Daniel în groapa criticilor. Argumentele criticii distructive şi contraargumente

463

Tratat cu ostilitate încă din timpul vieţii, atacat de-a lungul istoriei de iudeii şi de creştinii sceptici sau apostaţi, profetul biblic Daniel a fost în acelaşi timp preţuit şi apărat în toate generaţiile, de la evreii credincioşi la Iisus Christos, şi până la cercetătorii moderni, care au răspuns sistematic la criticile şi obiecţiile aduse cărţii şi profeţiilor sale.

Mulţi teologi moderni şi-au dat mâinile într-o unanimă contestare a paternităţii cărţii biblice Daniel. În tratatele lor, ei postulează că această carte biblică ar fi fost scrisă de un autor necunoscut, în jurul anului 165 î.Ch. Motivul negării istoricităţii și veridicităţii cărţii nu este, aşa cum şi-ar putea închipui unii, neîmplinirea profeţiilor lui Daniel, ci dimpotrivă. Tocmai împlinirea la literă şi la milimetru a detaliilor profetice din cartea lui Daniel i-a determinat pe unii să spună că o astfel de redare a istoriei trebuie să fi fost scrisă „după eveniment”. Astfel, tocmai ceea ce trebuia să dea credibilitate cărţii a devenit o săgeată îndreptată împotriva ei. Săgeţile zboară în ambele părţi. Rămâne de văzut unde e călcâiul lui Ahile. La Daniel? Sau la criticii săi?

Argumente istorice

A fost cartea lui Daniel scrisă în secolul al II-lea d.Cr.? Intenţia criticilor a fost să decreteze că profeţiile lui Daniel sunt doar relatări istorice, scrise în formă de profeţie „după eveniment” (post-factum). În acest sens, au creat un argument circular, forţând toate profeţiile lui Daniel să se „împlinească” în timpul conflictului evreilor cu Antioh Epifanul (sec. al II-lea d.Cr.). Este adevărat că Antioh are un loc confortabil în capitolul 11 şi acceptabil în câteva detalii din capitolul 8 al cărţii lui Daniel. Dar chiar şi aceste previziuni trec dincolo de timpul lui Antioh, referindu-se explicit la „timpul sfârşitului”, marcat prin învierea morţilor. (Daniel 8:17, 19; 12:1, 2)

Dacă profeţiile ar fi fost scrise după eveniment, conţinutul lor ar fi trebuit să fie clar şi precis. În schimb, niciuna dintre perioadele profetice menţionate în profeţiile lui Daniel nu se suprapune cu evenimentele din vremea lui Antioh.1 Mai mult, unele detalii istorice din Daniel sunt inexplicabile în cazul în care profeţiile acestea ar fi fost scrise „după eveniment”, adică la sfârşitul persecuţiei lui Antioh. De exemplu, 1 Macabei 1:17 citează cuvintele profeţiei lui Daniel, sugerând că ele au fost împlinite sub Antioh Epifanul: „A invadat Egiptul cu forţe puternice, cu care, cu elefanţi şi cu multe corăbii.”2 Daniel însă scrisese: „… cu care, cu călăreţi şi cu multe corăbii” (Daniel 11:40). Această diferenţă este o dovadă că profeţia lui Daniel fusese scrisă înainte de a se introduce elefanţii ca „maşini” de război în Orientul Apropiat, ceea ce s-a întâmplat în preajma anului 330 î.Ch.3

Din nou, dacă profeţia lui Daniel a fost scrisă în timpul lui Antioh Epifanul pentru încurajarea hasidimilor persecutaţi, de ce nicio „profeţie după eveniment” nu elogiază isprăvile macabeilor care conduseseră revolta împotriva lui Antioh. Dimpotrivă, autorul cărţii consideră restaurarea macabeeană „un ajutor modest” pentru înţelepţii care Îl cunosc pe Dumnezeu şi o ocazie pentru oportuniştii politici dintre evreii apostaţi (Daniel 11:33, 34). Mai mult, autorul prevede că persecuţii ca aceea a lui Antioh se vor repeta în viitor, „până la vremea sfârşitului” (v. 35).

