Mă aflam alături de un tânăr creștin care înjura de Dumnezeu și de Christos și rostea cuvinte asupra cărora mi-am dat seama că nu are niciun fel de control, pe lângă furia lui pe un cal care refuza să înţeleagă românește.

L-am oprit pentru o clipă și l-am rugat să repete rar ceea ce a zis că vrea să-I facă lui Dumnezeu și lui Christos și să se gândească o clipă la cuvintele pe care le spune. Înainte să repete vreun cuvânt, omul s-a holbat la mine și mi-a spus: „Domnule, eu sunt animal, nu om!“ I-am răspuns că greșește și că, în realitate, este foarte iubit chiar de Dumnezeul pe care Îl înjură.

Adevărata victimă

Asemenea acestui tânăr, mulţi folosesc expresii care au intrat în uz, foarte puţin conștienţi de conţinutul lor. Comite „păcate împotriva Duhului Sfânt“ și poate că niciodată nu s-au oprit să se întrebe: Împotriva cui sunt comise, de fapt, aceste păcate?

Este Duhul Sfânt victima păcatului meu? Ce este, de fapt, păcatul împotriva Duhului Sfânt? Într-o biserică unde am fost invitat, pastorul local a citit unul dintre biletele cu întrebări trimise din public: „Există un anume păcat împotriva Duhului Sfânt? Care este acela și în ce constă?” Deodată, în sală s-a făcut o liniște stranie și expresia feţei multora a îngheţat. La o simplă privire generală, te-ai fi putut convinge că întrebarea reprezintă o preocupare serioasă pentru mulţi dintre cei prezenţi, care, asemenea unui suspect de cancer, așteptau cu frică răspunsul.

Da, există acest păcat” – am răspuns sălii cuprinse de acea liniște glacială – și, în timp ce este la fel de real ca oricare alt act al vieţii noastre, păcatul acesta este totuși foarte diferit și departe de imaginaţia noastră. Cea dintâi precizare șocantă este că el se comite nu împotriva Duhului Sfânt, ci împotriva noastră. Noi folosim expresia „a călca legea“, o expresie comună, dar care nu reflectă nici pe departe realitatea. Noi nu călcăm legea, ci ne călcăm propria viaţă sau viaţa victimelor noastre, după cum nu călcăm sfatul medicului, ci ne călcăm propria sănătate. Sfatul medicului nu suferă nicio fractură sau leziune. Nu sfatul lui este victima, ci noi. După ce ne vom îmbolnăvi sau vom muri, sfatul medicului va continua să existe, așa cum a fost înainte de a-l călca noi, după cum legea gravitaţiei va continua să existe după ce noi am căzut în gol, încercând să o ignorăm.

Legea nu există ca atare, undeva, ca o entitate concretă. Ea este o frontieră imaginară, un indicator care marchează hotarul dintre normal și anormal, dintre viaţă și moarte, dintre bine și rău. Păcatul pe care îl comiţi nu poate fi comis împotriva Duhului Sfânt, ci el este comis împotriva ta, a propriei tale persoane. Victima nu este Duhul Sfânt, ci omul care comite păcatul. Corect ar fi să spunem „păcatul împotriva propriului suflet”, nu „păcatul împotriva Duhului Sfânt”, care, prin mărturia Lui despre Iisus, „mijlocește cu suspine negrăite” ca tu să nu îţi faci un așa rău. Profetul Ieremia surprinde frontal această înţelegere capitală: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta și tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti și vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău, şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“[1]

Marea confuzie

În același context, folosim expresia biblică „Dumnezeu l-a lepădat“. Care este însă înţelesul profund și adevărat al acestei expresii? „Dumnezeu l-a lepădat”? Sau „l-a lepădat pe Dumnezeu”? Biblia spune: „Dumnezeu este puternic, dar nu leapădă pe nimeni și este puternic prin tăria priceperii Lui.“[2] Când spune că Dumnezeu a lepădat, Scriptura se referă la faptul că Dumnezeu recunoaște glasul celor ce Îi spun: „Pleacă de la noi!“ El l-a rugat stăruitor, dar „Israel a lepădat binele cu scârbă; de aceea vrăjmaşul îi va urmări“[3]. A fost șocant pentru Samuel să audă: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.“[4]

