Iosif din Nazaret | Soţul fecioarei şi părintele Fiului

1313

S-a căsătorit cu o femeie însărcinată şi a acceptat responsabilitatea creşterii şi educării unui Fiu care îi era, prin actul creator al facerii lumii, Tată. O misiune plină de riscuri şi provocări pentru un dulgher neînsemnat din Nazaret, care a atras în mod irezistibil atenţia, curiozitatea şi respectul posterităţii.

Iosif din Nazaret a fost fie unul dintre titanii credinţei în Dumnezeu, fie cel mai naiv dintre bărbaţii care au trăit vreodată pe Pământ. Sunt singurele răspunsuri posibile în faţa unei situaţii inedite: un bărbat care acceptă ideea că sarcina logodnicei sale, cu care nu a întreţinut relaţii sexuale, este rodul intervenţiei unei Fiinţe de dincolo de hotarele cognoscibilului uman. Iosif nu trebuie confundat însă cu un supererou care nu simte nimic, imbatabil în faţa oricăror provocări. Dimpotrivă, a fost doar un bărbat care a ales, în ciuda dificultăţilor pe care le-a întâmpinat, să aibă încredere în Dumnezeu şi să Îi împlinească voia.

Frământările omului Iosif şi succesele sale în credinţă au fost explorate şi de realizatorii filmului Joseph of Nazareth (Italia, 1999, cu Tobias Moretti în rolul titular). „Filmul surprinde bine umanitatea unui bărbat care a fost nevoit să se confrunte cu cele mai mari taine ale întrupării, cu concepţia de natură divină a lui Iisus şi cu naşterea din fecioară”1 – observa autorul Carl Olson.

Două vieţi schimbate de un vis

Este fascinantă similitudinea dintre viaţa patriarhului Iosif (prezentată în cartea Geneza) şi viaţa tâmplarului Iosif. Ambii s-au remarcat prin curajul şi puterea de a trăi prin credinţa în Dumnezeu şi prin încrederea că visele lor au fost revelaţii divine. Patriarhul Iosif, fiul lui Iacov, a fost onorat încă din copilărie prin descoperirea divină care i-a indicat drumul pe care Dumnezeu avea să-l conducă în viaţă. Familia i-a tratat cu indiferenţă visele, considerându-le fantezii adolescentine. Însă viaţa patriarhului, trăită prin credinţa în Dumnezeu, nu a dezminţit visul care i-a fost călăuză pe Iosif în mijlocul circumstanţelor dificile şi sinuoase. Prin descifrarea viselor faraonului, lui Iosif i s-a deschis uşa spre cele mai înalte trepte ale regatului egiptean.

Iosif din Nazaret se afla într-un moment dificil când a aflat că logodnica lui este însărcinată. Hotărârea de a o abandona în mod tacit nu a fost un act de îndoială faţă de puritatea morală a Mariei, ci mai degrabă rezultatul confuziei în care se afla. Dumnezeu i-a vorbit prin intermediul unui vis şi i-a încredinţat una dintre cele mai dificile misiuni date vreodată oamenilor: aceea de a fi ocrotitorul mamei Fiului lui Dumnezeu şi educatorul Celui care urma să devină Învăţătorul oamenilor şi Răscumpărătorul lumii. Plecarea şi întoarcerea sa din Egipt, pentru a-i proteja pe Maria şi pe Iisus de mânia lui Irod cel Mare, au fost coordonate tot prin vise de providenţa divină.

Departe de casă, patriarhul Iosif s-a distins în Egiptul păgân ca un bărbat de o morală absolut remarcabilă. În faţa avansurilor stăpânei lui, Iosif s-a raportat la Dumnezeu reconfirmându-şi convingerile şi conduita de o excepţională puritate sufletească. Pentru numele Dumnezeului său şi-a păstrat el abstinenţa strictă.

Dintr-o perspectivă diferită şi în condiţii distincte, Iosif din Nazaret a decis să rămână abstinent din punct de vedere sexual, ca formă a respectului său pentru Dumnezeu şi faţă de misiunea unică şi supremă pe care Maria, soţia lui, a primit-o din partea lui Dumnezeu. Biblia spune că Iosif „nu a cunoscut-o pe Maria”, în sensul relaţiei sexuale, până când aceasta nu L-a născut pe Iisus. În ciuda faptului că artiştii l-au reprezentat în picturi ca un bărbat foarte bătrân, pentru a sugera că Iosif, de fapt, nici nu mai putea să aibă o viaţă sexuală normală, adevărul este că abstinenţa lui, la fel ca şi aceea a omonimului său din Egipt, a fost un mod de a-L onora pe Dumnezeu.