În perioada elenistică (323-30 î.Ch.), şi în special după insurecţia macabeeană, atitudinea naturală a iudeilor a fost naţionalistă. Ostilitatea culturală faţă de alte neamuri a crescut. Ebraica a devenit preferată altor limbi vorbite de evrei, iar cultura greacă era dezavuată de credincioşii Scripturii, chiar dacă evreii apostaţi şi evreii elenişti preferau cultura, limba şi, uneori, religia greacă. Cartea lui Daniel însă este scrisă jumătate în aramaică, iar eroii cărţii, deşi se opun păgânismului, au o atitudine pozitivă faţă de cultura Babilonului, limbi străine, socializare cu neevreii, Daniel acceptând până şi titlul straniu de „căpetenia vrăjitorilor” (Daniel 4:9). Regele Nabucodonosor, care a fost mult timp văzut de critici ca o reflectare literară a lui Antioh Epifanul, este determinat să accepte închinarea datorată Creatorului, în timp ce Antioh moare în chinuri cumplite, fără a primi iertarea pe care o cerea.

Daniel îi menţionează pe edomiţi, moabiţi şi elita amoniţilor printre cei care aveau să scape din mâinile regelui sirian, în timp ce „Ţara Minunată” avea să sufere mari pierderi (Daniel 11:41). A crede că o asemenea declaraţie putea fi scrisă de un evreu normal, care a scris un fals pseudoprofetic doar ca să îi încurajeze pe iudei în rezistenţa lor faţă de Antioh, înseamnă o mare credinţă.

A făcut Daniel greşeli cronologice? Criticii spun că autorul cărţii Daniel ar fi făcut greşeli cronologice: în Daniel 1:1, Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul în al treilea an al domniei lui Ioiachim, în timp ce, conform lui Ieremia (25:1; 46:2), evenimentul a fost în al patrulea an al lui Ioiachim şi primul al lui Nabucodonosor. Criticii pierd din vedere că în acele vremuri existau sisteme calendaristice diferite şi sisteme diferite de calculare a anilor de domnie. Şi-apoi, Ieremia a scris în Ierusalim, în timp ce Daniel a scris în Babilon. La babilonieni, domnia regelui se calcula începând cu următoarea sărbătoare a anului nou, toamna. Se ştie că regele Nabopolasar, tatăl lui Nabucodonosor, a murit în august 605 î.Ch., în timp ce fiul se afla în campania militară din vest. După calculul tradiţional inclusiv (antedatare), care probabil se practica la Ierusalim şi care calcula începutul anului primăvara, primul an al lui Nabucodonosor a fost între primăvara 605 şi primăvara 604 î.Ch. După calculul babilonian, care nu număra anul accesiunii la tron (postdatare), primul an al lui Nabucodonosor a fost între toamna 605 şi toamna 604 î.Ch. Astfel, anul 604/603, după calculul babilonian, este al doilea al lui Nabucodonosor, iar după calendarul ebraic tradiţional este primul an de domnie. Acelaşi raţionament se aplică şi domniei lui Ioiachim. Nu este nicio contradicţie că Ieremia vorbeşte despre anul al patrulea, iar Daniel despre al treilea.

Cine este Darius? O altă „eroare” istorică semnalată de critici este prezenţa unui rege med numit „Darius, fiul lui Ahaşveroş”, care a domnit pentru cel puţin un an în Babilon, imediat după cucerirea Babilonului (12 octombrie 539 î.Ch.). Într-adevăr, acest „Darius” nu este atestat deocamdată în afara Bibliei sau, cel puţin, nu s-a ajuns la un consens în ce priveşte identitatea lui. Dar să nu uităm că la fel se agitau criticii, până în 1950, împotriva identităţii lui Belşaţar, ultimul rege al Babilonului (menţionat în Daniel 5). Tot ce ştiau istoricii era că ultimul rege al Babilonului a fost Nabonid. Dar, descifrarea unor inscripţii cuneiforme babiloniene a dovedit că moştenitorul lui Nabonid se numea Bel-şar-úţur şi că a fost coregent cu Nabonid în ultimii ani ai Babilonului.4

