Cu spatele la Infinit

589

Se ştie că mulţi evrei, unii chiar contemporani cu Iisus, au pretins că sunt Mesia cel aşteptat. Dintre aceştia, doar Iisus din Nazaret este numele care a dăinuit de-a lungul timpului. În schimb, prea puţini dintre contemporanii Săi L-au recunoscut şi acceptat ca Mesia, iar această realitate dă naştere unei întrebări: de ce a fost respins Iisus?

Isus, un umil ţăran galilean, şi-a trăit toată copilăria şi tinereţea în nu prea cuviosul Nazaret, un sat aşezat pe nişte coline din nordul Palestinei. Până la treizeci de ani nu a realizat nimic notabil. Având meseria de tâmplar, era cunoscut probabil drept un om simplu, nepretenţios. Istoria a reţinut numele unora ca Alexandru Macedon, Wolfgang Amadeus Mozart sau Albert Einstein, care la 30 de ani ocupau deja poziţii de notorietate în lume. Evenimentele au luat însă o turnură care a transformat simplitatea vieţii retrase a lui Iisus într-o biografie care nu s-a încheiat şi nu se va încheia vreodată. Umilul nazarinean a depăşit cu mult faima oamenilor de geniu şi figurile legendare ale zeilor.

Perspectiva evreiască

Aşteptarea unui Mesia care să izbăvească Israelul de sub dominaţia romană şi care să aşeze destinul lumii întregi pe direcţia izbăvirii de rău era legitimă. Viaţa şi învăţăturile Sale, similare celor ale învăţaţilor şi rabinilor evrei, nu ar fi deranjat. Ceea ce a trezit suspiciuni şi neîncredere a fost identificarea Sa cu Mesia sau Fiul lui Dumnezeu, şi asta din pricina presupunerii „că aceia care susţineau că sunt Mesia, mai devreme sau mai târziu, se răzvrăteau – pretinşii Mesia erau de obicei făcuţi pachet şi expediaţi autorităţilor romane dacă deveneau prea turbulenţi”[2], după cum scrie istoricul Paul Johnson.

Conform autorului evreu Isidor Epstein, Sanhedrinului îi revenea datoria să aresteze toate persoanele suspecte de complot împotriva Romei, iar când acuzaţiile se dovedeau temeinice, trebuia să-l predea pe acuzat autorităţilor pentru a fi judecat. În faţa unui asemenea Sanhedrin ar fi fost adus Iisus. Temându-se de pierderea puţinei independenţe pe care o mai aveau, membrii Sanhedrinului l-au trimis pe Iisus la Pilat. Guvernatorul roman a făcut cu Iisus ceea ce făcea cu acuzaţii de instigare[3]. În viziunea lui Epstein, Pilat este cel vinovat de moartea lui Iisus. Deşi este prezentat de evanghelişti ca fiind nehotărât în privinţa lui Iisus, cumpănind dacă să cedeze sau nu presiunilor preoţilor evrei, Pilat este altul în realitate, spune Epstein. El este cel care şi-a bătut joc de drepturile elementare ale evreilor, lezându-le sentimentele religioase în toate manierele posibile. Legionarii săi umblau prin Ierusalim cu stindarde purtând imaginea împăratului. Se ştie că, din ordinul lui, Templul a fost jefuit pentru a se obţine banii necesari construirii unui apeduct. Tot el ar fi privat Sanhedrinul de jurisdicţia penală, sperând să-i diminueze drastic influenţa şi puterea. Pe de altă parte, i-a impus acestuia să menţină ordinea în provincia romană a Iudeii. De frica lui Pilat, l-ar fi cedat evreii pe Iisus.

Elita religioasă evreiască era formată din două mari partide: fariseii şi saducheii (care erau preoţi). Tratamentul aplicat lui Iisus, şi care a fost motivat politic în ochii lui Epstein, sugerează implicarea saducheilor în proces în mai mare măsură decât cea a fariseilor. De fapt, „niciodată ei [fariseii] nu l-au criticat pe Iisus pentru pretenţiile sale mesianice”, conchide Epstein. Diferendele dintre Iisus şi farisei au fost doar de natură religioasă, fiind legate de interpretările lor asupra Torei, pe care Iisus le condamna. Aşadar, saducheii sau casta preoţilor, ar fi fost cei care s-au împiedicat de faptul că Iisus şi-a arogat statutul de Mesia.

