Chiar dacă astăzi folosim o denumire neologică pentru dezinformare, fake news există încă din Antichitate. Și nu e vorba doar de o protoformă a dezinformării, de fake news primitive, ci de dezinformare pură, ca la carte, fascinant de asemănătoare cu aceea la care asistăm pe scenele politice ale lumii de azi.

Episodul biblic care a catalizat această constatare se găsește în Evanghelia după Ioan și se construiește în jurul unui discurs extrem de controversat pe care Hristos l-a susţinut în faţa confraţilor Săi evrei.

La scurt timp după ce Învăţătorul hrănise cinci mii de oameni – mulţimea venită să îl asculte –, înmulţind miraculos cinci pâini și doi pești, „norodul”, cum scrie evanghelistul, se ţinea și mai mult după Hristos. Oamenii percepuseră minunea la nivel material, adică mâncaseră și se săturaseră, însă obiectivul principal al Mântuitorului era să le îndrepte atenţia spre lucrurile spirituale. De aceea le-a spus „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea și v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veșnică” (Ioan 6:26,27)

Hristos, care știa cu ce misiune a venit pe Pământ, le-a spus cuvintele care sunt și astăzi întipărite pe icoane, deși puţini le înţeleg semnificaţia: „Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:35). „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată”, le spunea Învăţătorul, asigurându-i că în cuvintele Lui vor găsi esenţa vieţii care izvorăște din Dumnezeu. Când oamenii au înţeles acest mesaj și s-au arătat dornici să obţină „pâinea” care să le satisfacă foamea spirituală, Hristos a mers un pas mai departe în predica Lui plină de metafore revelatoare spunându-le că „pâinea pe care o voi da Eu este trupul meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Pentru mintea creștinului contemporan care a mai trecut din când în când pe la biserică, aceste cuvinte fac parte din poetica bisericească. „Trupul dat pentru viaţa lumii” sună a ceva ce e legitim să auzi la biserică, a ceva tradiţional, ceva reverenţios, frumos. Dar nu știm prea bine ce înseamnă. Ne imaginăm în schimb că publicul care Îl asculta pe Hristos rostind aceste cuvinte era pătruns de un fior evlavios și sorbea cu sfinţenie fiecare nuanţă plină de miez a discursului divin. Nici pe departe.

Biblia notează ca un reportaj atent la reacţiile la cald că, „la auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei și ziceau: «Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?»” (6:52) Oamenii ascultau la fel de înciudaţi atunci cum poate ar asculta și astăzi dacă ar face schimb de epoci și de roluri cu evreii care Îl auzeau și vedeau pe Hristos întrupat.

Hristos insistă însă cu metafora care făcea trimitere și la mana (pâinea care cădea  miraculos din cer) din timpul călătoriei evreilor eliberaţi din sclavia egipteană de către mult respectatul patriarh Moise. „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului și dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înșivă” (6:53). Ascultătorii Lui au perceput absolutul din cuvintele Sale, dar unii nu au putut să îl tolereze: „mulţi dintre ucenicii Lui” (fiindcă Hristos era însoţit de o mulţime de ucenici mai mare decât ceata celor 12 care au rămas lângă El până la răstignire), „după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: «vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?»” (6:60), așa că s-au întors la ale lor „și nu mai umblau cu El” (6:66).

Învăţătorul continua însă folosirea metaforelor foamei și setei sufletești, care rezona puternic cu mulţimile. Ba încă, în timpul unei ceremonii marcante din importanta sărbătoare iudaică a corturilor, Hristos pare să întrerupă exact momentul culminant al ritualului – când preotul trebuia să toarne apă și vin în două cupe de argint – strigând că „dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:37,38).

Și, din nou, imaginaţia contemporanului trebuie să facă eforturi pentru a reconstitui acest episod greu de conciliat cu imaginea „mielului blând” luată adesea drept însemnând un Hristos docil, șoptit și manipulabil. Hristosul care ia atitudine public i-a tensionat însă maxim pe contemporanii Săi.

Pe mulţi îi contraria faptul că Hristos trăise toată viaţa Lui în Nazaretul cel rău famat (Ioan 1:46), din Galileea. O parte erau efectiv debusolaţi de faptul că, deși pretenţiile copleșitoare ale lui Hristos erau susţinute de miracole uimitoare, totuși ei știau că Mesia avea să răsară de nicăieri. Nu se așteptau la un Mesia a cărui origine să o cunoască. Altă parte, în schimb, dintre cei mai educaţi știau din scrierile profeţilor că Mesia se va naște în Betleemul din Iudeea (Mica 5:2), dar aveau impresia că Hristos se născuse în același oraș în care crescuse.

