Microscopul teologiei vs. Decalogul ştiinţei

111

Poporul evreu a trecut ca pe uscat prin mijlocul apelor, dar nu în Marea Roşie, ci undeva în Delta Nilului. Concluzia, aparţinând unor cercetători de la Centrul Naţional pentru Cercetări Atmosferice şi de la Universitatea din Colorado (SUA), a fost pe prima pagină la Reuters şi BBC, în luna septembrie.

Simulările pe computer i-au condus pe specialişti la concluzia că ar fi putut exista o combinaţie favorabilă de vânturi şi curenţi subacvatici care să aducă la lumină, pentru un interval de cca 4 ore, un pod de nisip pe care evreii să traverseze apa. Cercetătorii atribuie fenomenul unor factori naturali, dar în Biblie scrie că „Domnul a pus marea în mişcare”. (Exodul 14:21)

Demersul acestor cercetători aminteşte de unul similar al autorului german Werner Keller, care, în 1955, publica Şi totuşi Biblia are dreptate. Tradusă în 25 de limbi şi vândută în milioane de exemplare, cartea urmărea să aducă argumente în favoarea Bibliei. În fapt, Keller a colecţionat o serie de detalii istorice, geografice şi arheologice, care arată că ar fi putut avea loc anumite fenomene naturale pe care oamenii le-au atribuit intervenţiei divine, nefiind capabili să şi le explice altfel. Fideli acestui mod de interpretare a minunilor biblice, unii au sugerat că Iisus nu a mers pe ape (Matei 14:22-32), ci pe lângă ape, adică pe ţărm. Explicaţiile de acest fel au umplut mii de pagini şi au vândut multe titluri.

Demitologizarea – Noile haine ale Bibliei

Situaţii și evenimente miraculoase apar în tradiţiile multor religii, iar studiul comparativ al acestor religii poate, într-adevăr, să descopere situaţii care dau de gândit. Se ştie de pildă că, în trecut, unele triburi credeau că vulcanii sunt locuinţele zeilor. Ori de câte ori vulcanul cutremura pământul sau arunca cenuşă şi flăcări „pe nări”, aceste populaţii primitive îşi închipuiau că zeul este supărat și, de aceea, îi jertfeau animale sau chiar oameni. Astăzi, oamenii de ştiinţă știu cauzele erupţiilor vulcanice și explicaţiile nu au nimic de-a face cu zeii. Trebuie aplicată o schemă similară de interpretare și Bibliei, presupunând că miracolele biblice au fost evenimente naturale, capabile să sperie o populaţie primitivă, dar explicabile ştiinţific? Vindecarea instantanee a bolilor, mersul pe ape sau învierea morţilor sunt, oare, fenomene explicabile prin mecanisme cunoscute şi legi naturale?

Se porneşte adeseori de la premisa că ştiinţa a răsturnat credinţa din carul victoriei, dovedind că aceasta ar fi rodul unor legende şi mituri fecunde. Apoi, cu bunăvoinţă olimpiană, oamenii de ştiinţă se apleacă să întindă o mână credinţei prăfuite, prin explicaţii ştiinţifice care să-i arate celui ce crede în Dumnezeu şi celui care stă încă în cumpănă, „cum s-au petrecut lucrurile în realitate”. Oamenilor de ştiinţă li s-au alăturat pe acest drum chiar şi unii teologi. Poate fi amintit Rudolf Karl Bultmann (1884-1976), teologul german care şi-a propus să demitologizeze Biblia, curăţând-o de tot ce contravine raţiunii umane. Aceeaşi dorinţă i-a animat şi pe reprezentanţii grupului The Jesus Seminary, fondat în 1985, care declarau că „Christos al crezurilor şi dogmelor, care a fost prezentat cu tărie în Evul Mediu, nu mai poate obţine consimţământul unanim al acelora care au văzut cerurile prin telescopul lui Galilei.”1

Nimeni nu neagă existenţa unor similitudini între anumite întâmplări descrise în Biblie şi evenimente asemănătoare prezentate în literatura antică. Despre Potopul căruia i-a supravieţuit Noe găsim aluzii şi în miticul poem Epopeea lui Ghilgameş. Se pare însă că, într-o epocă guvernată de raţiune şi teorii naturaliste, este mai convenabil să presupui că autorii biblici s-ar fi inspirat din legendele şi miturile vremii, decât să accepţi că detalii şi înregistrări ale unor evenimente reale s-ar fi putut păstra, în forme mai mult sau mai puţin fidele realităţii istorice, în tradiţiile şi creaţiile culturale ale diferitelor triburi şi popoare. Până la urmă, care ar fi şansele ca, în diverse colţuri ale lumii, triburi şi populaţii care nu au avut legături să imagineze aceeaşi poveste despre Potopul care a devastat lumea şi căruia i-a supravieţuit o singură familie?