Criticii nu au învăţat nimic din această lecţie şi continuă să susţină că prezenţa lui „Darius Medul” în cartea lui Daniel este contrazisă de istorie, uitând că ştiinţa istoriei este doar o parte din adevărul istoric, că istoriografia şi arheologia descoperă doar o parte din trecut şi că doar o parte din ceea ce a descoperit arheologia a fost studiată.

Josephus (Antichităţi 10:232-248) spune că Darius Medul era fiu al lui Astyages, regele mezilor, că era rudă cu Cyrus (a cărui mamă era fiica lui Astyages), că au cucerit împreună Babilonul şi că Darius avea un alt nume printre greci.5 Xenofon (430-354 î.Ch.) spune că Cyrus a venit împotriva Babilonului în alianţă cu Cyaxares al II-lea, care era unchiul şi socrul său. D. Wiseman (1957) a avansat ipoteza că Darius Medul ar fi numele med al lui Cyrus,6 iar J. Whitcomb l-a identificat pe Darius Medul cu Gubaru (Gau-baruva) din Cronica lui Nabonid, un personaj iranian puţin cunoscut, care a domnit ca guvernator al Babilonului sub Cyrus, timp de vreo 14 ani. Indiferent care dintre aceste trei soluţii este cea corectă, important este că tăcerea documentelor istorice nu este un argument împotriva Bibliei.

În contrast cu istoriografia antică, Daniel este singurul care a avut informaţii despre construirea Babilonului sub Nabucodonosor (Daniel 4:30) şi despre existenţa lui Belşaţar, care avea al doilea loc pe tronul imperiului (Daniel 5:7, 16, 29). Acest lucru s-a descoperit abia de câteva decenii, în timp ce autorii din epoca macabeeană nu aveau aceste informaţii. Daniel trebuie să fi fost foarte aproape de evenimente, dacă este singurul care are cunoştinţă despre Darius Medul, despre care spune că era med, că „a fost făcut rege” peste caldei (Daniel 9:1) şi că avea 62 de ani la urcarea pe tron (Daniel 5:31).

Cartea lui Daniel a fost începută în ebraică (Daniel 1:1 – 2:4), continuată în aramaică (2:4 – 7:28), după care s-a revenit la ebraică (10:1 – 12:13). Toate tentativele de a explica această manieră de scriere s-au dovedit neconvingătoare. Este clar însă că, în epoca macabeeană, deşi nu era agreată ca limbă sacră, la curtea Babilonului şi în relaţiile oficiale cu provinciile aramaica era primordială. Există doar un singur autor biblic care a mai scris în acest fel, alternând textul ebraic cu cel aramaic: cărturarul evreu Ezra, cel venit din Babilon. Dovezile literare arată că, pentru ambii autori, trecerea de la o limbă la alta era foarte naturală.

Criticii au acuzat că atât ebraica lui Daniel, cât şi aramaica lui trebuie să fie mai târzii decât pretinde cartea, deoarece ar conţine nişte termeni persani şi greceşti. Realitatea este că aramaica, fiind limbă de circulaţie, de cultură şi comerţ în tot Orientul Apropiat, încă din timpul Imperiului Asirian, a adoptat în mod natural termeni din diferite limbi, pe care i-a transmis, parţial, şi limbilor locale.