Lucrurile erau de fapt simple. Hristos se născuse în Betleem (care înseamnă literal „casa pâinii”), însă imediat după nașterea Lui, Iosif și Maria s-au refugiat în Egipt, de teama ca regele Irod să nu le omoare pruncul. După moartea lui Irod, au revenit în Israel, stabilindu-se în Nazaret, acolo unde Hristos a trăit până când Și-a început misiunea.

Betleemul făcea partea din Iudeea, regiune sudică a ţării Israel, reputată pentru religiozitatea oamenilor săi. Nazaretul, în schimb, aparţinea de Galileea, situată în nordul Israelului și era un orășel destul de rău famat.

Mulţimea publicului avea deci de jonglat cu un număr semnificativ de prejudecăţi. Cuvintele lui Hristos erau însă cutremurător de convingătoare pentru unii dintre cei mai neașteptaţi ascultători ai Lui. De exemplu, pentru servitorii fariseilor (liderii religioși ai vremii) cărora li se poruncise să Îl prindă pe Omul acesta blasfemator și să Îl aducă în curtea autorităţilor pentru a fi judecat. Atât de mișcaţi au fost aprozii de ce auziseră din gura Învăţătorului, încât nici nu a mai contat că autorităţile le comandaseră să captureze inamicul și s-au întors fără El în adunarea preoţească.

Nicodim, care era unul dintre cărturarii de vază ai Iudeii, se afla între fariseii care așteptau captura, dar a încercat să Îi ia apărarea lui Hristos întrebând retoric: „legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” (Ioan 7:51). Intervenţia lui a fost inoportună pentru fariseii care spumegau că „norodul acesta, care nu știe Legea, este blestemat” (Ioan 7:49). Altfel spus, fiindcă nu cunosc Scriptura, oamenii de rând se iau după toţi prorocii mincinoși, spre pierzarea lor. Dar replica ce i se oferă lui Nicodim este o mostră de autosuficienţă care mustește de ironie: „Și tu ești din Galileea? Cercetează bine și vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc!” (Ioan 7:52).

Un asemenea răspuns pare decupat după același tipar din care se croiesc și talk-show-urile propagandistice de azi. Atac la persoană, calomnie și dezinformare, toate îngrămădite în două fraze seci și ultimative, de o virulenţă care nu se manifestă decât în contexte de ignoranţă potenţată de poziţia socială. De fapt, fariseii erau cei care „nu cercetaseră bine”, fiindcă Hristos nu era din Galileea, ci din Iudeea. În plus, din Galileea se ridicase profetul Iona (cel înghiţit de balenă), așa că blestemul lipsei de cunoaștere a Scripturii cădea de fapt asupra lor, nu asupra norodului. Însă minciuna era mult mai convenabilă intereselor lor, așa că i-au dat utilitate de adevăr, ca să poată lucra cu ea mai departe. Fake news à la carte.

Ca și în vremurile acelea, astăzi vedem același raport de forţe în vârfurile societăţilor. Tiparul se repetă cu alţi farisei mânaţi tot de propriile interese. Doar pionii s-au schimbat, regulile jocului au rămas aceleași.

„Norodul”, păstrat în sărăcie, boală și needucat, se va descoperi la fel de vulnerabil la manipulare ca în vremea lui Iisus când, având nu adevărul, ci încarnarea Adevărului în faţa ochilor, nu a reușit să Îl creadă, ci L-a luat drept opusul lui, tratându-L ca pe un fals.

„Nicodimii” care au resursele să ajungă la informaţia reală încă se tem că și-ar putea pierde privilegiile și încă preferă să acţioneze mult sub capacitatea lor reală, permiţând celor corupţi, dar puternici să le dicteze cursul.

Cei mici și neînsemnaţi, „aprozii”, își mai păstrează respectul faţă de propria conștiinţă și, deși nu au circumstanţe favorabile, prin alegerile lor demne trasează un drum diferit de cel proiectat de farisei, iar cărarea bătătorită de ei ușurează accesul altor oameni la eroism în lucrurile mici.

Raportul biblic nu e cosmetizat, iar transparenţa motivelor, acţiunilor și consecinţelor nu invită la un optimism nefondat. Nu este un panaceu în managementul conflictelor. Totuși, faptul că istoria se repetă la o distanţă temporală și culturală atât de mare faţă de zilele noastre arată un lucru: spre deosebire de tehnologie, psihologia umană nu a făcut de-a lungul istoriei un salt calitativ sau civilizaţional. Iar asta face ca principiile biblice să rămână și astăzi la fel de valabile ca atunci când au fost scrise cu scopul ca cititorii să înveţe din ele. Dincolo de acţiunile vizibile, citim despre nevoia de a fi principiali, despre frumuseţea respectului pentru adevăr, mai ales citim invitaţia de a împrumuta curajul lui Hristos pentru a spune adevărul, în ciuda riscului de a ni-i face dușmani pe cei care preferă comoditatea minciunii.

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.