Mutilarea lui Dumnezeu – artă în contrapunct

160

– crochiu de manifest permis persoanelor sub 16 ani –

Patimă sau pătimire? Pasiunea plină de dragoste a lui Iisus Christos sau suferinţele chinuitoare ale lui Iisus Christos? Când Îşi începe Iisus Christos pătimirea? Ce facem cu pătimirea dimpreună a lui Dumnezeu, care murea în Iisus pentru a-I permite Sfântului Duh să devină Mângâietorul omenirii? Ar mai fi fost Iisus Christos un model pentru oameni şi pentru artişti, fără secvenţa procesului şi a răstignirii?

Ce este?

Suferinţă fizică şi morală îngemănată cu ruşine şi chin sufletesc peste măsură, aceasta este pătimirea. Dacă premisa e validă, asocierea dintre pătimirea lui Iisus şi ultimele 48 de ore din viaţa Lui ar fi o nedreptate istorică. Pătimirea astfel descrisă ar deveni părtinirea Nazarineanului.

E pătimire din cauza religiei, nu în lipsa ei. E pătimire din cauza legii, nu în absenţa ei. Ambele pot pironi. Mânuite de om, pot duce la mutilarea unui Dumnezeu greşit ori insuficient înţeles, lăsat cu urme adânci pentru eternitate.

Cine pătimeşte şi de când?

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh pătimesc înainte ca Dumnezeu să moară în Christos, împăcând lumea cu Sine. Dumnezeirea pătimeşte dinainte de a intra în trupul umanoid. Pătimeşte odată cu expertiza făcută din veşnicii cu privire la apariţia, localizarea şi generalizarea păcatului pe Terra şi cu privire la efectele acestuia. Pătimeşte dimpreună, configurând planul – sacrificial, prin moartea Înomenitului – de recuperare a creaturii ajunse la climaxul rebeliunii de care este în stare faţă de Creator.

Pătimeşte prin înomenire, măsura finală a autolimitării. Suferinţa este direct proporţională cu spaţiul rămas în urmă. Întrupându-Se, coboară abrupt din al treilea cer pentru a urca, în cele din urmă, dealul Golgotei.

Exodul lui Iisus din umanitate este marcat de cinismul ţărânei animate: proces fără apărători, sete neîmplinită, batjocură sordidă, supliciu inuman. Triada pătimirilor.

Cât suferă?

Cât de mult a pătimit Iisus Christos? Fără îndoială, mai mult decât şi-a imaginat Mel Gibson. Chiar şi aşa, filmul Patimile lui Christos nu a fost recomandat persoanelor sub 16 ani, din pricina violenţelor şocante ale peliculei. Roger Ebert, de la Chicago Sun-Times, ar putea avea dreptate: „Acesta este cel mai violent film pe care l-am văzut vreodată.” Şi e de presupus că a văzut multe.

Poate tocmai de aceea, crucificarea – după cum observa atent C. S. Lewis – nu a devenit o temă frecventată în artă până nu au dispărut de pe pământ toţi cei care au văzut-o în realitate. Conglomeratul de violenţă fizică şi sufletească a suferinţelor pe care le-a îndurat Iisus Christos se va regăsi în artă mult mai târziu.

Ecce Homo!

Pătimirea Nazarineanului nu Îl izolează de întreaga Sa viaţă. Iisus Christos rămâne cea mai fascinantă persoană din câte au trăit vreodată. Paradoxal şi controversat prin însuşi felul în care a trăit şi a murit, iubind nişte proscrişi. Iisus a murit pentru că a iubit şi a murit iubind. Asta da patimă!

Irepetabil prin capacitatea de a valoriza nonvalorile fără a Se deprecia, unic prin altruismul cu care a pus umărul, oprind o umanitate întreagă din cădere liberă, Iisus Christos este neegalabil în fervoarea de a-Şi ajuta semenii să capete din trăsăturile morale ale Tatălui Său.

Iisus Christos, Cel Veşnic, Cel care a creat soarele şi întreg universul. Dar care nu Şi-a creat o marcă înregistrată, lăsându-Şi nenumiţi urmaşii.

Cine sunt urmaşii Celui-ce-pătimeşte?

