Peripeţiile lingvistice ale Bibliei

149

Interviu cu traducătorul Laurenţiu Ionescu

Laurenţiu Ionescu este lector universitar la Institutul Teologic Adventist şi doctor în teologia Vechiului Testament (doctorat obţinut la Universitatea La Plata, Argentina). A publicat Dicţionarul studentului ebraic-român, precum şi articole în publicaţii teologice de specialitate (Davarlogos – Argentina, Melita Theologica – Malta, Theorhema – România). L-am cunoscut mai bine în anul 2004, în timpul unei expediţii misionare în Madagascar. Este pasionat de teologie, un împătimit al muzicii clasice şi o persoană cu un acut simţ al umorului. Citeşte cu egală plăcere cărţile lui Jules Verne, tratate teologice sau cărţi de imunologie. Pe scurt, Laurenţiu Ionescu este un însetat de cunoaştere. A lucrat la traducerea interconfesională SBIR a Noului Testament şi a avut bunăvoinţa să ne ofere câteva detalii despre acest proiect.

În ce constă munca traducătorului Bibliei şi care sunt competenţele necesare pentru ca traducerea lui să fie demnă de încredere?

Traducătorul transferă un mesaj dintr-un sistem de codare lingvistică într-altul. Din acest motiv, vorbind despre competenţele de bază, aş menţiona cunoaşterea celor două limbi: limba-sursă şi limba-destinaţie. Cunoaşterea fiecăreia este la fel de importantă. De multe ori, se caută specialişti în limbile biblice şi, de prea puţine ori, aceştia sunt şi specialişti ai limbii române. Traducătorul trebuie să cunoască sistemul lingvistic. Este faimos exemplul cu „în Anglia plouă cu câini şi cu pisici”[1] şi „la noi plouă cu găleata”. Nu poţi să traduci folosind doar un echivalent semantic între cuvinte. Trebuie să cunoşti modalităţile în care se exprimă un popor sau o cultură.

În cazul limbajului religios este necesară şi o modificare a atitudinii faţă de procesul de traducere. De multe ori, când citeşti un text religios observi că limbajul este un pic arhaizat. Cel puţin în cultura românească, până când cuvintele nu au un iz de moaşte, parcă nu sunt religioase. Trebuie să recunoaştem că acest supliment stilistic aparţine culturii noastre, nu culturii biblice. Scriitorii Bibliei s-au exprimat într-un limbaj contemporan lor. Din această cauză, o traducere cât mai fidelă ar trebui să-şi propună o astfel de egalizare. De multe ori nu se întâmplă acest lucru şi cele mai multe texte religioase sunt un pic arhaizate în limbaj. Vorbim aici despre lexic şi, uneori, despre structuri gramaticale. În multe cazuri există un fel de respect „sfânt” faţă de textele religioase, până acolo încât gramatica limbii ebraice sau a limbii greceşti este calchiată în limba română. Ne trezim astfel cu situaţii neromâneşti, care parcă sună a text religios, dar care sunt, de fapt, nişte eşecuri din perspectiva încercării de a aduce un text dintr-o limbă în alta. Vorba unui vechi proverb italian – Traduttore, traditore – adică traducătorul este, uneori, un trădător.

Aţi lucrat la proiectul de traducere interconfesională a Noului Testament. Cui i-a aparţinut iniţiativa proiectului? Când a început, cine au fost traducătorii şi, până la urmă, de ce o traducere interconfesională?

Proiectul a început imediat după Revoluţie şi a avut mai multe etape, fiind implicate mai multe echipe de traducători. A fost, în parte, o iniţiativă locală, născută din dorinţa de a avea o traducere care să rezolve controversele despre textul „adevărat” al Bibliei. După Revoluţie, a existat o ploaie de Biblii, un import masiv. În acelaşi timp, existau traducerile oficiale ale tradiţiilor creştine majoritare. Fiecare considera că propria traducere este cea mai bună. În unele cercuri s-a simţit însă nevoia unui text comun. Asta este, desigur, o utopie.