J.B. Agus întăreşte ideea conform căreia „ceea ce discipolii lui acceptau şi o parte a evreilor respingeau era convingerea că el era ‘Fiul omului’, Mesia cel aşteptat. El a avut în ochii lui Israel destinul unuia dintre acei pseudo-Mesia, pe atunci destul de numeroşi”[4]. Nu era suficient ca o persoană să-şi atribuie rolul de Mesia. Trebuia să demonstreze că are acest drept. Evreii i-au spus odată lui Iisus: „Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la Tine!” (Matei 12:38) De asemenea, „Fariseii şi saducheii au venit la El şi (…) I-au cerut să le arate un semn din cer” (Matei 16:1). Iar când era răstignit pe cruce, lui Iisus i s-a strigat: „Să Se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El!” (Matei 27:42) Demonstraţia cerută, la care se face aluzie în aceste texte, nu era legată de un simplu act supranatural. Iisus le dăduse deja multe asemenea dovezi. Ceea ce i se cerea lui Iisus era dovada incontestabilă că El este Mesia. Aceasta ar fi însemnat instaurarea erei mesianice care să aducă cu sine slava şi grandoarea împărăţiei lui David sa a lui Solomon. „Din punct de vedere iudaic,” spune Agus, „Iisus a fost ‘respins’ doar din pricina pretenţiei sale mesianice, fiindcă nu adusese cu el, epoca de glorie”. Aşadar, totul s-ar reduce, de fapt, la lipsa unei demonstraţii. Cu alte cuvinte, ‘ghinionul’ lui Iisus este că venirea Sa nu a avut loc în acord cu canoanele aşteptărilor populare.

În cartea Evreii, Dumnezeu şi istoria, şi Max Dimont propune o teorie contrară tradiţiei evangheliilor, conform căreia Iisus nu a fost abjurat de evrei, ci de romani. Dimont se referă la faptul că procedurile judiciare evreieşti de la data aceea aveau câteva prevederi contrare raportului creştin al evangheliilor. De exemplu, nu se făceau arestări în timpul nopţii; nu se ţineau adunări ale curţii după apusul soarelui, în ajunul zilei de Şabat sau a unei alte sărbători; Sanhedrinul nu se întâlnea niciodată în sala marelui preot, sau în altă clădire, ci numai în aşa numita sală a Pietrei Cioplite; Sanhedrinul nu putea să aresteze pe nimeni[5] .

Mai mult, nimeni nu putea fi adus în faţa Sanhedrinului înainte ca doi martori să-i fi adus acuzaţii sub jurământ. Cum nu exista procuror, martorii acuzării trebuiau să depună mărturie despre natura delictului în faţa Curţii şi în prezenţa acuzatului care, la rândul lui, avea dreptul să-şi cheme propriii martori. Curtea interoga acuzatul, acuzatorii şi martorii apărării. Pe baza diferenţelor dintre aceste practici iudaice şi relatările evangheliştilor, Dimont se îndoieşte de cele din urmă şi propune o înţelegere favorabilă evreilor. Iisus a fost arestat de evrei, dar nu ca să-l condamne, ci ca să-l protejeze de rapacitatea romanilor. În acest sens, Iisus a fost respins de evrei, dar nu ei l-au condamnat şi executat, ci romanii.

În Noul Testament, Iisus este prezentat chiar de la momentul naşterii ca Mesia cel promis (Matei 1:21). El s-a născut Împărat şi aceasta a fost şi acuzaţia care s-a formulat în timpul procesului Său (Matei 27:37). Pe de o parte, evreii L-au respins pentru că nu vedeau în Iisus un Mesia, adică un izbăvitor. Dacă era Mesia, de ce nu se vedea nimic la nivel politic? De ce Israelul era încă o biată provincie romană? Dumitru Stăniloae L-a descris pe Iisus drept „un împărat ciudat în ochii gloatei care l-ar vrea suindu-se pe tronul puterii lumeşti”[6].

Pe de altă parte, şi mai puţin credeau că El este Fiul lui Dumnezeu. „Iudeii I-au răspuns: ,,Nu pentru o lucrare bună aruncăm cu pietre în Tine, ci pentru o blasfemie, pentru că Tu, Care eşti om, Te faci Dumnezeu!” (Ioan 10:33)

În acelaşi timp, mulţi fuseseră deranjaţi şi de unele declaraţii dure („Voi sunteţi de la tatăl vostru, diavolul” – Ioan 8:44) şi mustrări categorice („De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” – Matei 21:43) venite din partea unuia care nu învăţase în şcolile rabinice. În plus, autoritatea fariseilor era erodată de prezenţa lui Iisus. Învăţătorul este adesea pus de farisei în situaţii dilematice, iar răspunsurile Sale le dezvăluiau ipocrizia. Ambiţiile politice ale acestor lideri religioşi erau prea mari, iar ambiţiile teologice erau absolute. Nu puteau accepta să fie învăţaţi (dezvăţaţi) de un nazaritean.

În ceea ce priveşte poporul de rând, aceştia au demonstrat în mod clar predispoziţia de a se lăsa manipulaţi (vezi scena alegerii între Iisus şi Baraba), la numai câteva zile după ce Iisus avusese parte de o primire triumfală în Ierusalim.
Atunci şi acum
George W. Thompson, politician, avocat şi judecător din America secolului al XIX-lea, spunea: „Cel mai nenorocit sărac care se târăşte pe pământ se bucură de protecţia legii care cere dovada acuzaţiilor care i se aduc, dar lui Iisus I s-a refuzat acest privilegiu care era acordat şi cetăţeanului celui mai respingător”. Tot el spune că „întreaga Lui viaţă a fost o bătălie lungă prin faptul că a fost greşit înţeles, de opoziţie, batjocură, mânie, privaţiuni, durere, iar acum a ajuns la ultimul act al acestei drame fizice, o moarte crudă pe cruce”[7].