Faptul că anumiţi termeni administrativi sau de la curte sunt de origine medo-persană, nu înseamnă neapărat că scrierea trebuie să fi apărut la mult timp după cucerirea persană. Din 1990, în limba română au pătruns termeni de origine americană, odată cu informatizarea. Nu a fost nevoie să fim cuceriţi şi să treacă secole peste noi ca să adoptăm cuvinte pe care încă le scriem după reguli străine: mouse, hard-disk, site, summit, brand, top etc. Similar, limbile vorbite de poporul lui Daniel, împrumutaseră încă de pe la anii 530 î.Ch. cuvinte persane. Cuvintele de origine greacă apar numai ca denumiri ale câtorva instrumente greceşti din Daniel 3. Iar legăturile grecilor cu Orientul Apropiat preced Imperiul Caldeean.
Argumente externe (documentare)

S-a pretins că nu există nicio dovadă externă a existenţei cărţii lui Daniel înainte de epoca macabeeană. Am arătat în numărul trecut al revistei că obiecţiile aduse din presupusa „tăcere” a lui Ben Sira nu sunt acceptabile. Larga acceptare a cărţii lui Daniel pe la anii 100 şi faima de profet recunoscută n-ar putea fi explicate dacă scrierea ar fi apărut în epoca macabeeană.

Ezra şi Neemia (c. 400 î.Ch.), după toate probabilităţile, şi-au modelat rugăciunile după rugăciunea lui Daniel (9:4-19; cf. Ezra 9, Neemia 9:32), deşi criticii cred că a fost exact invers. Cea mai veche menţiune a numelui şi faimei lui Daniel este în Ezechiel (14:14, 20; 28:3). Dar nicio dovadă nu este just cântărită de critica distructivă: criticii pretind că acolo este vorba de un alt Daniel, şi anume de regele păgân Danel din Ugarit, despre care se vorbeşte într-o legendă canaanită puerilă, scrisă cu vreo 800 de ani înainte de Ezechiel. Pentru critici nu contează că acest Daniel avea un fiu (Aqhat) mai proeminent decât tatăl, că nu avea faimă de înţelept, că era închinător al lui Baal şi mare amator de vin.

În cartea lui Ezechiel, Daniel este menţionat între Noe şi Iov, comparabil cu ei în ce priveşte excelenţa morală şi determinarea de a-i salva pe cei apropiaţi. La această calitate se referă Ezechiel. Noe i-a salvat pe cei trei fii ai lui, Iov a mijlocit la Dumnezeu pentru cei trei prieteni, iar Daniel, de asemenea, a căutat binele celor trei prieteni ai lui. Înţeles corect, mesajul lui Ezechiel se referă la contemporanul său Daniel, de la curtea Babilonului.

Argumente teologice

Pentru critici sunt foarte importante şi argumentele teologice. Ei spun că, în iudaism, credinţa în îngeri şi în înviere a fost împrumutată abia în cursul epocii persane. Prin urmare, dacă Daniel vorbeşte despre îngeri, ba încă le dă şi nume, iar în Daniel 12:1, 13 se referă la înviere, înseamnă că este o carte târzie. În realitate însă, orice cititor al Bibliei ştie că există heruvimi şi îngeri încă din cărţile lui Moise, că în cărţile preexilice sunt ilustrate clar atât învierea, cât şi înălţarea la cer fără moarte. Şi dacă în Leviticul 16 avem un nume de înger rău (Azazel), de ce prezenţa a două nume cereşti (Micael şi Gabriel), în cartea lui Daniel, ar trebui să însemne origine foarte târzie?

Argumente filosofice

Acest ultim set de argumente ar putea fi numite, mai corect, argumente neputincioase. Sunt argumente pur psihologice şi emoţionale. Unii nu pot crede în supranatural şi decretează că acolo unde Biblia relatează minuni avem de-a face cu legende şi mituri, iar acolo unde Biblia are profeţii, acestea trebuie să fi fost scrise după consumarea evenimentelor, deoarece cunoaşterea viitorului nu este posibilă. Acest argument, cel mai ieftin dintre toate, este fundamental în atitudinea criticilor. Aceasta înseamnă că între acceptarea (critică, dar cu credinţă) a afirmaţiei Scripturii şi cercetarea pur umanistă a Scripturii există, ca în orice domeniu al cunoaşterii, un conflict ireductibil, de care trebuie să fim conştienţi.

