Cum a apărut primul Nou Testament în limba română

506

Recent s-au împlinit 366 de ani de la apariţia primului Nou Testament în limba română. Volumul are valoare de patrimoniu şi datorită modului atractiv în care a fost legat în piele. Dincolo de designul cărţii, ceea ce surprinde este motivaţia traducerii în limba poporului. Importanţa acordată cândva textului sacru contrastează puternic cu neglijenţa manifestată astăzi.

La 21 ianuarie 1648 a apărut la Alba Iulia (Bălgrad, cum era cunoscută în acea perioadă) prima traducere integrală în limba română a Noului Testament. Noul Testament de la Bălgrad este considerat o operă de referinţă pentru traducerile ulterioare ale Sfintei Scripturi, devansând mult mai cunoscuta „Biblia de la Bucureşti” din 1688 sau „Biblia de la Blaj” din 1795. Cercetătorii care au fost preocupaţi de acest gen de traduceri susţin că ceea ce impresionează la citirea tipăriturii de acum 366 de ani este faptul că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de aceea a poporului, de o mare frumuseţe literară și care a stat la baza limbii române literare.

Traducerea, care îi aparţine mitropolitului Transilvaniei Simion Ştefan, trebuie încadrată în contextul epocii sale. Demersul a fost influenţat de mişcările religioase care au avut loc în Transilvania. Fiind prigoniţi atât din motive etnice, cât şi confesionale, românii erau supuşi unui presiuni calvine din ce în ce mai accentuate. Specialiștii justifică această traducere ca o formă de înfruntare a calvinizării forţate a românilor din Transilvania.

Însă surprinzător este faptul că rezistenţa în faţa calvinism a putut să aibă loc acceptând chiar una dintre cerinţele sale: traducerea Bibliei în limba fiecărui popor. Ierarhia bisericească consideră că această traducere constituie o dovadă a rolului pe care ortodoxia l-a jucat în punerea bazelor limbii române. Importanţa acordată acestei cărţi este ilustrată și prin faptul că mitropolitul Simion Ştefan a fost canonizat.

Text biblic românesc sub influenţă protestantă?

Cu siguranţă, rolul jucat de către ierarhul transilvănean în realizarea acestei traduceri este incontestabil. Însă, în spiritul onestităţii faţă de fapte, trebuie menţionat faptul că în istoria traducerii Bibliei în limba română un capitol substanţial ar trebui să îl ocupe în primul rând diaconul Coresi. Traducerile sale constituie un caz aparte, în condiţiile în care, spre deosebire de mitropolit, Coresi pare să fi colaborat fructuos și echidistant cu luteranii, calviniştii și ortodocșii. Mai mult de atât, primele traduceri ale textului biblic în limba română îi aparţin lui Coresi, nu răspunzând iniţiativelor Bisericii Ortodoxe, ci în ciuda acesteia.

Deja în 1570, cu mult timp înaintea traducerii lui Simion Ștefan, Coresi publicase în limba română Psaltirea și Liturghierul. La acel moment, slujba în Biserica Ortodoxă se desfășura în limba slavonă. Pe acest fond, traducerile lui Coresi au venit în contrast cu tendinţele tradiţionaliste ale bisericii. Pentru a diminua criticile din partea ierarhiei ortodoxe, Coresi a tradus și a tipărit în 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu doar cărţile aflate sub influenţa reformei luterane pot fi traduse în limba română, ci și cărţile ortodoxe.

Acest demers poate fi justificat în spiritul Reformei protestante: „Toate limbile au cuventul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avămu.” Un asemenea argument este susţinut de către lingvistul și filologul Ioan Gheţie, în cartea Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română. În opinia sa, nu există mărturii de încredere care să ateste că Biserica Ortodoxă ar fi admis introducerea limbii române în slujbele bisericești, aceasta fiind interesată mai mult cu păstrarea tradiţiei. Luând în calcul aceste aspecte, se poate concluziona că apariţia primelor traduceri ale textului biblic în limba română este rezultatul influenţelor puternice venite dinspre Occident, cu scopul de a facilita citirea Bibliei în limba vorbită de popor.

Soluţia vine din mediul laic?

Dacă trecutul istoric este marcat de aceste dispute legate între tendinţele reformatoare și cele tradiţionaliste din sânul Bisericii Ortodoxe, asistăm astăzi la propagarea unei inerţii care face ca Biblia să fie considerată mai mult pentru uzul bisericesc.

În aceste condiţii, par ciudate iniţiative de promovare a lecturii Bibliei care vin din zona laică și nu din mediul bisericesc, așa cum ar fi fost de așteptat. Astfel, o lansare de carte precum cea a criticului literar Dan C. Mihăilescu,  Cărţile care ne-au făcut oameni, a prilejuit ocazia unor mari personalităţi românești să mărturisească despre Biblie că a fost cartea care a schimbat vieţile multora dintre ei. „A citit toată viaţa aceeaşi carte. Aveam mai bine de 40 de ani când mi-am dat seama că bunica mea cu patru clase vorbea atât de frumos, pentru că toată viaţa ei a citit Psalmii”, a afirmat pictorul Ștefan Câlţia.

Una dintre cele mai intense provocări în direcţia lecturării Bibliei vine din partea filosofului Andrei Pleșu. Deja celebra carte Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (un succes al Editurii Humanitas) se constituie și ca o acuză adresată bisericii majoritare: „Biserica noastră are, într-o anumită zonă a ei, o înclinaţie folclorică spre invalidarea studiului, a intelectului, a cercetării. S-ar zice că lucrurile astea pun în pericol trăirea. Nu strică un pic de studiu: biblioteca nu e chiar iad şi inteligenţa nu e neapărat un păcat. Nu există viaţă spirituală fără riscuri.”

Dincolo de încercarea de a scoate din letargie un tradiţionalism inert, apelul lui Andrei Pleșu se constituie ca o invitaţie pentru rescrierea propriului destin: „Cred că e mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei, a parabolelor lui Iisus decât să fii cuplat la actualitatea jurnalelor de ştiri, care devin în mod ilicit Biblia noastră cotidiană.”