Mica Apocalipsă a lui Iisus

374

Portretul „profetului Iisus, din Nazaretul Galileii” (Matei 21:11), care prevestea că „Împărăţia Cerurilor este aproape”, primeşte nuanţa definitorie în săptămâna dinaintea crucificării. Atunci Iisus a prezentat una dintre cele mai de impact profeţii ale istoriei creştine  – o profeţie care avea să modeleze întreaga escatologie1 creştină.

Portretul „profetului Iisus, din Nazaretul Galileii” (Matei 21:11), care prevestea că „Împărăţia Cerurilor este aproape”, primeşte nuanţa definitorie în săptămâna dinaintea crucificării. Atunci Iisus a prezentat una dintre cele mai de impact profeţii ale istoriei creştine – o profeţie care avea să modeleze întreaga escatologie [1] creştină.

„Mica apocalipsă”, consemnată în cele trei evanghelii sinoptice (Matei 24, Marcu 13, Luca 21), este cunoscută şi ca „discursul de pe Muntele Măslinilor”. Această profeţie a lui Iisus reprezintă sâmburele escatologiei creştine care avea să se dezvolte prin scrierile apostolice, culminând cu „marea apocalipsă” – descoperirea lui Iisus Christos dată lui Ioan pe Insula Patmos.

Cuvintele profetice ale lui Iisus vin ca un răspuns la curiozitatea ucenicilor Săi privind destinul Templului din Ierusalim şi sfârşitul lumii prin instaurarea Împărăţiei Mesianice (Marcu 13:1). În gândirea ucenicilor, distrugerea Templului şi „sfârşitul veacului” erau evenimente strâns legate între ele (Matei 24:1-3).

Împărăţia care nu mai vine

Evangheliile şi alte documente istorice din aceeaşi perioadă relevă că la nivel popular exista un grad sporit de aşteptare privind instaurarea „împărăţiei lui Mesia”. Scenariul comun prevedea la venirea lui Mesia o eliberare a evreilor de sub stăpânirea romană şi restaurarea regatului lui Israel (Faptele apostolilor 1:6-7). Aceste speranţe mesianice dospeau de sute de ani în conştiinţa colectivă. Profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel anunţaseră cu secole înainte de venirea lui Iisus o restaurare a naţiunii iudaice, urmând ca poporul Israel să devină instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a conduce lumea. Aşteptările nu s-au împlinit ci, dimpotrivă, după ce au fost eliberaţi şi s-au întors în ţară, au continuat să fie o naţiune mică, slabă şi persecutată de vecinii mai puternici. Persecuţiile din vremea lui Antioh Epifanes (215-164 î.Ch.) sunt elocvente în acest sens. Lovitura de graţie a venit în anul 63 î.Ch., când împăratul Pompei a cucerit Ţara Sfântă, înglobând-o Imperiului Roman.

În secolele anterioare venirii lui Christos, dezorientarea religioasă a fost accentuată de lipsa manifestării profetice[2] . Spre deosebire de alte vremuri, când Dumnezeu îşi călăuzea şi conducea poporul prin profeţii Săi, în perioada intertestamentară nu a mai vorbit niciun profet trimis de El. Acesta este şi motivul pentru care, în acest interval de tăcere divină, s-a dezvoltat o literatură religioasă în care se încercau răspunsuri la întrebarea care îi frământa pe toţi evreii: „Dacă lumea a fost într-adevăr creată pentru noi (pentru evrei, n. red) de ce nu stăpânim lumea noastră ca moştenire?” (4 Ezra 6:59) Scrierile apocrife apocaliptice, născute din nevoia de a şti care este viitorul sortit de Dumnezeu poporului Său, au oferit diverse scenarii optimiste. Apocrifele erau însă rodul imaginaţiei oamenilor, nu al revelaţiei divine. După cum afirma teologul F. C. Porter, „viziunile descrise în apocalipse nu sunt deloc viziuni profetice ci ficţiuni literare”. Pseudo-profeţiile trădau disperarea unui popor care aştepta să fie salvat de Dumnezeu. Pe fondul dezvoltării acestor tendinţe îşi începe Iisus activitatea de „profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24:19). Mulţi aveau să fie însă descumpăniţi, pentru că planul acestui Mesia nu se potrivea cu speranţele lor.