Cei care Îi seamănă.
Sunt din orice generaţie şi popor.Neavând nume, sunt scutiţi de ispita de a încerca să şi-l impună pe piaţă.
Sunt cei lipsiţi de narcisism. Chiar nu-şi iubesc imaginea şi nici nu încearcă să şi-o cosmetizeze pe banii grei ai altora.
Sunt cei liberi. Pentru că au întâlnit Adevărul în(tr-o) Persoană.
Sunt cei fericiţi. Pentru că Iisus a pătimit pentru ei.
Sunt cei sinceri. Pentru că n-au găuri de ceruit.
Sunt cei entuziaşti. Pentru că Îl recunosc pe Dumnezeu întru ei.

Artă în contrapunct

În cazul în care Christos nu ar fi băut paharul suferinţelor şi nu S-ar fi lăsat crucificat – deşi ar fi putut! -, probabil că artiştii nu I-ar mai fi acordat importanţă. Însă fascinaţia acestora pentru patimile Celui-ce-suferă este cu totul îndreptăţită. Sufletul omului rezonează plenar cu sacrificiul substitutiv. Artistul însuşi se simte izbăvit din păcat şi restaurat după chipul Celui care îi este subiect artistic. Iar prin actul său de creaţie, simte că devine parte a acestui miracol al reabilitării umane, care pare – prin coparticipare în actul ispăşirii – mai uşor realizabil.

Drama lui Tolstoi

Fiind producere a unor valori estetice cu folosirea diverselor mijloace de exprimare, arta este strâns legată de creaţie şi de ispăşire. „Arta este sfera creatoare prin excelenţă”, iar „creaţia autentică este posibilă doar prin ispăşire” – nota Berdiaev. Însă creaţia, fiind generatoare de transformare, produce în artist o tensiune greu de surmontat. Tensiunea între ceea ce trebuie să fie şi ceea ce este să fie. Fiind in nuce transformare de sine, capătă adesea valenţele unei tragedii de sine. Scriind despre viaţa lui Tolstoi, Berdiaev observa magistral că întreaga lui viaţă a fost „o chinuitoare trecere de la crearea unor opere artistice desăvârşite la crearea unei vieţi desăvârşite”.

Nobil, dar orfan de timpuri. Captivat de viaţa salonardă şi desfrânată din Moscova şi Petersburg, mai apoi scârbit de ea. Intră în Războiul Crimeii şi în război cu sine. Demisionează din armată, obosit de sânge şi în căutare de altceva. Cutreieră falit Europa. Nu mai are nicio copeică, nici linişte sufletească. O caută în familie şi în cei 13 copii, pe care îi are în 15 ani. O caută aiurea şi în scris. Nu imediat, dar în cele din urmă, Război şi pace, apoi Ana Karenina îi aduc recunoaşterea de mare scriitor. Devine faimos, apoi depresiv. Întrebarea fundamentală îl urmăreşte: Care îi este rostul vieţii?

Fiinţa găseşte alinare în Evanghelii, iar sufletul, în convertire. Devine fascinat de Nazarinean şi de Predica Lui de pe Munte. Matricea gândirii i se schimbă. Îşi reneagă romanele, intrând în noua paradigmă literară, cea a scriitorului moralist. Filosofia sa creştină anarho-pacifistă îi atrage, în 1901, excomunicarea din cadrul Bisericii Ortodoxe.

Moare într-o gară, ultima sa gară, cu întrebări nepuse şi răspunsuri neprimite.

Cum rămâne?

Ca-n gară. Nedogmatic. Neterminat. Lumina înţelegerii creşte mereu către zenit.

Labili, rămânem cei doi tâlhari. Deopotrivă. Uneori suntem cel din dreapta, alteori, cel din stânga. Astăzi, strigăm „Osana!”, mâine, “Răstigneşte-l!” Pendulăm între batjocură şi zdrobire de sine, între tupeu şi recunoştinţă. Iisus rămâne în acelaşi loc. La mijloc. Neputincios în faţa spatelui întors şi fascinant în deţinerea controlului prin dominaţia iubirii.

Între timp, Dumnezeu a rămas mutilat pe viaţă, ca să ne mântuiască de cea mai groaznică anarhie: anarhia inimii!