Un custode al tainei evlaviei

În calitate de soţ al Mariei, Iosif a fost martor ocular şi, de cele mai multe ori, singurul care a luat cunoştinţă în mod nemijlocit de elemente şi detalii ale desfăşurării şi dezvăluirii tainei răscumpărării. El a fost primul care a ţinut în braţele sale Copilul de parte bărbătească în care urmau să fie binecuvântate şi restatornicite toate popoarele Pământului. În calitate de tată adoptiv, căruia îi fusese încredinţată responsabilitatea îngrijirii lui Iisus, Iosif a înţeles să urmeze procedurile de uzanţă, ducându-L pe întâiul născut al Mariei la Templu, cu toate accesoriile şi jertfele de rigoare şi înscriindu-L în registrul stării civile exact cu numele descoperit de îngerul lui Dumnezeu. Preotul de serviciu la Templu a notat în dreptul tatălui lui Iisus numele lui Iosif, lucru confirmat de Evanghelii când, mai târziu, Iisus este prezentat drept fiul lui Iosif (Matei 1:1-17; Luca 3:23).

Iosif a avut rolul şi responsabilitatea de a lua cele mai bune decizii în îndeplinirea chemării sale de tată al familiei sfinte. Când s-a reîntors în ţară, după exilul din Egipt, intenţia lui Iosif a fost aceea de a se aşeza în Betleemul din Iudeea, dar observând că Arhelau, fiul lui Irod, avea sub control Iudeea, a apreciat că e mai înţelept, pentru siguranţa Copilului, să se restabilească în Nazaretul Galileii. În mijlocul populaţiei pestriţe de acolo era mai uşor să treacă neobservat de ochiul celor care puteau încerca să-l omoare pe Cel considerat un pericol pentru casa lui Irod.

Când s-a împlinit vremea să fie confirmat ca „Fiu al Legii” (Luca 4:41-52), Iisus a mers împreună cu familia Sa la Templul din Ierusalim, pentru prima dată după înregistrarea şi circumciderea Sa ca prunc. Iosif şi Maria au neglijat pentru câteva momente misiunea specială pe care o aveau de a oferi îngrijire permanentă şi ocrotire Copilului divin. L-au pierdut şi l-au căutat trei zile. Din fericire, Copilul rămăsese în „Casa Tatălui Său”.

Momentul a marcat primul pas al înstrăinării lui Iisus de căminul părintesc. Crescut în Nazaret, Iisus era destinat unei misiuni ale cărei simboluri erau vizibile, de ani de zile, în Templul din Ierusalim. Misiunea lui Iosif ca părinte pământesc se apropia de încheiere. Începând de atunci, Iosif s-a pregătit să Îi returneze lui Dumnezeu ceea ce îi fusese încredinţat pentru o vreme. Misiunea sa de soţ al fecioarei şi de părinte al Fiului lui Dumnezeu se apropia de încheiere. Posteritatea îşi aminteşte cu un respect care a ajuns chiar la veneraţie, despre Iosif, omul care a fost cel mai aproape de Iisus, în zilele prunciei şi copilăriei Lui, şi care a înţeles cel mai bine, alături de Maria, dragostea şi interesul lui Dumnezeu pentru refacerea demnităţii umane şi pentru salvarea omului.

Titluri, roluri şi onoruri post-mortem

Scriitorii creştini au arătat un interes continuu faţă de rolul tâmplarului Iosif în istoria salvării omului din păcat. O dovedesc, de pildă, scrierile apocrife Protoevanghelia lui Iacov (secolul al II-lea) şi Pseudo-Matei (secolul al VIII-lea sau al IX-lea). În jurul anului 800 d.Ch., scriitorii şi teologii creştini îl menţionează pe Iosif ca Nutritor Domini1, adică îngrijitor şi educator al Domnului. Era normal ca, în paralel cu dezvoltarea interesului pentru fecioara Maria, şi soţul ei Iosif să primească o atenţie mai mare. Astfel, nu a trecut mult până când numele lui a fost notat2 în calendarele bisericeşti.

