Daniel – pe soclul istoriei

991

Pe soclul istoriei și cu flacăra libertăţii în mână. Aşa fost cartea lui Daniel, de la apariţia ei, cu peste 2500 de ani în urmă, şi aşa a rămas până astăzi. Ea este o introducere divin-inspirată la cartea Apocalipsei şi, împreună, reprezintă extinderea Evangheliei dincolo de generaţia apostolică, până la întoarcerea Domnului Christos. Apocaliptica biblică este promisiunea triumfului celor persecutaţi.

Daniel a fost probabil cel mai controversat, dar şi cel mai iubit profet al erei ebraice. Atât evreii, cât şi creştinii şi musulmanii şi-l revendică.

Daniel al evreilor

Primul autor evreu care a menţionat pe Daniel a fost preotul Yehezkel ben Buzí (Ezechiel), profet contemporan cu Daniel, care a elogiat rugăciunile mijlocitoare şi înţelepciunea celui din urmă, în două oracole diferite. Ezechiel le-a scris între anii 592-587 î.Cr. (Ez 14:14, 20; 28:3), la puţin timp după întâmplările relatate în primele trei capitole din Daniel (anii 605-593 î.Cr.). Aproape un secol și jumătate mai târziu, preotul Ezra’ ben Seraya, „maestru cărturar” (c. 457 î.Cr.) şi Nehemia ben Hakalia, „onorabilul paşă” al iudeilor repatriaţi (c. 444 î.Cr.), foloseau rugăciunea lui Daniel1 ca model de mijlocire.

Ieşu‛ ben Sira’ („Eclesiasticul”), care a scris în ebraică pe la anii 180-175 î.Cr., are un pasaj straniu, în care îi ignoră pe Daniel şi Ezra, acolo unde ne-am aştepta să-i menţioneze. Ben Sira scrie că Ezechiel „a pomenit pe Iov, cel ce se ţinea tare de căile drepte” (Sira 49:8-9 / 9-10)2 şi că „pomenirea lui Neemia este mare” (Sira 49:13/15). Întrucât autorul era angajat într-o trecere în revistă a eroilor biblici şi naţionali, cu mici comentarii în dreptul fiecăruia, este exclusă posibilitatea ca marii cărturari Daniel şi Ezra să fi fost omişi din eroare. Oricine vorbeşte despre Nehemia, nu-l poate ignora pe Ezra („al doilea Moise”). Oricine se referă la textul în care Ezechiel menţionează pe Iov, nu poate să nu vadă că în acelaşi text este şi Daniel (Ez 14:14.20), la mijloc, între doi drepţi neevrei (Noe şi Iov), ca un exemplu de sfânt care se roagă deopotrivă pentru prieteni şi duşmani, evrei şi neevrei3. Or, se pare că tocmai aceasta a fost problema lui Ben Sira: ambii înţelepţi fuseseră cărturari în Babilon, amândouă scrierile lor amestecă ebraica „sacră” cu aramaica „păgână”, iar Ben Sira avea altă mentalitate (cf. Sira 50:27-28). Daniel a fost, deci, eliminat intenţionat. Un alt semnal al istoricităţii lui Daniel în textul ebraic al lui Ben Sira este în cap. 43:8-9, care reflectă exprimarea din Daniel 12:3, având patru cuvinte în comun.

Deja înainte de anul 100 î.Cr., faima profetului se materializase şi în legendele despre „Bel şi balaurul”. Ele au fost adăugate de evreii alexandrini la cartea lui Daniel, care a fost tradusă în greacă înainte de anul 100 î.Cr. şi enumerată în colecţia Profeţilor. Prima carte a Macabeilor (135-90 î.Cr.), de asemenea, menţionează pe Daniel şi descrie împlinirea unor profeţii ale lui4. În aceeaşi perioadă, scribii evrei de la Qumran copiau textul arameo-ebraic al cărţii lui Daniel, faţă de care arătau un mare interes. S-au descoperit multe fragmente din 8 manuscrise diferite ale cărţii, care au fost copiate la diferite timpuri, între anii 125 î.Cr. şi 50 d.Cr., acoperind aproape toate profeţiile lui Daniel5.