Când s-a creat Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR), nu s-a dorit ca traducerea interconfesională să înlocuiască textele sau versiunile liturgice. S-a dorit oferirea unei alternative moderne. Dorinţa aceasta a coincis cu aceea a Societăţii Biblice Unite, o organizaţie internaţională care, de câteva decenii, desfăşoară un proiect de traducere a Bibliei în limbajul curent. În prezent, sunt multe proiecte care îşi propun să le ofere oamenilor fără pregătire teologică traduceri ale Bibliei în limbajul curent. Aceştia sunt oameni care vor citi Biblia ca pe o carte obişnuită şi care trebuie să o înţeleagă. Iar asta presupune redarea unor termeni tehnici într-un limbaj accesibil.

Cele două intenţii sau proiecte au fuzionat şi s-a născut acest proiect care a început cu o echipă mai numeroasă. Apoi, din raţiuni „balcanice”, proiectul a trecut printr-o serie de etape de ajustare a echipei şi a filosofiei de traducere. Proiectul a fost reluat, în 2004, cu o echipă mai tânără, dar mai puţin numeroasă, formată din reprezentanţi ai celor 3 tradiţii creştine majore din România, respectiv tradiţiile ortodoxă, catolică şi protestantă. Echipa a fost alcătuită din 6 membri, 3 revizori şi un consultant literar din partea română. Semestrial, ba chiar trimestrial, a venit şi un specialist din partea Societăţii Biblice Unite.

Va exista şi o a doua parte a proiectului, respectiv o traducere a Vechiului Testament?

Cred că va fi un proiect separat. De obicei, Societatea Biblică are următoarea strategie: traduce şi publică mai întâi Noul Testament. Apoi, pe măsură ce acesta devine popular şi oamenii îi prind gustul, apare şi necesitatea unei traduceri a Vechiului Testament. De regulă, proiectul traducerii Noului Testament durează între 5 şi 10 ani. În România a început în 1992 şi s-a terminat spre finele lui 2009. Traducerea Vechiului Testament, în experienţa SBU, durează între 15 şi 20 de ani. Va fi un proiect de durată pentru că modalitatea de lucru este diferită de aceea în care se traduce o carte obişnuită. Traducerea interconfesională presupune şi o nivelare a diferenţelor stilistice. Lucrul acesta se realizează prin munca de echipă. Fiecare traducător lucrează individual şi, apoi, toată traducerea este reluată în echipă, fiind verificată pas cu pas. Sunt discutate toate amănuntele care ar putea naşte conflicte interconfesionale, iar asta cere timp.

Cititorii se ataşează, de obicei, unei traduceri anume – Sinodală, Dumitru Cornilescu etc. Unii pun problema în termenii „Biblia ortodoxă” şi „Biblia pocăită”… Sunt necesare mai multe traduceri? Credeţi că se poate face o traducere a textelor ebraice şi greceşti astfel încât să slujească unor interese confesionale?

Cred că atunci când vorbesc despre o traducere „ortodoxă” sau despre una „pocăită”, oamenii vizează un text liturgic. De regulă, bisericile au aderat la o anumită tradiţie şi s-a creat un fel de obişnuinţă, o sensibilitate faţă de anumite construcţii verbale, cu care oamenii se identifică. Cititorii se identifică cu anumite sonorităţi, uneori, chiar şi în privinţa numelor biblice. Nimeni nu mai zice, azi, Imanoil. Toată lumea zice Emanuel. Însă, în unele traduceri vechi poate fi întâlnită o astfel de fonetică. Perioada în care au fost traduse fiecare dintre aceste Biblii explică diferenţele de limbaj. Traducerea lui Dumitru Cornilescu este una… modernă, dacă putem numi „modernă” o traducere din 1921. Este modernă în comparaţie cu tradiţia ortodoxă care are o vechime mult mai mare şi care reflectă o îngheţare la nivelul perioadei lingvistice în care a fost tradusă. S-au făcut, în timp, aşa-numitele diortosiri, adică un fel de update gramatical şi lingvistic, însă acestea nu sunt întotdeauna aduse la zi, în adevăratul sens al cuvântului.