Escatologie alternativă

Iisus a preluat conceptele populare în timpul Său, vorbindu-le oamenilor într-un limbaj familiar lor, dar prezentând un mesaj unic şi distinct. Proclamând venirea Împărăţiei Cerurilor (sau Împărăţia lui Dumnezeu), Iisus s-a îndepărtat de prezentarea acesteia ca o împărăţie lumească, instaurată prin alungarea autorităţilor romane, şi a vorbit despre o împărăţie care „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Ca un bun pedagog, El nu a contrazis direct înţelegerile eronate ale contemporanilor Săi, ci a pornit de la ceea ce credeau aceştia, pentru a-i ajuta să înţeleagă un adevăr superior.

În discursul de pe Muntele Măslinilor, Iisus a răspuns întrebării ucenicilor dar, discret, a înlocuit scenariul clasic din literatura apocaliptică cu o escatologie alternativă. Conform apocalipticii iudaice, războaiele, epidemiile şi dezastrele naturale erau considerate semne ce anunţau sfârşitul lumii. Şi în religiile păgâne dezastrele în sine erau instrumentele prin care se producea sfârşitul. În schimb, Iisus i-a avertizat pe ucenicii Săi să nu interpreteze conflictele politice, foametea, epidemiile şi cutremurele drept semne ale sfârşitului. Acestea erau semne ale „începutului durerilor”, nicidecum ale sfârşitului (Matei 24:8).

Anti-profeţia

Ucenicii au întrebat când va avea loc sfârşitul[3], dar Iisus nu a răspuns acestei întrebări, atrăgând atenţia că „despre ziua sau ora aceea nu ştie nimeni” (Marcu 13:32 ). Abordării convergente a ucenicilor, care asociau distrugerea templului cu sfârşitul lumii, Iisus i-a substituit o abordare secvenţială. În timp ce întrebarea ucenicilor viza un singur eveniment, răspunsul lui Iisus s-a referit la două evenimente distincte – căderea Templului şi sfârşitul veacului. Iisus însuşi „a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul”[4] . Din acest motiv, discursul lui Iisus nu poate fi citit doar dintr-o perspectivă strict istorică sau doar escatologică. Distrugerea Ierusalimului – un sfârşit de lume dealtfel – devine un prototip al escatonului.

În timpul lui Moise, Dumnezeu le făgăduise evreilor salvarea printr-un profet: „Le voi ridica, din mijlocul poporului lor, un Profet asemenea ţie. Voi pune cuvintele Mele în gura Lui, iar El le va vorbi tot ceea ce-I voi porunci” (Deuteronomul 18:18). Mult aşteptatul Mesia trebuia să fie un „al doilea Moise”, iar cuvântările şi miracolele săvârşite făceau din Iisus candidatul ideal pentru rolul de profet asemenea lui Moise. Iisus însă părea să refuze constant rolul de Eliberator cu care doreau contemporanii să-L îmbrace. Chiar ucenicii Lui, şi mai ales Iuda Iscarioteanul, erau frământaţi de gândul că evenimentele nu merg pe făgaşul aşteptat de popor. Iisus vorbea despre moartea Sa, dar acesta era un scenariu antitetic cu speranţele pe care le aveau ei. Cu astfel de gânduri în minte, animaţi de patriotism, în ziua de marţi a ultimei săptămâni din viaţa lui Iisus, ucenicii I-au atras atenţia asupra Templului lui Irod, simbolul identităţii naţionale şi religioase a evreilor[5] . Incredibilul edificiu, la a cărui reconstrucţie se lucra de 50 de ani şi care nu avea să fie finalizat până în anul 63 d.Ch., era pentru evrei şi pentru ucenicii lui Iisus, garanţia protecţiei şi aprobării divine. O eventuală distrugere a Templului era luată în considerare doar atunci când Însuşi Dumnezeu avea să Îşi manifeste prezenţa într-un nou templu, în era mesianică. Niciunul dintre ucenici nu îşi închipuia că Templul de care erau atât de mândri, urma să fie distrus de armatele romane în anul 70 d.Ch.