Sceptici şi contrasceptici

Negarea minunilor, ca şi respingerea existenţei lui Dumnezeu, îşi are rădăcinile în gândirea filosofică a secolului al XVII-lea şi în Iluminismul secolului următor, când gânditorii timpului au căutat să înţeleagă raţional ordinea realităţii obiective. În discursul raţional, religiei i s-a acordat cel mult creditul de proptea a moralităţii. Minunile au fost definite de sceptici drept rod al imaginaţiei umane şi nimic mai mult. Printre cei mai aprigi contestatari ai minunilor s-a aflat filosoful Benedict Spinoza (1632-1677), autorul Tratatului teologico-politic publicat în 1670. Spinoza credea că există o ordine neschimbată a naturii, derivată din perfecţiunea divină. Minunile, ca intervenţii neaşteptate şi inexplicabile în ordinea naturală a lucrurilor, ar fi însemnat, în opinia sa, că Dumnezeu acţionează contrar voinţei Lui. De aceea, Spinoza a presupus că „minunile” ar fi evenimente bazate pe legi naturale pe care omul nu le cunoaşte încă.

Criticile aduse Bibliei şi afirmaţiile împotriva minunilor au fost combătute de teologi, filosofi şi chiar de către oamenii de ştiinţă ai vremii. Teologul elveţian Jean Le Clerc (1657-1736) observa că dacă minunile ar fi evenimente bazate pe legi naturale ar fi trebuit să se repete. Apele Mării Roşii ar fi trebuit să se despartă şi altă dată, chiar dacă nu era niciun război la hotarele ei. Cum s-ar putea explica faptul că atunci când Iisus îi spunea unui bolnav – paralitic, lepros sau surdo-mut – că este sănătos, legile naturale deveneau active chiar în acel moment? Le Clerc nota că minunile biblice sunt conexate unor situaţii, persoane, grupuri de persoane şi situaţii de criză, precum şi voinţei lui Dumnezeu care intervenea uneori în aşa fel încât să fie clar că salvarea omului I se datorează. Filosoful englez Samuel Clarke (1675-1729) susţinea că pentru un Dumnezeu omnipotent minunile nu sunt mai greu de făcut decât lucrurile „naturale”.

Jean Alphonse Turretin (1671-1737) şi Jacob Vernet (1698-1789), profesori de teologie la Geneva, au publicat Traité de la vérité de la religion chrétienne, în zece volume, în care minunea era definită ca o „lucrare ieşită din comun, aflată în afara cursului obişnuit al naturii şi înfăptuită prin voinţa atotputernicului Dumnezeu, astfel încât martorii o consideră extraordinară şi supranaturală.”2 Vernet excludea posibilitatea ca minunile să fie rezultatul unor legi naturale necunoscute, în condiţiile în care Biblia înregistrează minuni numeroase şi diverse, grupate uneori într-o anumită perioadă de timp (cele zece plăgi care au lovit Egiptul – Exodul 7 – 12) sau în jurul unei anumite persoane (profetul Elisei, Iisus, apostolul Pavel ş.a.). Nu se poate presupune că legile naturale s-ar manifesta atât de… nenatural.

John Polkinghorne, profesor de fizică matematică la Universitatea Cambridge, aprecia că oamenii de ştiinţă resping adeseori religia, pentru că aceasta le cere supunere deplină faţă de o autoritate care nu poate fi luată la întrebări. Biblia şi minunile ei sunt respinse de teama unei Fiinţe supreme şi autoritare, de o carte cu legi inderogabile şi de o organizaţie bisericească ce pretinde ascultare fără a pune întrebări. „Aceşti oameni de ştiinţă se tem că această credinţa religioasă le va cere să comită un act de suicid intelectual.”3

Dezbaterea s-a purtat frecvent în jurul raportului dintre minuni şi legile naturale, în urma discuţiilor detașându-se trei concepţii majore. Mai întâi, este concepţia că minunile sunt evenimente obişnuite care au la bază legi naturale pe care nu le cunoaştem. Iisus, care cunoştea aceste legi, ştia unde se vor aduna peştii în apele mării şi i-a trimis acolo pe pescari. Astfel ar fi avut loc, conform teoriei, „pescuirea minunată”. Construită mai degrabă pe ceea ce nu ştim, decât pe ceea ce ştim, teoria are anumite puncte slabe şi nu poate explica toate minunile Bibliei (vindecarea orbului din naştere, de exemplu – Ioan 9).