Dar cartea lui Daniel nu a determinat doar copieri, ci şi diverse comentarii, aluzii şi imitaţii apocaliptice, precum Cartea lui „Enoh” (c. 300 î.Cr.), Cartea Jubileelor (c. 160 î.Cr.), Apocalipsa lui Ezra (sau 2/4 Ezra, c. 90 d.Cr.), Apocalipsa lui Baruc (c. 100 d.Cr.). În fragmentul numit Florilegium sau Midraşul Zilelor de Apoi (4Q174 4:3), autorul de la Qumran foloseşte chiar cuvinte şi expresii specifice lui Daniel: „acela va fi timpul despre care este scris în cartea profetului Daniel, ‘că cei răi vor face răul, iar cei drepţi vor fi albiţi şi lămuriţi prin foc’, şi ‘poporul care cunoaşte pe Dumnezeu se va ţine tare’ [Da 11:32; 12:10].”

Istoricul Ioséf ben-Matitiah – preot, fariseu şi militar evreu, cunoscut sub numele romanizat Flavius Josephus – un contemporan al apostolului Ioan, care şi-a scris opera pe la anii 90-95 d.Cr., a scris mult şi elogios despre Daniel6. El afirmă că profetul era un înţelept ilustru, onorat de regi şi de mulţimi, că era rudă cu regele Zedekia, că a construit un turn faimos în Media (Hamadan), care ar fi fost încă folosit în primul secol, ca monument funerar pentru monarhii iranieni.

„Daniel, chiar şi după moarte a rămas faimos”, afirmă istoricul evreu, „….pentru că diferitele scrieri pe care le-a lăsat în urmă sunt încă citite de noi până astăzi. Şi potrivit cu acestea, credem că Daniel era într-o legătură specială cu Dumnezeu, fiindcă el nu doar a profeţit despre evenimente viitoare, ca alţi profeţi, ci a determinat chiar şi timpul împlinirii lor. Şi în timp ce profeţii preziceau de obicei nenorociri, motiv pentru care erau neplăcuţi atât regilor cât şi mulţimilor, Daniel a fost un profet de veşti bune, şi încă într-o asemenea măsură, încât prin natura optimistă a profeţiilor lui, şi-a atras aprecierea tuturor oamenilor, iar prin împlinirea lor şi-a atras creditul mulţimilor şi faima de om al lui Dumnezeu. A lăsat în urma lui o expresie a acurateţei şi adevărului de netăgăduit al prezicerilor lui.”

Jospehus de asemenea comentează profeţiile lui Daniel. După ce descrie vedenia din Daniel 8, istoricul adaugă:
„Şi într-adevăr, s-a întâmplat că neamul nostru a suferit toate acestea sub Antioh ‘Strălucitul’, potrivit cu vedenia lui Daniel, scrisă cu mulţi ani mai înainte de a se întâmpla. În aceeaşi fel, Daniel a scris cu privire la stăpânirea romanilor, profeţind că ţara noastră va fi pustiită de ei7. Toate acestea le-a lăsat în scris acest om, aşa cum i le-a descoperit Dumnezeu, aşa încât, citind profeţiile lui, şi văzând cum s-au împlinit, să ne mirăm de onoarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Daniel, şi să vedem că epicurienii8 sunt rătăciţi pentru că scot Providenţa din viaţa umană şi nu cred că Dumnezeu are în grijă problemele lumii, că lumea este guvernată şi susţinută în fiinţă de acea Fericită şi Nepieritoare Fiinţă, ci afirmă că lumea merge în voia ei, fără stăpân şi fără paznic. Dacă lumea ar fi lipsită de cineva care s-o dirijeze, aşa cum îşi imaginează epicurienii, ar fi ca o corabie fără cârmaci, bătută de furtuni până la scufundare, sau ca un car fără fără vizitiu, care se răstoarnă. Fără Providenţă, lumea s-ar face bucăţi, s-ar distruge şi ar pieri.”

Istoricul evreu adaugă şi alte informaţii care erau încă la dispoziţie în primul secol: că Alexandru cel Mare, în drum spre Egipt, a trecut prin Ierusalim, unde a fost impresionat de templu, iar arhiereul Iaddua, în fruntea populaţiei, l-a salutat ca învingător şi i-a arătat cartea lui Daniel, traducându-i profeţiile pe care acesta le făcuse despre faimosul macedonean. Ca urmare, Alexandru a făcut un gest de închinare în faţa arhiereului evreu, ceea ce a stârnit murmurele camarazilor de arme. Alexandru a promis evreilor că le va asculta cererile privitoare la independenţă social-culturală (atât în Iudeea, cât şi în diaspora), scutire de impozite în anii sabatici, respectarea religiei mercenarilor evrei, etc.