Cine l-a dat pe Lucifer jos din cer, Dumnezeu? Biblia spune: Tu ţi-ai spurcat locașurile, tu ţi-ai stricat înţelepciunea și, în final, tu nu ţi-ai mai găsit locul în cer![5] Adevărul trist și greu de primit este că Domnul nu leapădă pe nimeni, ci omul se leapădă de Dumnezeu. Nu Dumnezeu leapădă pe cineva, ci Dumnezeu suferă pentru tragedia celui care Îl leapădă și, în final, trebuie să îi respecte alegerea și hotărârea: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!“[6]

Atunci când vorbim despre „împăcarea cu Dumnezeu”, ne gândim adesea la două părţi în conflict care, în cele din urmă, renunţă la supărarea lor și se împacă. Nimic mai greșit decât o astfel de imagine a împăcării puse în dreptul și pe seama lui Dumnezeu. Se vorbește despre Iisus pe cruce ca despre un diplomat negociator, cu o mână prinzându-L pe Tatăl și cu o mână pe om, împăcându-i prin sângele crucii Lui. Ce sinistră și neadevărată imagine! Nicăieri nu se spune în Scriptură că Dumnezeu a trebuit să Se împace cu omul, ci afirmaţia generală este că omul a trebuit să fie împăcat cu Dumnezeu. Christos nu era între Dumnezeu și om, ci „Dumnezeu era în Christos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări“[7]. El a venit „să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“[8].

Deci, dacă te gândești că Dumnezeu este supărat pe tine, ar fi cazul să-ţi reconsideri aceste gânduri. Înţelegerea greșită a acestui concept a dus la monstruoasa teorie a unui Dumnezeu a cărui mânie este potolită doar cu sânge, și anume cu sângele Fiului Său. El apare ca Acela care, din cruzime, cere acest preţ, când El este, de fapt, Cel care suferă cruzimea și plătește preţul. Rick Warren este de părere că Dumnezeu ne iubește fiindcă suntem acoperiţi cu sângele lui Iisus. Nu cumva este invers? Nu cumva suntem acoperiţi cu sângele lui Iisus, cu viaţa Lui, pentru că Dumnezeu ne iubește? Ne iubește Dumnezeu fiindcă Iisus Și-a dat viaţa pentru noi? Sau Iisus Și-a dat viaţa pentru noi fiindcă Dumnezeu ne iubește? „(…) atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat (…)“[9]! Ce vine mai întâi: „a dat” sau „a iubit”?

Noi despre El și El despre noi

Martin Luther credea și spunea că Dumnezeu îl urăște, dar cât de departe era de adevăr! Părintele Staupitz l-a îndrumat să citească Noul Testament și, când a văzut că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, Martin Luther a renunţat pentru totdeauna la gândul că Dumnezeu îl urăște. Și-a dat seama că, de fapt, el se ura pe sine și credea că Dumnezeu este ca el. Nu este aceasta ispita care ne pândește pașii nouă, tuturor? Pavel a încetat să se mai lase judecat de alţii sau de sine și I-a încredinţat această judecată dreptului și bunului Judecător: „Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea, totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul.“[10] Dispreţul de sine, ura de sine, neiertarea de sine, toate acestea sunt forme de revoltă faţă de felul în care ne privește Dumnezeu și sunt produsul proiecţiei propriei noastre imagini asupra lui Dumnezeu, fiindcă, de fapt, „nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Christos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului“[11].

Imaginea pe care o avem noi despre Dumnezeu induce o anume atitudine și un anume fel de viaţă. Pavel nu a suferit o schimbare de comportament sau de direcţie, ci una de imagine a Domnului Iisus. Ca rezultat, Pavel pur și simplu a încetat să mai fie cine era. Nicodim ar întreba: „Cum se poate face așa ceva?“[12] Simplu: printr-o schimbare de imagine în urma descoperirii de Sine a lui Dumnezeu. Ce vedea Pavel în Iisus era de fapt în el însuși. Nu Iisus era dușmanul lui, ci el era dușmanul lui Iisus. Nu Dumnezeu trebuie schimbat și înduplecat prin rugăciuni, slujbe sau prigoniri, ci aceste slujbe și rugăciuni sunt chemate să-l schimbe pe om. Noi credem multe lucruri strâmbe despre un Dumnezeu drept și multe lucruri rele despre un Dumnezeu bun. Nu piatra a lepădat zidarii, ci „piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii“[13]. Îndată ce imaginea lui Iisus a fost așezată la locul și pe poziţia ei, viaţa lui Pavel a luat un curs cu totul diferit.