Rezumând, respingerea lui Hristos a avut următoarele cauze: (1) S-a auto-intitulat Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, adică (de aceeaşi natură cu) Dumnezeu, ceea ce evreii nu au fost pregătiţi să accepte pentru că Iisus (2) nu a instaurat domnia mult aşteptată şi supremaţia politico-militară a vechiului stat Israel. Evangheliile creştine adaugă la aceste motive: (3) invidia autorităţilor religioase evreieşti şi (4) incapacitatea evreilor de a-şi redefini aşteptările în condiţiile în care Dumnezeu se revelează pe Sine în Iisus într-un alt limbaj decât cel „învăţat” de ei.

În discursul din Matei 23, adresat fariseilor şi învăţaţilor evrei, Iisus aduce la iveală o gravă lacună de înţelegere a propriei stări din partea celor două partide ale vremii. Plecând de la practica lor de a împodobi mormintele profeţilor evrei persecutaţi în trecut de contemporanii lor, Iisus, persecutat chiar de ei în aceeaşi manieră ca profeţii din trecut, le discreditează justificarea: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” Pentru Christos, conţinutul acestui gen de afirmaţii semăna cu un copac falnic, care la o privire mai apropiată se descoperea plin de scorburi. Tentaţia de erijare într-o poziţie similară există, de asemenea, pentru creştinii contemporani care spun adesea: „dacă am fi trăit noi pe vremea lui Christos, nu ne-am fi unit cu ei (evrei şi/sau romani) la răstignirea Sa…”

Cum ar arăta astăzi un Mesia care nu e şcolit nici la Ierusalim, nici la Roma, nici pe Muntele Athos, nici în Universităţile protestante? Şi ce s-ar întâmpla dacă învăţăturile Sale ar fi mai bine primite de public, mai relevante şi mai de impact decât cărţile şi titlurile academice ale marilor savanţi ai teologiei de azi? Şi dacă n-ar avea nimic de împărţit cu arabii din Ierusalim, dar nu s-ar osteni să clădească nici Templul? Ar reuşi generaţia noastră să-şi re-modeleze aşteptările cu privire la un Salvator?

Nu cred însă că adaptarea viziunii despre Mesia este cea mai mare provocare de azi. Piero della Francesca, surpinde în pictura sa, Biciuirea, o scenă grăitoare prin sine. Christos şi călăul sunt un fundal nesemnificativ undeva într-un colţ al curţii romane unde fusese condamnat. Trupul acuzatului este neatins încă. Persecutorul este cu mâna ridicată pentru a lovi pentru prima dată. În prim plan, într-o atmosferă relaxată, patricieni îmbrăcaţi elegant, cu spatele la Hristos, discută calm. Mesajul picturii este clar: indiferenţa lumii faţă de moartea crudă a lui Christos este o oroare chiar mai mare decât flagelarea Sa[8].

Perspectiva lui Iisus

În realitate, e prea puţin important cine L-a condamnat pe Iisus. Această bătălie ideologică nu are sfârşit decât dacă dăm cuvântul acuzatului. Iar Iisus nu este preocupat atât de mult de cine Îl condamnă, ci de motivul fundamental al morţii Sale pe cruce. Ba mai mult, în Evanghelia lui Ioan (10:15-17), Iisus spune de două ori: „Eu Îmi dau viaţa…” Accentuarea pronumelui „Eu” este esenţială pentru înţelegerea afirmaţiei. Indiferent de circumstanţele pierderii vieţii lui Iisus, sacrificiul Său a fost un act benevol pentru binele fiecărei fiinţe umane. Privită astfel, respingerea şi condamnarea lui Iisus, într-un cadru istoric şi geografic, devin atemporale, deoarece de fiecare dată când etica şi învăţăturile lui Iisus ni se adresează, va trebui să decidem dacă ne vorbeşte un om sau Infinitul.


[1] Contemporani au fost Teuda şi Iuda Galileanul (vezi Faptele Apostolilor 5:36, 37).
[2] Paul Johnson, O istorie a evreilor, Bucureşti, Hasefer, 2001, p. 110
[3] Isidor Epstein, Iudaismul (București: Hasefer, 2001), 133-134.
[4] J.B. Agus, Evoluţia gândirii evreiești (București: Hasefer, 1998),129.
[5] Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu și istoria, Bucureşti, Hasefer, 1997, p. 147
[6] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Omniscop, 1993, p. 209
[7] George W. Thompson, The Trial of Jesus - A Judicial Review of the Law and Facts of the World's Most Tragic Court Room Trial, Shelley Press, p. 170, 173
[8] Régis Debray, The New Testament Through 100 Masterpieces of Art (London: Merrel, 2003), 159.