A doua concepţie vede minunile ca încălcări ale regulamentului naturii. În cazul securii care a plutit pe ape (2 Împăraţi 6:6), legea gravitaţiei ar fi fost suspendată temporar. Unii obiectează că Dumnezeu nu acţionează împotriva legilor pe care El le-a stabilit. Totuşi legile naturale nu trebuie confundate cu legile morale. În fine, a treia teorie avansează ideea contracarării legilor naturale de către forţe supranaturale. Legile naturii acţionează, dar, în funcţie de scopul lui Dumnezeu, sunt depăşite de forţe mai puternice puse în mişcare de El. Fiecare dintre concepţiile amintite are propriile hibe, explicaţiile minunilor fiind raportate mai degrabă la natură decât la Creatorul ei. Să nu uităm că minuni precum cele două înmulţiri ale pâinilor şi peştilor (Matei 14:13-21; 15:29-39) au implicat puterea creaţiei. Legile naturale „sunt doar nişte rapoarte statistice”,1 nota teologul M. J. Erickson. În schimb, minunile se sustrag statisticilor, fiind evenimente unice, definite de contextul istoric, social şi moral în care au apărut.

ALB şi NEGRU într-o zodie GRI

Deşi contemporaneitatea preferă adevărurile relative şi enunţurile nuanţate, întrebarea despre minunile Bibliei reclamă un răspuns radical. Biblia nu conţine doar două sau trei întâmplări neobişnuite peste care s-ar putea trece cu uşurinţă, ci numeroase întâmplări supranaturale, atribuite intervenţiei spectaculoase a Dumnezeului transcendent. Dacă pentru vindecarea subită a unui bolnav pot fi suspectate cauze naturale necunoscute, pentru învierea unui mort, la patru zile de la deces, în condiţiile în care martorii declarau că „deja miroase urât” (Ioan 11:39), nu mai există explicaţii naturaliste. În schimb, pentru un creştin care crede în Dumnezeu şi în faptul că El a creat lumea, n-ar trebui să ridice probleme acceptarea că Acelaşi Dumnezeu a făcut o fecioară să nască sau că a înviat morţii. „Dacă Dumnezeu chiar există, atunci în ce sens ar fi improbabil ca El să-L fi înviat pe Iisus din morţi? Nu-mi vine niciunul în minte”,2 afirma apologetul William Lane Craig. Dacă Dumnezeu nu e creditat cu puterea de a face aceste minuni despre care martorii au şi scris, religia devine un subiect lipsit de interes.

Limitele ştiinţei şi minunile Bibliei

Nu orice eveniment misterios – şi s-ar putea scrie o istorie voluminoasă a evenimentelor neexplicate! – este o minune a lui Dumnezeu. O evadare neelucidată sau dispariţia lui Jimmy Hoffa nu sunt miracole. Recunoaşterea minunii instrumentate de Dumnezeu depinde, prin urmare, de cunoaşterea şi de înţelegerea contextului în care a avut loc. W. L. Craig atrage atenţia că minunile Bibliei apar într-un context religios, în situaţii de excepţie, fiind atribuite intervenţiei lui Dumnezeu. El nu acţionează impersonal, ca legea gravitaţiei, ci are libertatea şi puterea de a acţiona în forme specifice, în cazuri particulare, în funcţie de omniscienţa şi planurile Sale. Consecvent propriilor principii, Dumnezeu nu intervine în viaţa omului după tipare imutabile. Intervenţiile Lui se nasc la intersecţia dintre voinţa şi alegerea Sa cu voinţa şi alegerea fiecărei fiinţe inteligente, înzestrată cu capacitatea de a gândi.

„Problema credinţei în minuni este, pe bună dreptate, o chestiune teologică, nu una ştiinţifică, din moment ce susţinerea existenţei unor evenimente istorice unice se află în afara competenţei ştiinţei de a da un verdict”,3 scrie Polkinghorne. Ştiinţele ne pot spune, cel mult, că evenimente gen învierea din morţi sau mersul pe ape nu au loc în mod natural.

„Mai mult decât orice altceva, ştiu că Dumnezeu nu poate fi separat de minunile pe care le face, aşa cum apa nu poate fi despărţită de caracteristica sa de a fi udă.”
Wayne T. Jackson, Miracles Do Happen. The Power and Place of Miracles as a Sign to the World, Destiny Image Publishers, Inc., 2005, p. 31, 32