Cain și urmașii săi

Așadar omul nu păcătuiește împotriva lui Dumnezeu sau împotriva Duhului Sfânt, ci împotriva propriei persoane. În gama aceasta intră manifestări practice ale vieţii, de exemplu refuzul de a ierta pe cineva şi întreţinerea unei atmosfere otrăvite și otrăvitoare. Cine este cel căruia îi dai să bea otravă? În niciun caz aproapele tău, care își vede de treabă. Tu, care îţi otrăvești spiritul și îţi îmbolnăvești corpul, tu ești acela pe care-l urăști. Omul ajunge până acolo încât se sinucide ca să-l „pedepsească“ pe cel pe care-l urăște. Se îmbată, se droghează, se prostituează ca să-i dea o lecţie partenerului sau societăţii ori ca să se răzbune. Cui îi dă el această lecţie? „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?”[14] Dumnezeu întreabă apoi în suferinţă: „Acum, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: «Pentru ce vă faceţi voi singuri un rău atât de mare…»­?“[15]

Aşa gândea Cain. El credea că face binele pentru altcineva, eventual pentru Dumnezeu, și că răul pe care îl face nu este împotriva lui însuși: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit [tu]; dar, dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.“[16] Domnul i-a prezentat imaginea verticală a adevărului – dacă faci binele, pentru tine îl faci și ești bine primit, dacă faci răul, îl faci împotriva ta însuţi: „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.“[17]

În procesul de educaţie, facem teribila greșeală să-l răsplătim pe copilul care învaţă, este curat și cuminte, care își face, de fapt, bine lui însuși, ca și cum i-ar face un bine altcuiva. Nu ar trebui să îi prezentăm aşa starea normală de lucruri? Domnul Iisus spune: „Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.»“[18] Deci aceasta nu este decât normalitatea, nu excepţionalul. Mergem la biserică, ne rugăm și postim ca și când am fi angajaţi și am lucra pentru altcineva. Domnul este nelămurit: „Spune la tot poporul ţării şi preoţilor: «Când aţi postit și aţi plâns în luna a cincea şi a şaptea, în aceşti şaptezeci de ani, oare pentru Mine aţi postit voi?»“[19] Tot ce vrea Dumnezeu pentru noi este cuprins în expresiile „ca să fii fericit“, „să-ţi meargă bine“, „să trăiești zile multe“, „să îţi vezi copiii fericiţi“. Adică binele sau răul pe care îl faci, pentru tine îl faci. De câte ori mai trebuie să ne lovim cu capul de pragul de sus ca să putem admite, în final, că acesta este marele adevăr?

Păcatul de neiertat

Dar cum să îţi faci bine dacă nu te iubești pe tine însuţi? Și cum să te iubești pe tine însuţi dacă refuzi să crezi că „așa de mult te-a iubit Dumnezeu”? Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu este altceva decât necredinţa în ceea ce spune Duhul Sfânt despre Iisus, adică respingerea mărturiei Duhului despre Mântuitor și despre mântuirea care vine prin El. Iisus descrie în cuvinte simple lucrarea Duhului Sfânt:El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.“[20] Respingerea acestei mărturii este fără iertare, fiindcă este fără Iertător.

Billy Graham crede că „păcatul de neiertat implică totala și irevocabila respingere a lui Iisus Christos. El este respingerea completă și finală a mărturiei Duhului Sfânt că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, singurul care ne poate mântui din păcatele noastre. Nimeni nu a comis păcatul de neiertat atâta timp cât continuă să fie sub tulburătoarea, convingătoarea și atractiva putere a Duhului Sfânt. Când o persoană I s-a împotrivit Duhului Sfânt până acolo încât Acesta nu mai luptă cu el, atunci avem de-a face cu un pericol veșnic.“[21]

Tu nu păcătuiești împotriva Duhului Sfânt, ci păcătuiești împotriva ta când nu crezi mărturia Duhului despre Iisus și mărturia Lui despre tine în ochii lui Dumnezeu: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.“[22] Ferice de cine Îl crede pe Duhul Sfânt!