Iisus mai degrabă avertizează decât prezice. Îi previne pe ucenici împotriva înşelătoriilor din timpul sfârşitului. Anunţă venirea unor christoşi mincinoşi şi a unor falşi profeţi şi îi încurajează să aibă o vigilenţă sporită (Ioan 13:19; 14:29; 16:4). Pe aceeaşi linie a unui discurs antitetic, El diferenţiază semnele care marchează „începutul durerilor” de semnele care vor arăta că revenirea Lui „este aproape, este chiar la uşi”. Apropierea revenirii lui Mesia nu va fi anunţată de un singur astfel de eveniment, ci mai degrabă de un cumul de evenimente: „când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape” (subliniere adăugată). Iisus pune accentul pe recunoaşterea personală a semnelor, pe înţelegerea importanţei lor şi pe nevoia de a distinge pseudo-semnele de semnele adevărate.

Tensiunea dintre iminenţă şi întârziere

Toate evangheliile sinoptice, dar şi cea a lui Ioan, prezintă revenirea lui Iisus ca fiind un eveniment iminent. Dealtfel, însuşi Christos anunţă în discursul de pe Muntele Măslinilor că toate aceste lucruri se vor petrece pe parcursul unei generaţii. Evenimentele s-au petrecut aidoma celor spuse de Iisus şi, la aproape patruzeci de ani (ceea ce în Biblie semnifică o generaţie[6]) după ce Învăţătorul a rostit profeţia, romanii au distrus Ierusalimul şi Templul.

Evreii s-au revoltat împotriva romanilor în anul 66 d.Ch. În timpul confruntărilor armate, în anul 70 d.Ch., a avut loc distrugerea Ierusalimului şi a Templului. Iosif Flavius spune în Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor (VI. 9.3) că mai mult de un milion de oameni a pierit în cursul asediului şi în timpul cuceririi propriu-zise a Ierusalimului. Alţi 97.000 au fost luaţi captivi. Totuşi, în mod inexplicabil, pentru o perioadă scurtă de timp romanii au încetat asediul Ierusalimului. Cunoscând profeţia lui Iisus, creştinii din Ierusalim au fugit din oraş, refugiindu-se în Pela, o cetate de pe colinele de la răsărit de Iordan, cam la 25 de km de lacul Galileei.

În perioada premergătoare căderii Ierusalimului (31-70 d.Ch), a avut loc o serie de cutremure. Cele mai grele dintre acestea au fost în Creta (46 sau 47), Roma (51), Frigia (60) şi Campania (63). Istoricul Tacit (în Anale XVI 10-13) vorbeşte, de asemenea, despre furtuni violente petrecute în anul 65. În Faptele apostolilor 11:28 se face aluzie la o foamete deosebit de grea în Iudea, prin anul 44 d.Ch. Se pare că au fost patru mari perioade de foamete în timpul domniei lui Claudiu, între anii 41-54 d.Ch.

Chiar dacă am apela la interpretarea de mai sus, pasajul rămâne unul extrem de dificil tocmai datorită faptului că expresia „neamul acesta” (adică „generaţia aceasta”) este folosită în secţiunea care se ocupă exclusiv de descrierea semnelor şi a venirii Fiului Omului. Ucenicii şi primii creştini au crezut că reîntoarcerea lui Iisus va avea loc foarte curând, conform afirmaţiilor Lui. Într-adevăr, cuvintele de rămas bun ale lui Iisus Christos (Ioan 14 şi Ioan 21:22-24) transmiseseră implicit sentimentul unei despărţiri de scurtă durată, urmată de o certă şi apropiată reîntâlnire. Chiar apostolii, în epistolele[7] lor, sugerau că nu va trece mult până când destinatarii scrisorilor vor fi martorii revenirii lui Christos. Se pare însă că istoria a ignorat complet aşteptările primilor creştini…