Tensiunile acumulate între iudaism şi creştinism au făcut ca, în jurul anului 100 d.Cr., acestea să se separe definitiv în două comunităţi religioase. Iudeii au introdus în slujba sinagogală rugăciuni cu blesteme contra sectanţilor („minnim”), adică asupra evreilor care deveniseră creştini sau gnostici şi asupra tuturor creştinilor care tulburau comunităţile iudaice cu evanghelia lor. Folosirea profeţiilor lui Daniel în apologetica creştină a determinat o reacţie de autoprotecţie a iudaismului. Se spune că Moshe ben Maimun (RaMBaM), rabinul spaniol cunoscut ca Maimonide (sec. XI), îngrijorat că „mulţimea neinstruită ar putea fi dusă în rătăcire” prin încercarea de a calcula timpul venirii lui Mesia, a adăugat şi el un blestem: „Blestemaţi să fie cei care prezic vremurile sfârşitului.” Rabbi Judah Loew ben Bezalel (sec. XVI) se plângea că timpul împlinirii profeţiei lui Daniel este „de multă vreme depăşit” (Sanhedrin 98b, 97a).

Dar rabinii medievali au continuat să fie ispitiţi de profeţiile lui Daniel, în care au văzut distrugerea Ierusalimului, isprăvile Romei sau ale mahomedanismului, precum şi speranţa restaurării mesianice. S-au remarcat în special cărturarii karaiţi9 Nahawendi (Iran, sec. IX) şi Ibn Ali (Israel, sec. X); filozoful, lingvistul şi exegetul Saadia (Bagdad, sec. X); marele comentator biblic Rashi (Franţa, sec. XI); filozoful, astronomul, lingvistul, poetul şi exegetul Ibn Ezra (Spania, sec. XII); medicul şi filosoful Nahmanide (Catalonia, Israel, sec. XIII); medicul, matematicianul şi astronomul Raşbaz (Baleare, Algeria sec. XIV); ministrul de finanţe şi filozoful Abrabanel (Portugalia, Spania, Veneţia sec. XV), un spirit mai deschis faţă de creştinism.

În timpurile moderne, pe lângă abordarea ortodoxă, „raşistă”, şi pe lângă cea „epicuriană”, care are tot mai mulţi reprezentanţi, iudaismul are şi exegeţi ai lui Daniel care se închină adevăratului Messia, Iisus din Nazaret. Aceştia sunt, de obicei, fie mesianici, fie iudei convertiţi, precum marele misionar britanic Joseph Wolff († 1862), sau teologii contemporani americani Jacques Doukhan şi Clifford Goldstein.

Pentru Islam, Daniel este un mare profet, sau cel puţin un sfânt. Deşi nu este menţionat în Coran, există tradiţii (hadith) care îi păstrează memoria. Ca şi la evrei şi creştini, în legendele unor tradiţii islamice Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei din porunca lui Nabucodonosor, dar Allah a trimis pe profetul Ieremia din Iudeea, ca să-i aducă mâncare şi băutură lui Daniel. Această poveste reflectă apocrifa evreiască în care Daniel este slujit de profetul Habacuc.

Exisdanieltă tradiţii care susţin că Cyrus l-ar fi făcut pe Daniel mare vizir şi l-ar fi însărcinat cu predicarea monoteismului în Irakul babilonian. Că la cererea lui Daniel, Cyrus a permis reconstrucţia Templului, dar nu i-a permis să se repatrieze, deoarece ţinea foarte mult la serviciile înţeleptului. După alte tradiţii, Daniel ar fi înviat prin rugăciune mii de oameni care muriseră de ciumă cu mai mulţi ani în urmă, într-un oraş. Aţii spun că Daniel a fost rege al evreilor după exil. Scenarii plauzibile se întâlnesc astfel cu fantezii exorbitante, dar toate arată că imaginea lui Daniel a rămas influentă în Orient, de unde şi interesul pentru mormântul lui Daniel, care este disputat de şase locaţii diferite: în Iran (Şuş, Malamir), Irak (Kirkuk, Muqdadiya, Babilon) şi Uzbekistan (Samarkand).

De asemenea, originea religiei Baha’i, un gen de universalism apărut pe sol islamic, este până astăzi justificată de apologeţii ei cu profeţiile lui Daniel care ar fi prezis atât venirea şi moartea lui Christos, cât şi apariţia lui Bab şi a lui Bahaullah, personaje cu pretenţii mesianice*.

Daniel al creștinilor

Iisus şi apostolii au citat pe Daniel ca profet, direct sau indirect, iar noţiunile mesianice „Fiul Omului” şi „împărăţia cerului”10, folosite foarte mult de Iisus, sunt dezvoltate din profeţia lui Daniel11. O survolare a paginilor ediţiei critice a textului original grecesc al Noului Testament scoate la iveală mult mai multe imagini, ecouri şi reminiscenţe din Daniel. Evanghelia este floarea apocalipticii lui Daniel. Dacă am smulge cartea lui Daniel din Scripturi, am distruge temeliile creştinismului.