Șansa pe care n-am ratat-o încă

Indiferent de starea ta actuală, schimbarea de macaz este reală și posibilă. În mâinile străpunse, orice situaţie este reversibilă. Chiar și dacă ai zis, ca Iona: „Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi!“[23], te îndemn să zici, în numele Domnului, și partea a doua: „Dar iarăşi voi vedea Templul Tău cel sfânt.“[24] Cum? Dumnezeu primește înapoi pe cel lepădat? Da, în Christos Iisus El îl primește înapoi pe cel lepădat. „Voi întări casa lui Iuda şi voi izbăvi casa lui Iosif; îi voi aduce înapoi, căci Mi-este milă de ei, și vor fi ca și când niciodată nu i-aş fi lepădat, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, şi-i voi asculta.“[25]

Toate acestea sunt produsul revelaţiei unei clipe în Lumină. O clipă ce-ţi poate schimba viaţa pentru totdeauna. Hellen Keller era un copil fără speranţă în urma tragediei pierderii auzului, a văzului și a vorbirii. Neputinţa de a comunica se întorcea împotriva ei și o făcea extrem de agitată și violentă. Domnişoara Sullivan, instructoarea ei, și ea pe jumătate oarbă, încerca să pătrundă în întunericul și în liniștea asurzitoare a acestei vieţi, dar era constant respinsă. Părea că nimic și nimeni nu va putea trece de porţile tenebrelor și tăcerii înspre mintea ei. A urmat episodul cu apa. Hellen a pus mâna sub apă și domnişoara Sullivan i-a comunicat prin bătăi în palmă că aceea era apă. Atunci Hellen are o clipă de iluminare. Iată cum descrie experienţa aceea, în cuvinte proprii, prima persoană surdo-mută și oarbă care a absolvit colegiul, a susţinut conferinţe publice, a călătorit în jurul lumii și a scris mult: „Cândva, nu cunoșteam altceva decât întunericul și liniștea asurzitoare. (…) Viaţa mea era fără trecut sau viitor, când un singur cuvânt a fost transmis de degetele altcuiva către palma mea care prindea în gol. Deodată, inima mea a zvâcnit în feeria vieţii.“

Temutele cuvinte „hulă“ sau „blasfemie“ nu înseamnă altceva decât a vorbi împotriva a ceea ce vorbește și mărturisește Duhului Sfânt, adică a-I spune „Nu!“ Opusul lui este a-I spune „Da!“ Aici se produce intersecţia destinelor. Așa de aproape sunt întunericul și moartea sau mântuirea și viaţa! La două litere distanţă.

Footnotes
[1]„Ieremia 2:19”.
[2]„Iov 36:5”.
[3]„Osea 8:3”.
[4]„1 Samuel 8:7”.
[5]„Vezi Isaia 14, Ezechiel 27, Apocalipsa 12”.
[6]„Osea 11:8”.
[7]„2 Corinteni 5:19 (subl. n.)”.
[8]„Coloseni 1:20”.
[9]„Ioan 3:16”.
[10]„1 Corinteni 4:3-4”.
[11]„Romani 8:1”.
[12]„Ioan 3:9”.
[13]„Psalmi 118:22”.
[14]„Ieremia 2:17”.
[15]„Ieremia 44:7”.
[16]„ Geneza 4:7”.
[17]„Romani 2:5”.
[18]„Luca 17:10”.
[19]„ Zaharia 7:5”.
[20]„Ioan 16:14”.
[21]Billy Graham, The Holy Spirit, Thomas Nelson Publisher, 1978.
[22]„Romani 8:16”.
[23]„Iona 2:4”.
[24]„Idem.”
[25]„Zaharia 10:6”.

Graham, Billy, The Holy Spirit, Thomas Nelson Publisher, 1978.
„Ieremia 2:19”.
„Iov 36:5”.
„Osea 8:3”.
„1 Samuel 8:7”.
„Vezi Isaia 14, Ezechiel 27, Apocalipsa 12”.
„Osea 11:8”.
„2 Corinteni 5:19 (subl. n.)”.
„Coloseni 1:20”.
„Ioan 3:16”.
„1 Corinteni 4:3-4”.
„Romani 8:1”.
„Ioan 3:9”.
„Psalmi 118:22”.
„Ieremia 2:17”.
„Ieremia 44:7”.
„ Geneza 4:7”.
„Romani 2:5”.
„Luca 17:10”.
„ Zaharia 7:5”.
„Ioan 16:14”.
„Romani 8:16”.
„Iona 2:4”.
„Idem.”
„Zaharia 10:6”.