Biblia nu evidenţiază doar minunile. Nu este plină doar cu despărţiri ale apelor mării sau cu învieri ale morţilor. Autorii biblici scriu despre foamete, sărăcie, robie, boală, moarte şi lipsa unor răspunsuri din partea lui Dumnezeu. „De ce stai departe, Doamne, şi Te ascunzi în vreme de necaz?” întreba psalmistul (Psalmi 10:1). Însă o teologie care exclude posibilitatea miracolelor este o teologie care Îl dezbracă pe Dumnezeu de puterea Sa. Şi este o teologie fără viitor. În cazul în care Christos n-a înviat, nimeni nu va învia vreodată (1 Corinteni 15:14), şi mormântul devine singurul nostru orizont. Este adevărat că teologiei îi lipseşte posibilitatea experimentului. Oamenii care cred în minuni nu le pot experimenta în laborator. Miracolele au apărut mereu în contextul unor necesităţi umane, iar Sursa lor nu a fost şi nu poate fi controlată de voinţa umană. În schimb, contextul biblic al minunilor i-a aşezat pe beneficiari sau pe simplii martori în faţa unor acte de credinţă. Minunile au presupus acceptarea prin credinţă a unor afirmaţii sau porunci care păreau iraţionale. Pentru Avraam, porunca de a-şi jertfi propriul fiu (Geneza 22:2) nu avea nicio logică. A fost însă hotărât să meargă înainte, iar finalul nu a fost cel pe care raţiunea umană îl indica.

Magicianul capricios?

Cunoscutul genetician american Francis Collins povesteşte cazul nefericit al fiicei sale, violată de un necunoscut. Infractorul nu a fost identificat, iar Collins mărturiseşte că şi-a dorit ca Dumnezeu să fi intervenit cumva pentru a-l opri pe cel care şi-a bătut joc de copilul său. Însă niciun fulger nu a căzut răzbunător din cer. Niciun scut invizibil nu a stat în jurul fiicei sale. În ciuda rănii sufleteşti provocată de nedreapta întâmplare, Collins scrie: „Poate că în rare ocazii Dumnezeu face minuni. Însă, de cele mai multe ori, existenţa liberului-arbitru şi a ordinii universului sunt fapte inexorabile. Chiar dacă ne-am dori ca astfel de minuni să se petreacă mai des, întreruperea acestor forţe ar avea drept consecinţă un haos total.”4 Şi, mai spune Collins, minunile au un scop precis, există o teleologie a minunilor. Ele nu sunt făcute la întâmplare de un magician capricios. Nu sunt un tur de forţă al lui Dumnezeu pentru a impresiona fiinţele mărunte.

Arestat şi dat pe mâna judecătorilor, Iisus a ajuns în faţa regelui Irod. Acesta „s-a bucurat foarte mult când L-a văzut (…) şi spera să-L vadă înfăptuind vreun semn” (Luca 23:8). Conform evanghelistului Luca, Iisus nu s-a pretat acestui joc. Minunile atrăgeau atenţia asupra originii divine a mesajului Său, Îl glorificau pe Dumnezeu (Ioan 9:3) şi răspundeau nevoilor umane acute, dar niciodată nu au fost metode de entertainment spiritual.

Mecanismele fenomenelor naturale pot fi studiate de oamenii de ştiinţă. Explicarea lor nu dovedeşte însă inexistenţa supranaturalului. Faptul că specialiştii în diverse ştiinţe nu pot să readucă oamenii la viaţă nu înseamnă că o Putere care depăşeşte ştiinţa se află în aceeaşi neputinţă. Având sub microscop realitatea posibilă, ştiinţa nu poate face afirmaţii categorice despre ceea ce nu este observabil prin lentilă. Teoriile formulate pe baza experimentului repetabil nu pot deveni argumente împotriva unor fenomene unice în istorie, Potopul biblic fiind un astfel de exemplu. La capătul ei, discuţia despre minuni este una despre existenţa Dumnezeului atotputernic. Biblia îi afirmă existenţa şi capacitatea de a face minuni, spunând simplu că „pentru Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile” (Marcu 10:27). Ştiinţa ne poate spune ce este, cum se naşte şi cum se dezvoltă un bob de muştar, însă doar o credinţă cât un astfel de bob Îl poate convinge pe Dumnezeu să mute chiar şi munţii pentru noi.

„Nu mai făceam minuni, sistematic, / Îmi plăceau minunile ocazionale. / Ajutam o zebră să-şi intre în dungi, / Îndreptam un bătrân de şale.” Cunoscutele versuri ale poetului Marin Sorescu ne fac să ne întrebăm, într-o zodie a Raţiunii, dacă doar poeţii mai cred în minuni şi în semne divine.


1 C. John Collins, Science and Faith. Friends or Foes?, Crossway Books, 2003

2 Citat în William Lane Craig, Resonable Faith, Wheaton, Illinois, Crossway Books, 2008, p. 253

3 John Polkinghorne, Theology in the Context of Science, Yale University Press, 2009, p. 124

1 Millard J. Erickson, Teologie creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004, p. 358

2 Lee Strobel, The Case for Faith

3 Polkinghorne, Op. cit., p. 136

4 Francis S. Collins, Limbajul lui Dumnezeu, Bucureşti, Curtea Veche, 2009, p. 51