Ghetsemani, suspinul divin

165

Îndată ce turiştii se îndepărtează de ţărmul durerilor tăcute ale Ghetsemanilor, viaţa lor reintră în făgaşul de mai înainte, iar grădina în care Fiul lui Dumnezeu a suspinat în durere de nedescris, neînţeles şi nesprijinit nici de ucenicii mai apropiaţi se cufundă din nou în uitare.

Grădina Ghetsemani continuă să fie unul dintre locurile cele mai căutate de turiştii amatori de curiozităţi din Ţara Sfântă. Dar ce însemnătate mai poate avea, astăzi, agonia suferită de Mântuitorul, cândva, în „Presa de Măsline”?

Vizitatorii privesc îngânduraţi măslinii milenari care umbresc fostul câmp de luptă al lui Iisus. Unii încearcă, poate, să identifice unde au adormit ucenicii şi unde S-a rugat Christos. Dar miracolul acesta durează câteva minute, atât timp cât oamenii se află în incinta seculară. Inconştienţa moleşitoare şi molipsitoare a ucenicilor de altădată pare să-i prindă şi pe vizitatorii actuali ai grădinii.

Locul bătăliei neştiute

Grădina Ghetsemani se află pe coasta vestică a Muntelui Măslinilor. Numele ei este transliterarea în limba greacă a expresiei aramaice Gath Şemanim, „presa de măsline”. Această denumire vine probabil de la vreo presă de măsline aflată cândva în zonă. Evanghelistul Ioan (18:8) a folosit cuvântul „grădină” pentru a identifica acest loc ce e posibil să fi aparţinut unuia dintre ucenicii sau apropiaţii Mântuitorului, din moment ce devenise locul Său preferat pentru meditaţie şi rugăciune.

Amplasarea exactă a grădinii din timpurile biblice nu este cunoscută. Locul acesta liniştit era situat, probabil, undeva la baza Muntelui Măslinilor, direct peste Valea Chedron, faţă în faţă cu Templul şi cam la depărtare de vreo zece minute de cetate. Locul arătat de obicei vizitatorilor de azi se bazează pe o tradiţie care nu poate fi urmărită în istorie înainte de zilele lui Constantin cel Mare, la trei secole după Christos. Astfel, Grădina Ghetsemani este localizată în partea de jos a urcuşului, imediat la răsărit de drumul care trece prin Poarta lui Ştefan şi podul peste Valea Ghedronului. După părerea multor comentatori şi călători în Palestina, Ghetsemaniul originar era situat ceva mai sus, pe pantă.

Astăzi, locul este împărţit în trei proprietăţi aparţinând Bisericilor Romano-Catolică, Ortodoxă şi Armeană. Măslinii care populează locul sunt foarte bătrâni, dar cu siguranţă niciunul dintre ei nu a fost martor la agonia Mântuitorului. Oricum, generalul roman Titus a tăiat şi folosit toţi pomii din împrejurimile Ierusalimului, în timpul asediului său din anul 70 d.Ch. (cf. Flavius Josephus, Războaiele, 12, 4). Primii pelerini creştini care au vizitat locurile deplângeau lipsa măslinilor din Grădina Ghetsemani. Chiar dacă nu există certitudinea că locul unde S-a rugat Mântuitorul este actuala Grădină Ghetsemani, oricum aceasta trebuie să fi fost pe undeva foarte aproape.

În munte, să Se roage

Partea cea mai importantă a episodului din Grădina Ghetsemani este rugăciunea pe care Iisus a înălţat-o acolo, o rugăciune care a marcat un punct de decizie în economia conflictului universal dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana. A fost o rugăciune în care s-au decis consecinţele imediate şi veşnice ale acestui conflict.Iisus şi ucenicii Săi au părăsit camera de sus din casa Mariei, din Ierusalim, unde participaseră la cina pascală, pentru a se retrage într-un loc de rugăciune, în singurătate. La intrarea în grădină, grupul a rămas pe loc, în timp ce Mântuitorul i-a invitat pe apostolii Petru, Iacov şi Ioan să-L însoţească ceva mai departe, unde avea să se roage în prezenţa lor. Inima lui Christos era cuprinsă de o nelinişte existenţială profundă şi simţea nevoia de susţinere din partea prietenilor apropiaţi.

