Procesul – Istoria amiciţiei iudeilor cu romanii în anul morţii lui Christos

122

Gruparea „Prietenii lui Iisus" (din Kenya) cerea, în 2007, recunoaşterea ilegalităţii răstignirii lui Iisus, considerând că tribunalul care L-a judecat nu a fost legal constituit. Preocupări similare au existat şi înainte, putând fi amintit cazul din 1933, când un tribunal din Ierusalim a cerut revizuirea procesului lui Iisus.

„Crucificat cu zel de noi caiafe,
de noi pilaţi şi turnători pe mâini,
ei Îl trimit dintr-un mileniu-n altul
la cei de ieri, la cei de azi, de mâini”

(Paul Sân-Petru).

Gruparea „Prietenii lui Iisus” (din Kenya) cerea, în 2007, recunoaşterea ilegalităţii răstignirii lui Iisus, considerând că tribunalul care L-a judecat nu a fost legal constituit. Preocupări similare au existat şi înainte, putând fi amintit cazul din 1933, când un tribunal din Ierusalim a cerut revizuirea procesului lui Iisus. Cererea a fost analizată de Curtea de apel de la Ierusalim abia după 15 ani, când s-a renunţat la demers, întrucât nu apăruseră probe noi care să justifice o astfel de acţiune juridică. Cert este că evenimentele petrecute în urmă cu două milenii, în vremea în care Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii, au marcat, după cum observa Max Dimont, „douăsprezece ore memorabile pentru istoria omenirii”[1].

Mări se vorbiră şi se sfătuiră…

Arestarea şi procesul au avut loc într-o vineri – „Ziua Pregătirii, adică ziua de dinaintea Sabatului” (Marcu 15:42). După calendarul evreiesc, ziua de vineri începea după apusul soarelui, joi seara. Iisus nu a contestat autoritatea Sanhedrinului, dar a reclamat de la început faptul că arestarea Lui s-a făcut pe ascuns, în timpul nopţii. „În fiecare zi Mă aşezam în Templu şi dădeam învăţătură, dar nu M-aţi arestat!” le-a zis El (Matei 26:65), adăugând: „Însă acesta este ceasul vostru şi autoritatea întunericului!” (Luca 22:53)

Prinderea şi executarea lui Iisus nu au fost circumstanţiale, ci concretizarea unor intenţii şi planuri deja existente. Fariseii conspirau de mult în vederea uciderii lui Iisus (Matei 12:14). Când Îi ceruseră părerea despre datoria de a plăti tribut Cezarului, voiseră de fapt să obţină o acuzaţie de prezentat autorităţilor romane (Matei 22:15-17). Învierea lui Lazăr din Betania îi scosese din minţi pe înalţii prelaţi care „din ziua aceea au plănuit să-L omoare” (Ioan 11:53). „Este foarte puţin probabil ca o instanţă supremă iudaică să desfidă orice lege aparţinând propriului ei cod şi să acţioneze contrar obiceiului secular”[2], scria Dimont, care se îndoia că Sanhedrinul ar fi regizat o asemenea acţiune. Însă palmele, scuipatul şi batjocurile pe care le încasează Iisus în timpul audierilor, precum şi graba cu care preoţii au căutat să obţină condamnarea, arată clar că Iisus nu a avut parte de un proces după canoane. El a fost victima unui asasinat sau, după cum observa Ernest Renan, moartea Sa „a fost ‘legală’, în înţelesul că a avut ca principală cauză o lege care era chiar sufletul poporului”[3], un suflet bolnav de ură şi invidie.

Pentru arestarea galileanului, s-a reunit „o mulţime mare de oameni cu săbii şi ciomege, trimişi de conducătorii preoţilor şi de bătrânii poporului” (Matei 26:47), şi „de către cărturari” (Marcu 14:43), iar Ioan aminteşte că au participat „o cohortă şi nişte gărzi, trimise de conducătorul preoţilor şi de farisei” (18:3). Nu s-ar putea spune precis dacă marele preot avea întotdeauna la dispoziţie o cohortă romană sau dacă a dispus de serviciile soldaţilor romani doar în contextul sărbătorii pascale.