Dominicanul Iacobus de Voragine (1229-1298) a scris o carte cu legende despre vieţile sfinţilor, în care a popularizat tradiţia că Iosif ar fi fost ales să devină soţul Mariei, după ce o voce din cer le-a cerut mai multor candidaţi să depună ramuri pe altar. Ramul lui Iosif ar fi înflorit şi un porumbel ar fi fost văzut zburând pe deasupra lui. Evident, legenda nu are niciun suport în textul biblic. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Toma D’Aquino3 (1224-1274) i-a dedicat lui Iosif un număr impresionant de pagini şi i-a atribuit un rol important în evenimentul întrupării lui Iisus Christos. Scriitorii medievali4 îl vor consacra pe Iosif pe deplin ca patron spiritual şi ocrotitor al Bisericii, alături de fecioara Maria. Iosif a fost canonizat în anul 1642, iar credincioşii au fost încurajaţi să şi-l atribuie ca protector.

Interesul Bisericii faţă de virtuţile morale ale lui Iosif a crescut constant până în contemporaneitate. Vaticanul i-a acordat titlul de Redemptori Custos (Îngrijitor al Răscumpărătorului) şi l-a transformat totodată într-un simbol al rezistenţei faţă de comunism şi protector5 al tineretului faţă de corupţie morală. În lucrările teologice mai recente, Iosif continuă să fie o sursă nelimitată de interes şi de inspiraţie. Papa Ioan Paul al II-lea6, precum şi Marc Oullet, un important cardinal romano-catolic din Canada, au continuat prin scrierile lor tradiţia milenară a interesului pentru persoana, rolul şi implicaţiile de importanţă majoră pe care le-a avut Iosif ca soţ al Mariei şi ca părinte pământesc7 al Fiului lui Dumnezeu.

„Iosif” este unul dintre cele mai populare toponime din lume. Coloniştii spanioli le-au dat acest nume mai multor teritorii şi oraşe, iar înaltul său patronaj este invocat de metropole precum New York-ul sau de ţări precum China, Canada, Coreea, Mexic, Austria, Belgia, Croaţia, Peru şi Vietnam. Un număr de Biserici de primă importanţă şi mărime îşi leagă numele de acest sfânt. Catedrala Metropolitană „Sfântul Iosif” din Montreal se situează pe locul imediat următor ca mărime, după Basilica „Sfântul Petru” din Roma. Seria poate continua cu Catedrala Metropolitană din San Jose sau cea din Porto Alegre, Brazilia. Nu în ultimul rând, şi Catedrala Romano-Catolică din Bucureşti poartă acest nume.

Începând din 1955, iosifologia a devenit una dintre cele mai populare ramuri ale teologiei catolice, viaţa şi faptele lui Iosif fiind subiectul de studiu a numeroase instituţii catolice. Moartea lui Iosif în braţele Mariei şi ale lui Iisus este prezentată ca exemplu de moarte fericită spre care ar putea aspira orice om. Iosif este recomandat şi ca patron al morţii fericite8.

Papa Pius al XII-lea a decretat, în 1955, ziua de 1 mai drept „Ziua Sfântului Iosif Muncitorul”, pentru a le oferi socialiştilor catolici, în persoana lui Iosif, un model de muncitor şi un patron al oamenilor muncii. A fost momentul de apogeu al unei istorii de repetate invocări ale numelui şi calităţilor personale ale lui Iosif, soţul fecioarei Maria şi tatăl adoptiv al lui Iisus din Nazaret. Istoria nu i-a reţinut numele pentru lucrările sale de tâmplărie, ci datorită rolului unic pe care l-a avut în viaţa Mântuitorului lumii.


1 www.ignatius.com
1 Irénée Henri Dalmais, Aimé Georges Martimort, Pierre Jounel , The liturgy and time, p. 143
2 Phyllis G. Jestice, Holy people of the world: a cross-cultural encyclopedia, vol. III, 2004, p. 446
3 Thomas Aquinas , The childhood of Christ, Roland Potter, 2006, p. 110-120
4 John Carmi Parsons, Bonnie Wheeler, Medieval mothering, 1999, p. 107
5 John Saward, Cradle of redeeming love: the theology of the Christmas mystery, 2002, p. 230
6 John Paul II, Redemptoris Custos, Apostolic Exortation, 15 august 1989
7 Marc Ouellet, Divine likeness: toward a Trinitarian anthropology of the family, p. 102
8 Louise Perrotta, „Patron of a «Happy Death»", http://wau.org