Daniel în groapa criticilor

95

Dacă ar răspunde în faţa unor instanţe care să pedepsească acuzaţiile neîntemeiate, criticii Bibliei ar cerceta probabil mai atent şi ar publica mai puţină maculatură academică. Biblia ar avea cel puţin dreptul unui om, și anume de a fi apărată din oficiu.

Daniel în groapa criticilor este titlul unei cărţi a lui Sir Robert Anderson, publicată şi reeditată de trei ori între 1900 şi 1909, apoi retipărită de foarte multe ori până în 2010. Autorul, fost comisar al Poliţiei Metropolitane din Londra şi ofiţer de informaţii, are la activ o singură carte de criminalistică şi 19 titluri teologice. Este fascinant cum un detectiv-şef răstoarnă criticile teologilor sceptici, apărând istoricitatea cărţii lui Daniel. Pe exemplul lui Anderson, articolul de faţă evaluează principalele concluzii cu privire la cartea lui Daniel ale istorico-criticilor, numiţi popular „teologi liberali”.

Istoria atacurilor împotriva profeţiilor lui Daniel

Din partea păgânilor

Daniel a fost tratat cu ostilitate încă din timpurile biblice, aşa cum li se întâmplă tuturor oamenilor cu adevărat mari. Faima lui de înţelept evreu la curtea Babilonului a stârnit opoziţia şi invidia colegilor caldeeni, precum şi antagonismul unor prinţi străini aciuaţi la Divina Poartă1.La începutul perioadei supremaţiei persane în Orientul Antic (538 î.Ch.), Daniel, în vârstă de peste 80 de ani, invidiat de înalţii satrapi din cauza zvonului că avea să fie numit mare-vizir, a devenit victima unei conspiraţii politico-religioase şi a fost aruncat în faimoasa groapă cu lei. Dumnezeu l-a scos de acolo nevătămat şi i-a dat încă două mari descoperiri despre viitor. Ulterior, Daniel şi-a aşezat memoriile şi profeţiile într-o carte formată din 10 părţi, care îi poartă numele.

Din partea iudeilor sceptici sau apostaţi

În epoca elenistică (323-30 î.Ch.), Daniel a fost preţuit de evreii credincioşi (hasidimi), inclusiv de cei de la Qumran (esenieni etc.), dar au existat şi unii care nu au agreat scrierile. Cărturarul naţionalist Ben Sira (c. 180 î.Ch.) este mai mult decât sceptic în privinţa „viselor şi vedeniilor profetice” ale lui Daniel (Sir 34/31:1-8), confundându-le cu semnele prevestitoare şi ghicirea. De aceea, când citează textul din cartea biblică a lui Ezechiel (14:14, 20), pentru a menţiona pe Iov printre marii înaintaşi, Ben Sira îl ignoră complet pe Daniel (Sira-ebr. 49:8-9 / 9-10). Pornind de la acest fapt, criticii moderni conchid că profeţiile lui Daniel încă nu fuseseră „confecţionate” la data aceea.

În epoca romană (primele secole ale erei creştine), când şi iudaismul, şi creştinismul se preocupau de profeţiile lui Daniel, unii cu speranţe mesianice, alţii având convingeri cristologice, a apărut un mare critic al acestor profeţii. Este vorba de sofistul Malchu din Tir (†305), supranumit Porphyrius, fost creştin, cărturar ilustru şi autor al mai multor studii. Porfiriu a scris Contra creştinilor2, un tratat în multe volume, dintre care volumele 13 şi 17 atacau cartea lui Daniel. Pentru prima dată în istoria interpretării cărţii lui Daniel, Porfíriu a afirmat că profeţiile lui Daniel au fost scrise după ce s-au „împlinit”, fiind lucrarea unui autor evreu contemporan cu Antioh Strălucitul. Faptul se petrecea în timpul celei mai cumplite persecuţii anticreştine din Imperiu.

Scrierile lui Porfiriu nu mai există astăzi. În anii 435 şi 448, din ordinul împăraţilor creştini Theodosius al II-lea şi Valentinianus al III-lea, au fost arse toate copiile operei sale. Fragmente din acestea se găsesc însă în scrierile cărturarilor creştini care l-au combătut, în special în comentariul lui Ieronim la profeţiile lui Daniel (407), care dovedeşte că Daniel prevăzuse apariţia Imperiului Roman, a anticristului şi apoi a revenirii lui Iisus, dincolo de timpul lui Antioh3.