De aceea nu este de mirare că pastori (episcopi), dascăli (doctori) şi cărturari laici ai Bisericii vechi ne-au lăsat exegeze ale profeţiei lui Daniel, cu diferite accente creştine 12.Cea mai mare provocare pentru credincioşii lui Daniel, evrei sau creştini, în antichitate, au fost scrierile sofistului Porfíriu († 304). Profesor de filosofie la Roma, păgân sincretist care încorporase în sistemul lui şi câteva elemente iudaice şi creştine, acesta a lansat interpretarea raţionalistă, că profeţia lui Daniel ar fi vaticinium post eventum („prezicere” după eveniment). Teologii creştini contemporani cu Porfiriu au ripostat masiv: circa treizeci de autori diferiţi au răspuns, în sute şi mii de pagini, apărând credinţa creştină şi cartea lui Daniel. Nu visau ei că urmaşii lor, în zilele sfârşitului, aveau să adopte credinţa lui Porfiriu.

Odată cu Eusebiu de Cezarea, Augustin, Grigore cel Mare († 604) şi alţii, profeţiile lui Daniel, destinate să susţină autoritatea supremă a Scripturii şi torţa libertăţii, au început să slujească politica bisericii şi statului. Piatra din visul profetic (Daniel 2) a fost preferată ca simbol al apariţiei lui Iisus în timpul Imperiului Roman, reprezentând în acelaşi timp Biserica al cărei cap ar fi Sf. Petru („piatră”), şi care a învins Imperiul şi l-a înlocuit, crescând ca un munte care a umplut pământul. Dar chiar din evul mediu avea să apară o nouă serie de comentatori ai lui Daniel: preotul Pierre Comestor († 1178), stareţul Gioacchino da Fiore († 1202), arhiepiscopul Eberhard II de Salzburg (†1246), abatele Pierre Jean d’Olivi († 1298), teologul Jean de Paris († 1306), medicul Arnold de Villanova (†1313).

În următoarea perioadă, exegeza cărţii lui Daniel, tot mai mult folosită ca o armă apologetică împotriva pseudocreştinismului totalitar şi mai presus de lege, a devenit o regulă de credinţă printre credincioşii unor mari mişcări de opoziţie, cum au fost: Valdenzii, Wiclefiţii (lollarzii, husiţii), reformatorii protestanţi din secolul XVI, reprezentanţi ai reformei radicale, etc. Războiul pentru Christos şi adevăr, pentru libertate sau putere, a devenit tot mai acut după Reformă. Au fost greşeli de ambele părţi, dar nu este nici un secret că torţa libertăţii avea să fie preluată de fiii Reformei. În secolele XVII-XIX, cei mai mulţi şi mai puternici comentatori ai profeţiilor lui Daniel sunt protestanţi. În special în Europa occidentală, în Anglia şi America, s-a dezvoltat o adevărată pasiune pentru cartea lui Daniel, încât nu numai teologi, dar şi savanţi ca John Napier († 1617) şi Isaac Newton († 1727), sau oameni din justiţie, cum a fost Sir Robert Anderson († 1918), ofiţer de securitate şi şeful poliţiei londoneze, au scris comentarii cu importante contribuţii teologice.

În paralel cu această dezvoltare, exegeţii catolici au apelat la noi sisteme de interpretare, în slujba Contrareformei, pentru a se apăra de afirmaţia opoziţiei că „micul corn” anticrist din Daniel 7 ar fi Papalitatea. Unii, cum a fost iezuitul Manuel de Lacunza († 1801), au încercat interpretări mai puţin catolice, dar cu mari riscuri. Spre sfârşitul secolului XIX şi în special în secolele XX-XXI, interpretarea lui Daniel a devenit tot mai „epicuriană”, ca să folosim limbajul lui Josephus. O mare parte dintre vechii protestanţi şi catolici consideră cartea lui Daniel ca orice altă apocrifă apocaliptică. Aceasta este o concluzie nefericită care, în esenţă, se extinde asupra tuturor cărţilor Bibliei. Teologia modernă nu vrea să ştie de minuni, de supranatural; iar profeţia este la fel de supranaturală ca şi supravieţuirea celor trei tineri în cuptorul încins. Nu este de mirare că aceşti ateologi nu mai cred nici în naşterea lui Iisus din fecioară, nici în învierea lui Christos.