Când vorbim despre cât de confesională este o traducere trebuie să pornim de la atitudinea traducătorului vizavi de text. Mie mi se pare corect ca traducătorul să nu interfereze cu textul, decât într-o măsură inconştientă. Lucrul acesta se mai întâmplă. Inconştient, anumite structuri mentale, teologice, cognitive se reflectă în transferul dintr-o realitate lingvistică în alta. Însă, de aici şi până la a avea o agendă ascunsă, confesionala, este o cale lungă. Dar se întâmplă şi există traduceri care trădează astfel de intenţii.

Piaţa românească duce lipsă de o variaţie în privinţa traducerilor. În afară de cele două tradiţii mari – ortodoxă şi protestantă – au existat şi alte traduceri care n-au devenit însă niciodată populare. Unele sunt superioare calitativ traducerii Cornilescu, dar n-au răzbit pe piaţă. Când comparăm ce avem noi în România cu alte ţări, observăm un vid pe care, într-un fel, trebuie să-l umplem. Ediţiile revizuite şi adnotate, în care s-au rezolvat probleme de grafie şi, uneori, de dezacorduri gramaticale, nu înseamnă o tradiţie nouă sau o linie nouă de traducere.

Sunt mai multe filosofii pe care le poate adopta traducătorul. În spaţiul românesc, noi nu avem decât o singură tradiţie reflectată, şi anume aceasta în care se încearcă o redare cât mai literală. Noi nu avem traduceri dinamice. Există versiuni care sunt dinamice, dar care se bazează pe traduceri englezeşti. Este nevoie de mai multe versiuni care să-i ofere cititorului şansa de a observa complexitatea textului biblic şi a limbilor în care au fost scrise cărţile Bibliei. O singură traducere nivelează diferenţele dintre limba-sursă şi limba-destinaţie.

Aţi amintit de traducerile dinamice. Ce înseamnă traducere dinamică şi traducere literală şi care ar fi plusurile şi minusurile fiecăreia?

O traducere literală este un fel de oglindă între limba-sursă şi limba-destinaţie. Inter-linearul este exemplul cel mai radical. Încercăm să redăm fiecare cuvânt din limba-sursă în limba-destinaţie. Dacă ar exista o corespondenţă perfectă între cuvintele unei limbi şi cuvintele celeilalte limbi, traducerea ar fi chiar una reuşită. Însă, orice om observă că un cuvânt dintr-o limbă nu acoperă exact aceeaşi arie semantică în cealaltă limbă. Şi-atunci, ceva ori rămâne pe dinafară, ori este spus în plus.

La capătul celălalt sunt cei nepreocupaţi de formă. Ei nu încearcă să redea cuvânt cu cuvânt lexicul sau construcţiile din limba-sursă. Ei transmit ideea. Uneori, ideea trebuie adaptată şi transformată până acolo că nu mai recunoşti nimic din forma iniţială. Acestea sunt însă extreme.

Când Societatea Biblică Unită a venit cu acest proiect în România, a dorit să se situeze undeva la mijloc. Au optat să împingă traducerea spre una dinamică, adică să redăm mai mult sensul decât forma cuvintelor. Din nefericire, dacă e să evaluăm produsul final, Noul Testament al SBIR este înclinat un pic spre versiunea literală. Deci, din perspectiva ţintei propuse este un eşec. Însă în multe pasaje se observă încercarea de exprimare într-o limbă contemporană şi de a face ca sensul să biruiască forma.

