este de neacceptat pentru raţiunea umană. Consecinţa a fost o fractură a credinţei. Nu poţi să crezi într-un Dumnezeu omnipotent şi, în acelaşi timp, să spui că legile fizicii L-ar fi împiedicat pe Iisus să meargă pe ape sau să învieze.

„Studenţii la teologie sunt îndoctrinaţi cu importanţa decisivă a unor pretinse surse precum J, E, D, P, Q şi Ur-Marcu, presupuse documente în sprijinul cărora criticii nu au adus nici surse originale reale, nici copii imperfecte existente.”

Carl F. H. Henry, în Dumnezeu, revelaţie şi autoritate (vol. II)

Vechea Biblie într-o lume nouă

Marcus Borg, profesor de religie şi cultură la Universitatea de Stat din Oregon, explică noua interpretare a Bibliei prin prisma evoluţiei societăţii occidentale. Societatea a devenit conştientă de pluralismul religios într-o măsură neatinsă în timpul generaţiilor anterioare. Studiul comparat al religiilor îi determină pe unii să respingă creştinismul interpretării literale a Bibliei pe motiv că ar fi îngust şi retrograd. Noile interpretări sunt influenţate şi de concepţiile actuale despre relativismul culturilor şi contextelor sociale.

Omul secolului al XXI-lea este conştient de propria efemeritate, tinde să anticipeze că viitoarele generaţii vor crede altfel decât el, că se vor raporta la valori diferite şi, poate, îi vor considera pe cei de azi nişte fundamentalişti de modă veche. Introducerea într-o astfel de perspectivă asupra vieţii îi relativizează Bibliei valoarea şi autoritatea. O astfel de înţelegere a lumii permite însă, de asemenea, ca viitorul să ne surprindă printr-o revenire la concepţii mai ferme şi credinţe mai puternice cu privire la adevăr, viaţă, Biblie.

Lumea nouă, modernă, preţuieşte cunoaşterea ştiinţifică, experimentul, faptul demonstrabil. Acest gen de cunoaştere tinde să-l facă pe om sceptic faţă de realitatea lumii spirituale, faţă de transcendent şi infinit, faţă de lucrurile care nu pot fi verificate. Fred von Kamecke[5] observa însă că, deşi omul poate descrie anumite acţiuni şi reacţiile pe care acestea le generează, de exemplu faptul că adolescenţii devin agitaţi în prezenţa persoanelor de sex opus sau că părinţii îşi protejează copiii, nu s-ar putea demonstra ştiinţific niciodată că aceste reacţii reprezintă dragoste. Dacă unele realităţi scapă verificării empirice nu înseamnă că ele nu există. Astfel, în contextul în care incertitudinile postmodernismului au acutizat dezinteresul faţă de Biblie, cu afirmaţiile şi revendicările ei absolute, s-ar putea spune că Biblia nu mai este crezută nu din pricina unor argumente temeinice, ci pentru că trăim într-un secol în care îndoiala este credinţa majorităţii.

Dincolo de prejudecăţi

Până în secolul al XIX-lea s-a crezut că unele dintre popoarele sau triburile menţionate în primele cărţi ale Vechiului Testament nu au existat, fapt ce reprezenta un argument pentru cei care, în vremea aceea, afirmau caracterul de legendă al Bibliei. Hitiţii, de pildă, au fost consideraţi un popor legendar. Odată cu descoperirea fostei capitale hitite de la Hattuşa au ieşit la lumină nu ruinele unui mic trib, ci ale unui imperiu. Arheologia a pus la dispoziţia celor interesaţi numeroase inscripţii, obiecte, morminte şi manuscrise care pot fi asociate evenimentelor sau personajelor biblice, ca o confirmare a veridicităţii lor. Descoperirea manuscriselor de la Qumran, la jumătatea secolului trecut, a prilejuit compararea textului Vechiului Testament cu alte manuscrise existente. S-a constatat că, dincolo de mici greşeli puse pe seama scribilor, nu există diferenţe care să altereze semnificaţia textului biblic. Împlinirea profeţiilor din Biblie (de exemplu, profeţia din capitolul 2 al cărţii Daniel), influenţa exercitată de Biblie asupra vieţii indivizilor, istoria modului în care această Carte s-a păstrat şi a fost transmisă până azi sugerează existenţa unei Providenţe şi a unei Minţi care se află în spatele ei.

Mai multe prejudecăţi legate de Biblie reflectă mentalităţile contemporane. Se crede că Biblia trebuie să fie neapărat confirmată de dovezi extrabiblice. Dar, când acestea apar, sunt negate sau interpretate în aşa fel încât să pară că sunt divergente faţă de Biblie. Se spune că nu există minuni. Totuşi, nimeni nu a dovedit ştiinţific lucrul acesta, ştiinţa neputând să facă altceva decât să demonstreze că există nişte legi după care funcţionează lumea naturală. Se crede că ştiinţa şi Biblia se contrapun inechivoc. Există însă oameni de ştiinţă care infirmă acest lucru. Francis Collins[6], genetician american şi fost director al Proiectului Genomului Uman, recunoştea că „ştiinţa nu este singura cale către cunoaştere” şi că „Dumnezeul Bibliei este şi Dumnezeul genomului”. Prejudecăţi există nu doar în tabăra opozanţilor Bibliei, ci şi în rândurile bibliolatrilor. Însă, condiţia vitală pentru înţelegerea Bibliei este o lectură sinceră, văduvită de astfel de preconcepţii.