Cu numai câteva ore mai devreme, Petru făcuse cele mai solemne declaraţii privind hotărârea de a-I rămâne fidel Învăţătorului, pentru ca acum să constate cât de puţin pregătit era să facă faţă provocării şi rolului pe care şi-l asumase. De trei ori a venit Mântuitorul în locul unde îi lăsase pe cei trei, doar pentru a constata că ei dormeau în loc să vegheze. Iisus a folosit ocazia pentru a sublinia câteva detalii importante despre rolul şi substanţa rugăciunii, precum şi despre nevoia de perseverenţă în viaţa devoţională zilnică. „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită! Duhul într-adevăr este doritor, dar carnea este neputincioasă!” le-a zis El (Matei 26:41), arătând că ispita poate fi biruită prin rugăciune. Nu doar din episodul din Ghetsemani, ci din întreaga activitate a lui Iisus transpare importanţa rugăciunii zilnice şi a legăturii permanente cu Dumnezeu. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, Iisus a păstrat o permanentă legătură cu Tatăl Său.

Treapta esenţială către cruce

Ghetsemani este treapta esenţială către crucea de pe Golgota. Iisus Se descoperă puţinilor martori la această scenă ca Rob al Domnului care suferă. Fiul Omului pare foarte departe de slava viitoare, asociată celei de-a doua veniri, şi îngrijorat pentru propriul destin. Dacă în timpul activităţii Sale mesianice, a fost preocupat întotdeauna de binele celorlalţi, în momentele de cumpănă de dinaintea morţii este cuprins de angoasa despărţirii de Dumnezeu Tatăl din pricina vinei întregii umanităţi, pe care şi-o asumase. Cu puţin timp înainte, în timpul cinei servite împreună cu discipolii Săi, Iisus vorbise despre venirea Lui pe norii cerului: „Atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu mare putere şi slavă” (Marcu 13:26). Totuşi, prăbuşit la pământ, în întunericul Ghetsemaniului, Fiul Omului pare atât de nesigur pe cuvintele Sale anterioare, cu conţinut profetic.Episodul din grădina măslinilor este un izvor de aprofundare a relaţiei complexe dintre durere şi mântuire, dintre angoasă şi demersul Fiului divin pentru salvarea păcătoşilor.

Autoarea creştină Ellen White a surprins foarte bine nevoia omului Christos de a fi sprijinit în faţa morţii: „Ca înlocuitor şi garant pentru omul păcătos, Domnul Christos a suferit pedepsa divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum El fusese Mijlocitor pentru alţii; acum El dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El”[1] . Atunci le-a zis: ‘Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte'” (26:36-38). Sub apăsarea imensă a vinovăţiei tuturor păcatelor lumii, nimeni nu Îl putea înţelege, nici sprijini. Ucenicii nu aveau, atunci şi acolo, nicio idee despre profunzimea şi implicaţiile întristării despre care le vorbea Maestrul lor. Mult mai târziu, după moartea şi învierea lui Iisus, când au înţeles mai bine sensul venirii lui Christos în această lume, au priceput mai clar ce voise Iisus să spună în seara aceea.

Ghetsemani devine locul confirmării depline a naturii Sale perfect umane, supusă aceloraşi ispite şi probe ca în cazul fiecărei fiinţe umane. Episodul petrecut în grădină, sub privirile împăienjenite de somn ale ucenicilor – singurii martori umani ai calvarului Său sufletesc – este important în cronologia Evangheliei pentru că, aici, este confirmată umanitatea Celui care avea să moară pe lemnul crucii. Fără o înţelegere corectă a naturii umane, cu toate slăbiciunile ei, jertfa de pe Golgota ar fi putut părea doar un gest de bunăvoinţă divină faţă de păcătoşi, rezolvat prin puterea nelimitată a unui Dumnezeu omnipotent şi infinit. Iisus experimentează teama, tristeţea şi durerea. Este o lecţie importantă pentru fiecare creştin confruntat cu temeri şi îndoieli. Iisus nu Îşi ascunde durerea, ci o mărturiseşte, o acceptă, se confruntă cu ea şi o depăşeşte prin acceptarea prin acceptarea (absurdă din perspectiva unui om), a voinţei absolute a lui Dumnezeu.

Voia Tatălui

Faptul că Iisus a acceptat jertfa ca o împlinire a voii Tatălui, nu însemna că Tatăl dorea ca Fiul Lui să moară[2] . Nu a fost niciodată voia lui Dumnezeu ca neprihăniţii şi nevinovaţii să sufere sau ca martirii să fie omorâţi. Începând de la Tecla şi până la Dietrich Bonhoeffer sau chiar până la creştinii care sunt persecutaţi şi omorâţi azi pentru credinţa lor, Dumnezeu nu a dorit ca vreunul să sufere şi să moară. Păcatul se plăteşte însă cu condamnare la moarte (Romani 6:23) şi, pentru ca omenirea să aibă şansa reală a unei vieţi veşnice, Tatăl a acceptat rolul de intermediar şi ispăşitor asumat de bunăvoie de Fiul Său. Rugăciunea lui Iisus nu era o resemnare fatalistă în faţa voinţei divine, ci, mai degrabă, încrederea fermă în Dumnezeu Tatăl, în ciuda circumstanţelor nefavorabile. Acceptând să împlinească voia Tatălui, Iisus Christos nu a trăit atât de mult un sentiment de renunţare în faţa unui plan implacabil, cât mai degrabă Şi-a exprimat acordul profund faţă de durerosul demers al mântuirii neamului omenesc.