În virtutea tradiţiei însă, Daniel are locul lui, nu doar în canonul biblic al bisericilor istorice, ci şi în calendar. Ortodocşii îl cinstesc în duminica dinaintea Crăciunului. Profeţia lui Daniel (2:34-35) despre piatra care a sfărâmat idolul apare adesea în imnurile ortodoxe ca metaforă a întrupării lui Iisus (Piatra) care s-a născut din munte (Fecioara Maria), „fără ajutor omenesc” (fără participarea unui bărbat, concepţie virginală). Ca atare, „Născătoarea de Dumnezeu” este cântată în imnuri ca „muntele cel sfânt şi netăiat.” Biserica Coptică (Egipteană) deasemenea îl prăznuieşte ca profet pe data de 23 Baramhat. În vest, Biserica Romană comemorează pe Daniel la 21 iulie, iar Luteranii pe 17 decembrie.

Mai puternice decât valurile lăsate în istorie de personalitatea sa, şi mai inteligente decât dezbaterile privitoare la istoricitate, sau sistem de interpretare, sunt profeţiile lui Daniel ca atare. Cartea se încheie însă cu afirmaţia (optimistă?) că înţelepţii, şi nu ticăloşii vor înţelege mesajul ei pecetluit.


1. Compară rugăciunile din Ezra 9; Nehemia 9; cu Daniel 9. În textul ebraic, asemănarea este chiar mai mare.
2. Citatul este din textul ebraic al lui Ben Sira, publicat de Israel Lévi în The Hebrew Text of the Book of Ecclesiasticus, Brill, 1904.

3. Pe Noe îl menţionase deja Sira mai devreme (44:17-19).

4. 1 Macabei 1:57-62; 2:60; 4:36-59; 3 Macabei 6:7

5. Manuscrisul 4QDanc este cel mai vechi, şi depune mărturie că la o generaţie după persecuţia lui Antioh, profeţiile lui Daniel erau foarte populare, ceea ce foarte greu s-ar explica dacă scrierea ar fi fost plăsmuită, aşa cum se susţine adesea, în timpul acelei persecuţii.http://home.earthlink.net/~ironmen/qumran.htm

6. Toate informaţiile şi citatele noastre din Josephus se pot găsi în Antichităţi Iudaice, cartea X, 10-12 şi XII, 7.6 (sau după altă nomenclatură, Ant 10: 276-279; Ant 12: 321-322).

7. Când se referă la profanarea templului de către Antioh IV, Josephus preia interpretarea dată de autorii macabeeni cu aproape două secole mai devreme: că „pustiirea" şi „rededicarea" (hanukka) templului, întâmplate la interval de exact trei ani, au avut loc „ca împlinire a profeţiei lui Daniel, care fusese făcută cu 408 ani mai înainte."
8 Epicurienii sunt filozofii şcolii materialiste a lui Epikuros. Evreii au împrumutat termenul în ebraică (‘appikorós), folosindu-l cu sensul de sceptic, necredincios care ironizează învăţătura şi pe cărturari, batjocoritor, obraznic, fără frâu, nesupus autorităţii, eretic.

9. O sectă a iudaismului care respinge obligativitatea tradiţiei talmudice (Legea orală) şi se limitează la Scriptură.
* http://www.bci.org/prophecy-fulfilled/daniel.htm

10. Matei 24:15; Marcu 1:15 (vezi trimiterea) Luca 24:27; Fapte 3:24; 10:43; 1 Petru 1:12 (v. trim.), Evrei 11:33-34 (v. trim.), Iacov 5:10; etc.

11. Daniel 2:44; 7:13.14.18.27; Matei 13:41; 16:27; 19:28; 24:30; 25:31; 26:54; Marcu 8:38; 13:26; Luca 21:27; 22:69; Ioan 5:27; 6:62; 12:34; Fapte 7:56; Apocalipsa 1:13; 14:14

12. Iustin Martirul († c. 165), Irineu de Lyon († c. 200), Clement Alexandrinul († c. 215), Iuliu Africanul, († c. 215), Tertulian de Cartagina († c. 220), Hipolit de Roma († c. 250), Origen († c. 254), Ciprian de Cartagina († 258), Victorin de Ptuj († 304), Lactanţiu († c. 320), Iacob de Nisibi († 338), Eusebiu al lui Pamfil († 339), Eusebiu de Cezarea († c. 340), Afrahat Persanul († c. 350), Hilarius de Poitiers († 368), Efrem Sirul († 373), Chiril de Ierusalim († 386), Ambrosius de Milano († 397), Ioan Gurădeaur († 407), Sulpicius Severus († c. 420), Ieronim († c. 420), Polihroniu de Apamea († c. 430), Isidor de Pelusium († c. 450), Teodoret de Kyrros († 457).