Biblia despre Biblie

Dincolo de manuscrisele şi dovezile arheologice în favoarea Bibliei este important să vedem care a fost opinia profeţilor şi a autorilor biblici despre ceea ce au scris. Istoria interpretării Bibliei începe, într-un anumit sens, odată cu interpretarea Vechiului Testament (sau a Bibliei ebraice) de către Iisus. Biblia, în ansamblu, are în centrul mesajului său persoana lui Iisus şi, de aceea, este necesară o perspectivă asupra modului în care Iisus Însuşi S-a raportat la scrierile care formează Biblia.

În timpul lui Iisus, în gândirea ebraică exista o concepţie clară privind inspiraţia şi autoritatea Scripturilor. Acestea erau considerate ca inspirate de Dumnezeu, reprezentând Cuvântul Său infailibil. Desigur, şi în vremea lui Iisus existau interpretări greşite ale Scripturilor, dovadă fiind controversele Sale cu fariseii şi cărturarii vremii. Totuşi, inspiraţia şi autoritatea Bibliei ebraice erau recunoscute. Citându-l pe regele David, Iisus a spus: „David însuşi, în Duhul Sfânt, spune…” (Marcu 12:36), confirmând astfel opinia că Scripturile fuseseră scrise prin inspiraţie divină. De multe ori, citând din Vechiul Testament, Iisus folosea expresia „este scris” (Matei 11:10; Marcu 9:12; Luca 7:27), fapt ce le conferea acelor scrieri o autoritate deosebită. Iisus a citat nu doar cărţile profetice, ci şi Psalmii, textele legislative, naraţiunile istorice etc.

Într-o dezbatere cu fariseii, El a citat din cartea Geneza: „Oare n-aţi citit că de la început Creatorul ’i-a făcut bărbat şi femeie’? Şi apoi a zis: ‘De aceea bărbatul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui, iar cei doi vor deveni un singur trup’” (Matei 19:4,5). Citatul este din cartea Geneza (2:24), însă, în textul din Geneza afirmaţia nu Îi este atribuită direct lui Dumnezeu, ci pare un comentariu al autorului biblic. În schimb, Iisus I-a atribuit aceste cuvinte direct Dumnezeului Creator – un indiciu clar al modului în care aprecia El autoritatea Bibliei.

Povestea profetului Iona, înghiţit de o vietate marină şi aruncat pe ţărm după trei zile, ar putea fi considerată o simplă legendă. Însă Iisus S-a referit la acest episod ca şi când ar fi fost real (Matei 12:40). Iar dacă povestea „legendarului” Noe ar fi doar un mit ar însemna că menţionarea lui de către Iisus (Matei 24:37-39) este o minciună. Christos nu a lăsat să se înţeleagă că există pasaje biblice de origine divină şi altele, de origine umană. Biblia conţine idei care s-au născut în mintea fiinţei umane, afirmaţii care s-au născut din dialogul dintre om şi Dumnezeu, precum şi declaraţii explicite din partea Creatorului. Dar, împreună, acestea formează Cuvântul lui Dumnezeu.

Autorii Noului Testament au recunoscut în scrierile lor autoritatea cărţilor Vechiului Testament. Sunt relevante în acest sens afirmaţiile celor doi stâlpi ai Bisericii Primare – Petru şi Pavel. „Înainte de toate, trebuie să ştiţi că nicio profeţie din Scriptură nu s-a născut din propria imaginaţie a cuiva” scria apostolul Petru. „Căci nicio profeţie n-a fost adusă vreodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, conduşi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:20). Apostolul avea în atenţie doar profeţiile, fiind însă destul de categoric în identificarea originii lor divine. Completarea o aduce apostolul Pavel, care, adresându-se discipolului său, Timotei, scria: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16).

Biblia nu demonstrează. Ea transformă!

Diferitele teorii despre modul în care Duhul Sfânt a inspirat autorii, precum şi despre procentele inspiraţiei (cât e de la Dumnezeu şi cât e de la om) rămân simple supoziţii, imposibil de demonstrat. „În multe cazuri ar fi dificil să decizi unde anume S-a oprit din vorbire Dumnezeu şi unde anume a preluat controlul autorul uman.[7]” Biblia a transformat viaţa celor care L-au căutat pe Dumnezeu în paginile ei, iar numărul şi prezenţa lor în orice timp şi în orice loc (chiar şi în sânul postmodernismului), indiferent de context şi mentalităţi sociale, argumentează în favoarea originii supranaturale a acestei Cărţi.

Unii preferă să considere Biblia o carte inspiratoare, dar nu şi inspirată. Îi admiră codul moral, dar resping veridicitatea evenimentelor supranaturale. Întotdeauna vor exista voci împotriva originii şi autorităţii Bibliei. Istoria ultimelor două milenii ne arată însă că, de fiecare dată, Biblia a supravieţuit acestor voci. Nu noi stabilim originea şi autoritatea Bibliei. Noi le putem recunoaşte sau nu. De asemenea, pentru a o înţelege în profunzimea ei, nu putem separa lectura cărţilor Bibliotecii Sacre de credinţă şi de nevoia unei călăuziri din partea Duhului Sfânt, Cel care i-a inspirat şi pe autorii Bibliei.


[1] „Knowledge of the Bible is declining, researchers say”, www.dur.ac.uk/news, 12 iulie 2009
[2] Ineranţa Bibliei se referă la caracterul ei infailibil.
[3] N. T. Wright, The Last Word, HarperCollins e-books, p. 61
[4] Francis A. Schaeffer, Trilogia, Oradea, Cartea Creştină, 2002, p. 72
[5] Fred von Kamecke, Busted. Exposing Popular Myths about Christianity, Zondervan, 2009, p. 59
[6] Francis S. Collins, Limbajul lui Dumnezeu, Bucureşti, Curtea veche, 2009, p. 239, 222
[7] I. Howard Marshall, Biblical Inspiration, Vancouver, Regent College Publishing, 2004, p. 21