Prin urmare, ce ar fi de preferat: o traducere în oglindă sau o traducere a ideilor, a sensurilor, nu a cuvintelor? 

Sunt faimoase unele traduceri în limbaj contemporan, făcute pe continentul african. De exemplu, în rugăciunea „Tatăl nostru”, dacă ar fi să facem o retroversiune din unele limbi africane, nu s-a tradus cu „pâinea noastră cea de toate zilele”, ci cu „mămăliga noastră cea de toate zilele” sau „orezul nostru cel de toate zilele”. Pentru un român, o astfel de traducere pare o impietate faţă de text. Şi totuşi, „orezul nostru cel de toate zilele” este mult mai aproape de ceea ce spune textul grecesc, decât dacă s-ar fi tradus cu „pâinea noastră…”. Pentru unele persoane din Africa, pâinea nu este un aliment, ci un obiect de lux. Ar fi ca şi când am traduce, în limba română, „cozonacul sau ambrozia noastră cea de toate zilele”. Şi-atunci, întrebarea este: Cine are dreptate? Cel care traduce „mămăligă” sau cel care traduce „pâine”? Aici este disputa dintre o traducere literală şi una dinamică.

Parafrazările sunt cu totul altceva. Ele sunt o interpretare sau o redare prin care se distruge complet forma. Nu este uşor să faci o traducere dinamică. Cum spuneam, e nevoie de performanţa de a gândi în două sisteme paralele. Uneori, e mai simplu doar să copiezi în oglindă. În ce priveşte limba română, care este o limbă latină şi, prin urmare, asemănătoare limbii greceşti – amândouă fiind limbi indo-europene – diferenţele nu sunt chiar atât de mari. Închipuiţi-vă ce se întâmplă când trebuie să facem transferul între familii lingvistice absolut diferite. Şi-atunci, o traducere dinamică este superioară unei traduceri literale.

Există un text controversat în Evanghelia după Luca (23:43). Unul dintre tâlharii răstigniţi alături de Iisus vorbeşte cu El, iar Iisus îi răspunde, în traducerea unora: „Adevărat îţi spun astăzi: vei fi cu mine în Rai” sau, în traducerea altora: „Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu mine în Rai”. Evident, în funcţie de punctuaţie, sensul diferă de la o traducere la alta. Care este opţiunea dumneavoastră faţă de acest verset?

Din punct de vedere gramatical e complicat să stabileşti când facem trecerea de la vorbirea indirectă la vorbirea directă. Gramatical nu există o regulă care să stabilească dacă vreuna dintre variantele amintite este corectă sau nu. Am studiat personal acest adverb: el se poate afla şi la începutul vorbirii directe, şi în mijlocul ei. Nu se poate stabili o regulă. Orice traducător va fi influenţat, desigur, de propriul fundal teologic, respectiv de ceea ce crede că se întâmplă cu omul după moarte. Unii vor fi influenţaţi de ideea că omul merge, după moarte, în Paradis şi atunci este evident că lucrul acesta se întâmplă „astăzi”. Alţii vor citi discursul lui Iisus în faţa Mariei Magdalena, după trei zile, la mormânt, când îi spune: „Nu mă ţine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu.”[2] Pentru ei, acesta este un argument ca să-l plaseze pe „astăzi” înainte de începutul vorbirii directe. Problema este însă una complicată, pentru că ajungem la întrebarea: Ce este mai întâi, oul sau găina? Gramatica sau teologia? Uneori, studiile teologice pornesc doar de la gramatică, iar teologia este determinată de aceasta. Alţii spun că teologia se reflectă în gramatică sau că teologia nu ţine cont de gramatică.