După multe secole de relativ întuneric, dar şi de credinţă, atacul criticilor asupra cărţii lui Daniel a fost reluat în a doua jumătate a mileniului al II-lea d.Ch. Gabriel Uriel da Costa, sau Acosta (1585-1640), evreu de origine portugheză refugiat în Amsterdam, a afirmat că Daniel ar fi o scriere a fariseilor, deoarece vorbeşte despre înviere. Pentru ideile sale sceptice, care au sfârşit într-un raţionalism antireligios, a fost de două ori exclus din sinagogă, dar de fiecare dată a retractat şi a revenit, încercând să trăiască, aşa cum spunea el, „ca o maimuţă între maimuţe”. Pedepsit printr-o izolare completă, împăcarea a venit, bineînţeles, cu preţul unei amenzi, pe lângă biciuirea publică (39 de lovituri) şi călcarea în picioare, în sens fizic. Acest tratament inuman din partea sinagogii, combinat cu propria necredinţă, l-a condus la sinucidere. Ironic, în secolul al XX-lea, teza lui Porfiriu a devenit larg acceptată printre învăţaţii evrei, care au acceptat critica istorică, asemenea teologilor creştini moderni.

Din partea creştinilor sceptici sau apostaţi

Învăţatul reformat olandez Hugo Grotius (†1645) este considerat, de unii, pionierul criticii istorice moderne. Aflat sub influenţa unor iezuiţi spanioli, el a scris un comentariu la cartea lui Daniel la fel de miop ca cel al criticilor moderni care nu văd nimic dincolo de aplicarea profeţiilor lui Daniel la Antioh Epifanul.

Filosoful englez Anthony Collins (†1729), un protestant îndrăgostit de raţionalism, susţinea că evreii erau un popor „incult, barbar şi ridicol”4 şi că profeţiile ar fi fost manipulate de creştini ca să se aplice la Christos, iar cartea lui Daniel ar fi fost „ticluită” în timpul lui Antioh Epifanul. Vechea teză a lui Porfiriu a fost reluată. Timpurile noastre însă au făcut din aceste opinii izolate o dogmă. Argumentele lui Collins au fost reluate şi dezvoltate în secolul al XIX-lea de teologi protestanţi (mai puţin de catolici), germani şi englezi, adepţi ai şcolii istorico-critice. În secolul al XX-lea, faimoşi teologi occidentali, catolici şi protestanţi de diferite confesiuni şi, au continuat această critică distructivă, îndreptată împotriva întregii Biblii, nu doar împotriva cărţii lui Daniel.

Din fericire, autenticitatea cărţii lui Daniel a fost apărată de o lungă serie de învăţaţi, încă de la apariţia provocărilor moderne. Criticii au fost la rândul lor întâmpinaţi cu proteste şi critici de către alte zeci de învăţaţi5, în special protestanţi (germani, englezi, americani, francezi). Astfel, cele mai multe obiecţii ale criticilor şi-au găsit soluţia, iar altele sunt pe cale de rezolvare. Tăcerea arheologică sau documentară nu este argumentul opoziţiei mai mult decât al apărării.

Spaţiul limitat al articolului împiedică întocmirea unei liste complete a obiecţiilor şi argumentelor criticii istorice, iar înţelepciunea sugerează că ar fi suficiente câteva exemple majore. Argumentele criticilor se pot clasifica drept istorice, lingvistice, structurale, documentare (externe), teologice, filosofice. În numerele viitoare, vom analiza şi evalua toate aceste tipuri de argumente.

Pe la anii 585 î.Ch., când avea loc depunerea jurământului tuturor supuşilor Babilonului în câmpia Dura (Dan 3:1-3), regele iudeu Zedechia şi suita lui s-au dus să presteze omagiul cerut (Ier 51:59). Neascultător de Dumnezeu şi plecând urechea la oracolele falşilor profeţi, Zedechia spera că intrarea într-o coaliţie antibabiloniană, cu Egiptul, cu Tirul şi cu statele vecine, va salva Ierusalimul (Ier. 27). Profetul evreu Ieremia anunţa că toţi membrii coaliţiei vor cădea în mâinile lui Nabucodonosor. Cu mai mulţi ani înainte, Daniel arătase că Dumnezeu i-a pus sub sceptrul Babilonului pe toţi oamenii şi a făcut din Poarta Eufratului capul de aur al lumii şi al istoriei imperiilor (Dan 2:37, 38).