De la Ana ca Caiafa

Imediat după arestare, Iisus a fost dus de cohorta romană şi de gărzile iudeilor „mai întâi la Ana” (Ioan 18:13). Acesta era un fost mare preot (6-15 d.Ch.) şi, totodată, socrul lui Caiafa, marele preot în funcţie. Deşi Ana fusese destituit de guvernatorul Valerius Gratus, este posibil ca unii dintre iudei să fi considerat că poziţia de mare preot este deţinută pe viaţă. Renan sugera că liderii religioşi ai iudeilor erau încă sub autoritatea lui Ana şi că acesta ordonase, de fapt, arestarea lui Iisus, în timp ce Caiafa ar fi fost un simplu instrument în mâna socrului său. Ca întemeitor al unei dinastii sacerdotale, Ana era încă un lider respectat. Un frate, un ginere, un nepot şi cinci fii ai săi ocupaseră poziţia de mare preot. Mai târziu, după înălţarea lui Iisus, apostolii Petru şi Ioan au fost interogaţi de liderii religioşi din Ierusalim, între aceştia fiind inclus şi Ana (Faptele apostolilor 4:5, 6). Nu este de mirare că Iisus a fost dus mai întâi înaintea lui.

După audiere, „Ana L-a trimis legat la Caiafa, marele preot”[4] (Ioan 18:24), unde „erau adunaţi cărturarii şi bătrânii” (Matei 26:57), precum şi conducătorii preoţilor (Marcu 14:53). Mai mulţi martori mincinoşi I-au adus diferite acuze. Deşi evangheliştii nu le amintesc, este uşor de presupus că acestea erau reluări ale incriminărilor din timpul activităţii publice a lui Iisus: că nu respecta Sabatul, că era posedat de demoni, minunile Lui fiind de fapt vrăji, că era un om imoral care îşi petrecea timpul în compania păcătoşilor şi a femeilor desfrânate etc. Singura acuzaţie menţionată în Biblie a fost cea legată de dărâmarea Templului. „Acesta a zis: Eu pot să dărâm Templul lui Dumnezeu şi să-l reconstruiesc în trei zile!” (Matei 26:61). De fapt, Iisus spusese: „Dărâmaţi acest Templu, şi în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19) Oricum, El vorbise despre templul trupului Său, care avea să fie ridicat din mormânt la trei zile după moarte. Istoricul Helen Bond aprecia că, în realitate, Caiafa nu a avut intenţii răuvoitoare, intenţionând doar să apere Templul în faţa ameninţării pronunţate de Iisus. Acuzaţia că Iisus, care îi alungase recent pe cei care făceau negoţ în Templu pentru că desacralizau Casa Tatălui Său, ar fi intenţionat să distrugă acest Templu, era însă evident forţată.

Cum declaraţiile martorilor „nu se potriveau” (Marcu 14.56), Caiafa a simţit că Iisus le-ar putea scăpa printre degete şi a făcut un gest care a şocat asistenţa. După ce a obţinut declaraţia lui Iisus că El este Christosul, Fiul lui Dumnezeu (Matei 26:63), marele preot şi-a rupt haina preoţească. Conform legii levitice, ruperea veşmintelor de preot atrăgea pedeapsa cu moartea (Leviticul 10:6). Totuşi, conform unei datini, „în caz de blasfemie, un preot putea să-şi sfâşie veşmintele în semn de groază faţă de păcat şi totuşi să fie nevinovat”[5] . Legea dată de Dumnezeu fusese înlocuită cu tradiţii şi legi gândite de oameni. Gestul marelui preot a avut efectul scontat, deşi a fost nejustificat, întrucât, după cum observa Ioan Fruma[6], legile evreieşti nu sancţionau revendicarea identităţii mesianice, niciunul dintre ceilalţi pretendenţi mesianici din epoca respectivă nefiind urmărit penal sau pedepsit de autorităţile iudaice.

Graba preoţilor de a obţine condamnarea lui Iisus avea un motiv. Nazarineanul avusese parte de o intrare triumfală în Ierusalim. Dacă Iisus nu era condamnat şi executat în ziua arestării, ar fi urmat o săptămână de întârziere, datorită sărbătorii Paştelor, timp care ar fi putut însemna o coagulare a opiniei populare în sprijinul eliberării lui Iisus.

Sanhedrinul sau Sinedriul era tribunalul suprem al evreilor. Pe lângă Marele Sanhedrin, de la Ierusalim (care avea 71 de membri), existau şi alte sanhedrine locale, mai mici (cu câte 23 de membri). Dacă la început, membrii acestei instituţii erau exclusiv preoţi sau saduchei, în special din timpul domniei reginei Alexandra (76-67 î.Ch.) au fost incluşi în Sanhedrin şi membrii ai grupării fariseilor. Ulterior, datorită politicii lui Irod cel Mare, care urmărea să slăbească puterea saducheilor, influenţa fariseilor în Sanhedrin a crescut şi mai mult. „În vremea NT Marele Sinedriu de la Ierusalim i-a cuprins pe marii preoţi (mai precis, pe marele preot în funcţiune şi pe cei care au fost mari preoţi), pe membrii familiilor privilegiate din care erau aleşi preoţii, pe bătrâni (conducătorii tribali şi familiali ai poporului şi ai castei preoţeşti) şi cărturarii, adică experţii legii. Plenul îi cuprindea atât pe saduchei, cât şi pe farisei…”[a] Membrii Sanhedrinului nu se întruneau în zilele de Sabat, nici în timpul altor sărbători religioase sau în ajunul unor sărbători. Conform surselor tanaitice, Marele Sanhedrin se reunea doar în timpul zilei, între cele două jertfe (de dimineaţă şi de seară)[b].