Trebuie ca traducătorul să-şi definească propria filosofie înainte de a începe procesul traducerii. De obicei, un traducător nu poate face abstracţie de cultura teologică în care a fost crescut. Din acest motiv, teologia este aşezată înaintea gramaticii în cele mai multe cazuri, mai mult sau mai puţin justificat. În cazul unui comitet interconfesional, unde apar inevitabil astfel de discuţii, lucrul acesta se rezolvă printr-o ambiguitate care poate fi redată printr-o notă de subsol, oferind o variantă alternativă de traducere. Dar şi aici există o bătălie pentru că, potrivit unor sondaje făcute de Societatea Biblică, doar 5% dintre cititori se uită la notele de subsol. O variantă de traducere pusă în subsol este deci defavorizată.

În ultimii ani, au apărut diverse traduceri ale Bibliei sau ale unor cărţi din Biblie – traducerea ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Septuaginta (în mai multe volume, la Polirom), traduceri ale Evangheliilor (având comentarii patristice) de Cristian Bădiliţă, câteva cărţi din Vechiul Testament, traduse de Petru Creţia (publicate la Humanitas) şi, recent, Noua Traducere Românească a Bibliei (NTR). De ce ar merita citite sau măcar răsfoite?

Proiectul Septuaginta este unul măreţ şi interesant. Este o Biblie cu note critice, lingvistice, teologice şi filologice. Este o capodoperă. Comitetul care lucrează este format din specialişti şi lucrul acesta se vede în precizia cu care traduc detalii ale textului. NTR este o traducere care încearcă să se exprime într-un limbaj mai contemporan. E înclinată un pic spre tradiţia literală, însă reuşeşte să facă lucrul acesta cu eleganţă. Uneori, e stridentă combinaţia de neologisme cu arhaisme pe care le întâlneşti chiar şi în aceeaşi propoziţie. Poate că ar fi trebuit să se lucreze un pic la o nivelare stilistică. Dar este o traducere interesantă, pe care eu o consult adesea. Dacă e să vorbim despre artă, deşi nu mă refer la întregul produs final, aş aminti traducerea ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania care, cel puţin în cazul cărţii Iov este o capodoperă poetică şi de traducere. După mine, cartea Iov, în această traducere, este cea mai reuşită redare poetică din limba română, cea mai profundă şi cea mai frumoasă.

Fiecare traducere este însă unică şi nu cred că există traduceri perfecte. Fiecare reflectă ceva din text şi nu se poate spune că una este mai bună decât alta. Unele se apropie mai mult de formă, altele de artă sau de subtilitatea ideilor. Pentru mine nu există o traducere autorizată sau oficială. Când lucrez pe un text mă uit, în primul rând, la cel în limba originală. Însă, îmi place să am înainte mai multe opţiuni de traducere şi să compar versiuni de traducere nu doar în limba română, ci şi în limbile moderne. Lucrul acesta oferă o perspectivă pe care nu o poţi avea decât observând diferenţele de traducere.

Dincolo de aspectele gramaticale sau teologice, pentru cititorul mai puţin preocupat de latura spirituală a vieţii de ce ar fi de interes să ia în mână o Biblie, în oricare dintre traduceri, şi să o citească?

În primul rând, pentru că Biblia este un monument de literatură, este o operă de artă. Şi aceasta, dacă luăm în calcul vechimea sa, perioada lungă de timp în care a fost scrisă, bogăţia stilistică, faptul că prezintă o tradiţie a gândirii foarte veche – cea iudeo-creştină. Iar dacă intrăm şi în dimensiunea spiritual-devoţională, Biblia este o carte care îţi poate schimba viaţa. Poate face acest lucru chiar dacă nu crezi, doar prin suma informaţiilor pe care ţi le pune înainte, prin modelul de moralitate pe care îl prezintă, prin genul de relaţii sociale pe care îl sugerează. Este o carte care a modelat şi care va modela în continuare nu doar cultura Europei, ci şi cultura lumii.


 [1] Expresia „It is raining cats and dogs” este folosită în Marea Britanie pentru a descrie o ploaie torenţială. O expresie similară, în limba română, este „Plouă cu găleata”.
[2]  Evanghelia după Ioan 20:17