În acelaşi timp (585-84 î.C.), un alt profet evreu, Ezechiel, îl denunţa pe regele Tirului, Eşbaal al III-lea, craiul mărilor, drept un individ „cu ifose divine”, care se credea atotştiutorul tainelor şi superior lui Daniel prin abilităţile lui de armator şi negustor (Ezech. 28:2-6). Regele tirian era descris ca o întruchipare a heruvimului devenit Satana, care de asemenea îşi dă ifose de zeu, dar în fapt este liderul unui mult mai sinistru comerţ cu sclavi, pe valurile lumii (Ezech. 28:12-19). Profeţia evreilor s-a dovedit mai tare decât înţelepciunea Tirului. Coaliţia antibabiloniană a fost înfrântă (Ezech. 29:20), Tirul a fost îngenuncheat (573 î.Ch.), iar regele lui a fost dus la Babilon, ca şi cum ar fi trebuit să dea ochii cu Daniel.
După ce a zdrobit rezistenţa Tirului (332 î.Ch.), împlinind mai apăsat profeţia despre distrugerea acelei cetăţi (Ez 26:2-6), Alexandru Macedon a trecut prin Ierusalim, unde, după spusele istoricului Josephus, a aflat la Templu profeţia lui Daniel, care îl desemnase pe meteorul macedonean, pentru o clipă, stăpânul lumii. Macedoneanul s-a închinat, a satisfăcut câteva cereri politico-religioase ale evreilor, dar, sosind în Egipt, s-a grăbit să se proclame fiu al zeului-soare (Ra). Mai târziu, după fulminanta campanie de cucerire a Orientului şi după ce a început şi el să-şi descopere veleităţi de zeu, Alexandru şi-a pus în aplicare proiectul de a face din Cetatea Blestemată capitala lumii întregi, din Europa până în India. Delegaţii de la celţi şi de la cartaginezi au venit să-i aducă omagii, dar era prea târziu: temerarul june a trebuit să-şi ia rămas bun de la lumea aceasta, care mai avea şi altele de văzut. Daniel şi profeţiile sale ieşeau încă o dată învingători.

Între 168 şi 165 î.Ch., marele persecutor Antioh Strălucitul, cu ajutorul evreilor apostaţi, a instituit un regim de teroare în Iudeea, ca să determine rămăşiţa credincioşilor să renunţe la religia Bibliei, decretând între altele şi distrugerea Scripturilor. Dar Antioh a pierit în ticăloşia lui, iar Daniel a învins6 din nou.


1. Numele „Babilon" (Bab-ili) înseamnă „Poarta lui Dumnezeu" (Poarta Divină). Termenul „poartă" este folosit aici ca peste tot în Orientul Apropiat, cu sensul cunoscut până în timpul Imperiului Otoman.
2. Cf. Socrates, Historia Ecclesiastica, i.9.30-31; Gelasius, Historia Ecclesiastica, II.36. Porphyry Against the Christians, R. M. Berchman, trans., Ancient Mediterranean and Medieval Texts and Contexts 1, Leiden, Brill, 2005
3. Alţi teologi care îl combătuseră pe Porfiriu au fost episcopii Metodiu de Olimp (†311), Eusebiu de Cezarea (†339), Apolinaris de Laodiceea (†390), Macarie de Magnezia (sec. V).
4. A. Hertzberg, The French Enlightenment and the Jews, Columbia University, 1968, p. 38, 39
5. Deocamdată nu cunoaştem vreun teolog catolic proeminent care să fi apărat autenticitatea lui Daniel, cu excepţia lui Ernest Renan (†1892), care a protestat faţă de critica distructivă a lui Daniel. Cert este că vechii comentatori catolici ai lui Daniel sunt conservatori: iezuitul Cornelius à Lapide (1621), J. Fabre d'Envieu (†1891), F. X. Knabenbauer (1981), J. Linder.
6. 1 Macabei 1 etc.; Jos. Ant. XII.