O altfel de perspectivă

Dominaţia criticii distructive nu s-a impus însă fără contestaţii permanente din partea criticii conservatoare. E. B. Pusey, profesor de ebraică la Oxford (†1882), scria în faimoasele sale Lectures on Daniel: „Am ales cartea lui Daniel deoarece criticii necredincioşi au considerat atacurile lor împotriva ei ca fiind unul dintre cele mai mari triumfuri ale lor. (…) Expunerea slăbiciunii criticii, acolo unde se credea cea mai triumfătoare, sper că ar zgudui încrederea studenţilor în conducătorii lor rătăciţi. Este adevărat, necredinţa în cartea lui Daniel a devenit o axiomă în cadrul şcolii critice necredincioase. Numai că ei au luat rezultatele necredinţei lor drept victorie a criticismului. Ei au trecut cu vederea faptul istoric că necredinţa a precedat criticismul. Necredinţa a fost mama şi nu fiica criticismului, punctul de start şi nu de sosire al cursei lor.”7

Dacă îi iei Bibliei supranaturalul (miracolele şi profeţia), îi iei orice sens religios şi orice speranţă, transformând-o într-o colecţie de poveşti nemuritoare. Cartea lui Daniel ar conţine, în acest caz, câteva poveşti de adormit copiii şi câteva creaţii literare apocaliptice pentru speriat adulţii. Dar cea mai bună cură contra minciunilor care caută să veştejească profunzimea şi grandoarea profeţiilor lui Daniel este citirea inteligentă a cărţii însăşi. Iar dacă este vorba de scepticism, să începem cu a fi ceva mai sceptici faţă de critici.


1. În Daniel se menţionează perioade de 49, 434, 490, 1.260, 1.290, 1.335, 2.300 de zile. Timpul istoric al persecuţiei lui Antioh a fost de trei ani calendaristici încheiaţi (între 1.075 și 1.120 zile), de la 15/25 Kislew 168 î.Ch. până la 25 Kislew 165 î.Ch. (1 Macabei 1:54; 4:52, 53, 59; 2 Macabei 10:5).

2. De fapt, cărţile Macabeilor menţionează de cel puţin 17 ori elefanţii de luptă: 1 Macabei 11:56, 6:35, 46; 2 Mac abei 11:4, 13:2, 15, 14:12, 15:20, 21; 3 Macabei 5:1, 2, 4, 10, 20, 38, 45, 48.

3. Perşii au fost primii care au preluat elefanţii de război de la indieni. Prima mare bătălie în care au fost folosiţi elefanţi de luptă a avut loc la Gaugamela (331 î.Ch.). În timpurile care au urmat, regii elenişti, precum şi cartaginezii, au folosit, de regulă, elefanţi de luptă.

4. Daniel îl numeşte „fiu" al lui Nabucodonosor în sens ebraic (semitic), deoarece ben înseamnă fiu/urmaş, iar ab înseamnă tată/strămoş. Regina- mamă era, probabil, o fiică a lui Nabucodonosor, aşadar, Belşaţar trebuie să fi fost un nepot al lui Nabucodonosor.

5. Numele Darius (Daryavahuş) şi Ahaşveroş (Chşayarşa) sunt, într-adevăr, medo-persane, deformate de pronunţia babiloniană şi aramaică. Diferenţa de nume se poate explica prin obişnuita adoptare a unui nou nume de domnie sau prin observaţia că acestea erau titluri, nume onorifice, asemenea denumirilor Faraon, Cezar etc.

6. Un caz asemănător avem în 1 Cronici 5:26, unde se vorbeşte despre „Pol, regele Asiriei, şi Tilgat-Pilneser, regele Asiriei". Se ştie că acestea erau două nume de domnie ale aceluiaşi rege: Tiglatpalasar purta şi numele Pol. Conjuncţia ebraică wa-, tradusă aici cu „şi" este, uneori, o particulă explicativă (Pol, adică Tilgat-Pilneser).

7. http://justus.anglican.org