EmanuEL

421

„De aceea Însuşi Stăpânul vă va da un semn. Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi îi va pune numele Emanuel" (Isaia 7:14).

La opt secole după ce profetul Isaia a notat aceste cuvinte, evanghelistul Matei a scris despre naşterea lui Iisus Christos şi a citat profeţia lui Isaia, afirmând că aceasta s-a împlinit în Persoana lui Iisus (Matei 1:22, 23). Născut în Betleemul din Iudeea, Iisus era acel „Emanuel” anunţat cu sute de ani înainte. De ce a fost profetizat chiar şi numele?

Golirea numelor de semnificaţie

În societatea modernă, numele sunt simple etichete care permit identificarea. Rareori mai au vreo semnificaţie izolate de persoana pe care o desemnează. Apelative precum „Ciobanu”, „Grecu”, „Lupu”, „Croitoru” se nasc tot mai rar. Este preferată standardizarea, naturalizarea sau chiar „naţionalizarea” numelor. Aşa s-a născut sufixul „escu”. Deşi pentru cititorul obişnuit, acesta e doar un capitol de comedie, pentru lingvişti este un indiciu al transformărilor prin care trec cuvintele de-a lungul timpului. Ceea ce astăzi este un sufix banal, era, în trecut, un sufix latin – iscus – care avea sens pentru vorbitorii de atunci.

În multe culturi străvechi, precum şi în diferite culturi contemporane, numele au semnificaţie. Ele sunt o descriere a realităţii. În Occident, această tradiţie aproape că a dispărut. Nume ca „Faţă-palidă” sau „Ochi-de-vultur” par stranii şi uneori provoacă zâmbete. În urmă cu două sau trei milenii, nume precum Natanael, Bogdan, Theodor, Fiodor, Diodatus, Diodor sau Tudor nu erau altceva decât cuvinte-nume care exprimau aceeaşi idee: „darul lui Dumnezeu”. În trecut, numele aveau sens chiar şi în lumea occidentală.

Cultura onomastică în Orientul antic Apropiat

Fenomenul semanticii incluse în numele din Orientul antic Apropiat poate fi observat cu uşurinţă în textele care au supravieţuit timpului. Fie că este vorba despre numele faraonilor egipteni (Ramses = „Ra l-a modelat”), ale împăraţilor Babilonului (Belşaţar = „Bel să-l apere pe împărat”), ale împăraţilor asirieni (Sargon = „singurul împărat”) sau despre numele ebraice (Avraam = „tatăl multor popoare”), se constată că în Orientul Apropiat numele aveau rolul de a comunica un mesaj.

Istoria şi gândirea lumii orientale antice nu pot fi înţelese corect dacă sunt separate de semnificaţiile numelor personajelor, zeităţilor şi ale localităţilor timpului. Faptul poate fi observat şi în cărţile Vechiului Testament, în care numele indică şi explică identitatea persoanei. Fiica lui Faraon i-a dat un nume copilului găsit între trestii: „i-a pus numele Moise1, deoarece l-a scos din apă” (Exodul 2:10). Abigail i-a spus lui David: „nu-ţi pune mintea cu acel om rău, care este Nabal, pentru că aşa cum îi este numele, aşa este şi el. Nabal îi este numele şi nebunia se ţine de el” (1 Samuel 25:25). Schimbarea numelui este, în cărţile Vechiului Testament, un eveniment important, întrucât numele implică sensuri explicite: Avram („părinte preaînalt”) devine Avraam („tatăl multor neamuri”), Iacov („cel care înşală”) devine Israel („luptător cu Dumnezeu”). Se observă că onomastica biblică are conotaţii teologice profunde, indicând caracterul moral/imoral al unei persoane, planul pe care Dumnezeu îl are pentru cineva sau modul în care El a intervenit în viaţa unui om.

Divinitatea şi numele teofore

Importanţa numelor lui Dumnezeu este foarte clară în textul Vechiului Testament. Naraţiunea care descrie întâlnirea dintre Moise şi Dumnezeu se concentrează în jurul numelui Său. El îi descoperă lui Moise numele Său: YHWH. Tetragrama, sau cele patru litere – YHWH, comunică ideea de existenţă transpusă într-o formulă aproape intraductibilă adică un nume – „Eu Sunt Cel Ce Sunt”. Numele divin comunică o teologie: „Eu sunt Domnul; acesta este Numele Meu! Nu-Mi voi da slava altuia şi nici lauda cuvenită Mie, idolilor!” (Isaia 42:8). Numele lui Dumnezeu este o reprezentare a lui Dumnezeu Însuşi: „Numele DOMNULUI este un turn tare; cel drept fuge în el şi este protejat” (Proverbele 18:10).

Relaţia omului cu Dumnezeu este reflectată în numele teofore, adică acele nume care conţin părţi provenite din prescurtarea numelui lui Dumnezeu. Ele nu indică o predilecţie culturală pentru o anumită divinitate, ci sunt formulări semantice care transmit adevăruri teologice. Numele „Isaia” înseamnă „YHWH este mântuire”, „Ilie” (sau Eliahu) înseamnă „YHWH este dumnezeul meu”, „Ezechia” înseamnă „Dumnezeu este tare”, „Elişama” înseamnă „Dumnezeu aude”, „Eliezer” înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”. Simpla menţionare a acestor traduceri este suficientă pentru a observa conotaţiile profund spirituale ale numelor din Biblie.

Procesul revelaţiei şi numele divine

În contextul cultural antic nu se poate face abstracţie de legătura strânsă dintre nume şi teologie. Însuşi textul biblic pare să impună această perspectivă. Dumnezeu Se „descoperă” prin numele pe care Şi le alege. Acest lucru i-a fost indicat clar lui Moise, căruia Dumnezeu i-a spus: „Eu M-am descoperit lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov ca Dumnezeul Atotputernic, dar cu Numele de «Domnul» nu le-am fost cunoscut” (Exodul 6:3).

Cercetătorul atent al numelor divine revelate în Sfânta Scriptură poate observa că unele dintre acestea indică distanţa, depărtarea, maiestatea lui Dumnezeu, în timp ce altele indică apropierea Sa faţă de lume. Sunt cele două aspecte ale naturii divine, numite în teologie transcendenţă şi imanenţă. Dumnezeu spune despre Sine: „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape, zice Domnul, nu şi un Dumnezeu de departe?” (Ieremia 23:23). Revelaţia înseamnă o deplasare în lumea cunoaşterii dinspre „departe” spre „aproape”. Apropierea presupune descoperirea unor dimensiuni nebănuite ale Fiinţei divine. Acest proces nu implică o deplasare dinspre om spre Dumnezeu, ci o apropiere a lui Dumnezeu faţă de fiinţa umană.

Această revelaţie prin apropierea de om este exprimată printr-un nume: Emanuel (Immanu-El = cu noi este Dumnezeu). În limbajul biblic, această apropiere este descrisă în metaforele întrupării: „Pâinea care se coboară din cer” şi „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Emanuel nu este doar un nume sau o etichetă. Emanuel înseamnă un pas nou în lumea cunoaşterii, înseamnă că Dumnezeu este atât de aproape, încât omul îl poate vedea, auzi şi pipăi (1 Ioan 1:1).


1Moise = scos