Suferinţă până la sânge

Chinul şi frământarea interioară ale lui Iisus au fost atât de puternice, încât, după cum amintea evanghelistul Luca, transpiraţia Lui s-a amestecat cu sânge (Luca 22:44). În 1986, apărea în publicaţia Journal of the American Medical Association, articolul intitulat „On the Physical Death of Jesus Christ”, în care autorii au argumentat că fenomenul sângerării prin transpiraţie în cazul lui Iisus a fost posibil, fiind cunoscut sub numele de „hematidroză”. Este un fenomen care se poate produce în condiţii de instabilitate emoţională, în cazul unor emoţii foarte puternice etc. Un articol3 mai recent, din The Indian Journal of Dermatology, semnat de H. R. Jerajani şi colaboratorii săi, prezintă o cazuistică adecvată şi explică fenomenul transpiraţiei cu sânge, considerat un caz clinic rarisim, care ţine mai degrabă de cauze de natură psihică, decât de natură fizică. Aceste date confirmă că principala sursă de angoasă a Mântuitorului, în Ghetsemani, a fost lupta sufletească prin care trecea.

Prezenţa sângelui în agonia lui Iisus adaugă un sens nou luptelor Sale sufleteşti. Ioan Botezătorul Îl proclamase, cu trei ani înainte, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29, 36), fiind evident că Mielul nu putea fi altul decât Cel destinat de Dumnezeu să Se sacrifice spre ispăşirea păcatelor poporului Său şi ale tuturor oamenilor. Imaginea sângelui picurând peste pământul grădinii conduce la ideea sacrificiilor din întregul sistem al Vechiului Testament, prin care era prefigurat Mesia.

Taina suspinului divin

În singurătatea rece a Grădinii Ghetsemani, continuă să se ascundă o taină. În cei aproape două mii de ani care au trecut de atunci, cunoştinţele noastre nu au înaintat prea mult în acest domeniu. Suferinţa lui Christos are încă multe neînţelesuri. Aşa cum, pentru ucenicii adormiţi atunci la poarta grădinii, lupta Mântuitorului căzut la pământ în agonie nu era destul de incitantă pentru a-i face să le piară somnul, nici astăzi nu există prea mult interes în acest sens.

Ghetsemani şi Golgota sunt legate prin durerea emergentă a Fiului lui Dumnezeu. În timp ce, în grădină, Chistos a ales să meargă până la capăt în epopeea mântuirii noastre, drumul durerii şi crucificarea au confirmat împlinirea deciziei luate şi biruinţa. Dacă, după cum scria apostolul Pavel, Iisus Christos este un al doilea Adam, s-ar putea spune că Grădina Ghetsemani este o a doua Grădină a Edenului. Adam, primul om, a călcat porunca divină în Grădina Edenului şi astfel a atras moartea asupra omenirii. Iisus a biruit ispita, spre mântuirea neamului omenesc, şi a obţinut această victorie într-o grădină. Adam şi-a început viaţa în Grădina Edenului, în timp ce Iisus a ajuns la capătul vieţii Sale pământene în Grădina Ghetsemani. Dacă, în Eden, Adam s-a ascuns după ce a păcătuit, în Ghetsemani, Iisus a biruit ispita şi a ieşit apoi în întâmpinarea celor care veniseră să-L aresteze. În Eden, glasul Domnului îl căuta pe omul ascuns. În grădina suspinelor divine, tăcerea însingurată a Fiului lui Dumnezeu era preţul întoarcerii omului mântuit în grădina transfigurată şi pregătită pentru slava viitoare. Până acolo, fiecare om trebuie să treacă prin locul în care să-şi supună dorinţele fireşti, să supună ispita şi să Îi spună lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta!” Este singura cale către crucea lui Christos, adică spre izbăvire şi viaţă veşnică.


[1] E. G. White, Viaţa lui Iisus, Bucureşti, Viaţă și Sănătate, 2008, p. 654

[2] Marcus J. Borg & John Dominic Crossan, The Last Week. A Day-by-Day Account of Final Jesus's Week in Jerusalim, Perfect Bound, p. 123