În acest context, încă din primul secol, creştinii au fost puşi în situaţia dificilă de a oferi răspunsuri plauzibile criticilor (2 Petru 3:9) care îi întrebau de ce nu mai vine Cel aşteptat. Anumite interpretări teologice liberale consideră că doctrina creştină despre a doua venire a lui Christos s-a dezvoltat tocmai în încercarea de a rezolva tensiunea dintre credinţa într-o revenire iminentă a Mântuitorului şi realitatea „întârzierii” Lui. O cheie importantă pentru rezolvarea acestei tensiuni este oferită de Iisus Însuşi, care în discursul de pe Muntele Măslinilor oferă alături de imaginea iminenţei şi descrierea unei întârzieri neexplicate. În trei parabole succesive – povestea robului care aşteaptă întoarcerea stăpânului său (Matei 24:45-51), povestea celor zece fecioare care aşteptau venirea mirelui (Matei 25:1-13) şi povestea stăpânului care le-a încredinţat slujitorilor bani pe care să-i investească (Matei 25:14-30) – apare constant detaliul semnificativ al „întârzierii”. Robul necredincios stăpânului său îşi zice: „Stăpânul meu întârzie!” (Matei 24:48) Din povestea fecioarelor aflăm că „Mirele întârzia” (Matei 25:5), iar în ultima istorisire ni se spune că stăpânul s-a întors acasă „după mult timp” (Matei 25:19). „Întârzierea” celui de-al doilea advent nu a fost o criză neprevăzută, ci una anticipată de Iisus. Iar această anticipare inspiră un sentiment de siguranţă cu privire la credibilitatea profeţiei Lui.

Nu „când”, ci „sigur”

Important de reţinut este că Iisus a folosit discursul profetic mai degrabă ca pe un instrument de avertizare, cu scop didactic, decât pentru satisfacerea curiozităţii privind conţinutul viitorului. Din acest motiv, Iisus nu a întocmit un calendar al evenimentelor finale ale istoriei. De fapt, El a punctat în concluzia discursului profetic un aspect esenţial – sfârşitul va veni surprinzător, când nimeni nu se aşteaptă.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea „când?” se rezumă la „ce” va caracteriza timpul de aşteptare: necazuri, dezastre naturale, persecuţii, iar peste toate, confirmarea că istoria umană nu este nicidecum abandonată răului. Problemele şi necazurile care caracterizează acest timp sunt doar o parte a realităţii, deoarece există şi o „veste bună” (în greceşte euangelion) proclamată „întregii omeniri, ca o mărturie pentru toate neamurile” (Matei 24:14). Dumnezeu nu a abandonat lumea pe care a creat-o, ci îi comunică vestea bună despre mântuirea oricui crede în Iisus Christos. Noua societate, întemeiată pe baza principiilor morale şi a promisiunilor Evangheliei, nu este Împărăţia în sine, ci doar o reflectare a Împărăţiei pe care Iisus intenţionează să o întemeieze la a doua Sa venire. Instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu va fi apogeul istoriei mântuirii, prin implicarea directă şi supranaturală a Divinităţii.


[1] Escatologie - concepţiile religioase despre sfârşitul lumii şi al fiinţei umane.
[2]„Pentru toate acestea au voit iudeii şi preoţii să le fie Simon (Macabeul) cârmuitor şi arhiereu în veac, până se va scula prooroc credincios" (1 Macabei 14:41).
[3] „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?" (Marcu 13:4)
[4]
[5] Istoricul Iosif Flavius compara zidurile albe, de piatră, ale Templului cu frumuseţea unui munte cu vârful înzăpezit. Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Bucureşti, Hasefer, 1999, V. 5.6
[6] Cei 40 de ani de peregrinări prin deşert ai evreilor, până când generaţia necredincioasă a murit, arată că, în context biblic, perioada de 40 de ani poate fi luată ca reper pentru o generaţie.
[7] „Vă spunem prin Cuvântul Domnului că noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nicidecum nu o vom lua înaintea celor ce au adormit" (1 Tesaloniceni 4:15 - subliniere adăugită). Se pot consulta şi textele din Romani 13:12 şi Evrei 10:37.