Este foarte probabil că istoria l-ar fi dat uitării pe guvernatorul Pilat dacă acesta nu ar fi semnat sentinţa de condamnare la moarte a unui neînsemnat Galilean. Numele lui avea să fie repetat de-a lungul secolelor în Crezul niceean, alături de numele Celui pe care l-a trimis la moarte: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat”. Informaţiile despre Pilat parvin în primul rând din cele patru evanghelii, dar şi din scrierile istoricului evreu Flavius Josephus şi ale lui Philon din Alexandria. Ultimii doi au evidenţiat brutalitatea lui Pilat, înfăţişându-l ca un guvernator corupt şi însetat de sânge. Tocmai de aceea au existat voci care au clamat lipsa de veridicitate a evangheliilor, în care Pilat pare un personaj politic slab, nehotărât şi uşor de manipulat.

Josephus aminteşte o răscoală a samaritenilor înăbuşită de Pilat. Trupele sale au pus răsculaţii pe fugă, iar „Pilatus i-a executat pe cei mai de seamă şi mai influenţi dintre fugari”[7]. Această intervenţie militară sângeroasă avea să atragă şi destituirea lui Pilat, trimis la Roma de Vitellinus, guvernatorul Siriei, pentru a da socoteală de faptele sale. În tratatul Legatio ad Gaium, pe care Philon l-a scris pentru a sugera cum ar trebui să-i trateze pe evrei împăratul Romei, Pilat este prezentat într-o lumină vădit nefavorabilă, fapt justificat ţinând cont de intenţia demersului lui Philon. Mult mai echilibrat este portretul creionat în evanghelii. Luca nu trece cu vederea intervenţiile brutale ale guvernatorului, menţionând măcelărirea unor galileeni „al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor” (13:1). Ezitarea lui Pilat vizavi de condamnarea lui Iisus, remarcată de toţi cei patru evanghelişti, ar putea fi explicată prin impresia puternică pe care Acesta i-a făcut-o. Pilat nu avea în faţa lui un acuzat oarecare, nici un simplu om care îşi afirma nevinovăţia, ci pe singurul Om pe care L-ar fi putut elibera fără să aibă vreo îndoială privind nevinovăţia Lui.

Justiţia se spală pe mâini

Vineri, în zorii zilei, Iisus a fost dus înaintea lui Pilat. După ce conducătorii preoţilor şi bătrânii poporului au decis condamnarea Sa la moarte, „L-au legat, L-au dus şi L-au dat pe mâna lui Pilat, guvernatorul” (Matei 27:2). În timp ce Iisus a fost dus în pretoriu, acuzatorii iudei nu au intrat, pentru a evita întinarea rituală care i-ar fi împiedicat să participe la sărbătorile pascale. Probabil că dialogul dintre Pilat şi preoţii iudei sau interogarea lui Iisus nu sunt relatate complet de evanghelişti. Guvernatorul a înţeles însă destul de repede că Iisus nu reprezenta un pericol public. „Căci el [Pilat] ştia că din invidie Îl dăduseră pe mâna lui” (Matei 27:18). Mai mult, Claudia Procula, soţia guvernatorului, îl avertizase să nu aibă de-a face cu „Acel Om drept” (Matei 27:19), pe care ea Îl văzuse într-un vis. Convins că nu are motive temeinice pentru condamnarea lui Iisus, Pilat a încercat să evite asumarea acestei răspunderi trimiţându-L pe galilean la Irod Antipa. După o scurtă audiere, acesta i L-a trimis înapoi.

Presiunea mulţimii întărâtate de preoţi şi propriile interese l-au convins pe Pilat că decizia cea mai bună, pentru el, este să le facă pe plac iudeilor. Interesant este însă jocul iscusit prin care guvernatorul a făcut ca moartea lui Iisus să pară o consecinţă a voinţei populare. Ştiind din start că Iisus fusese destinat morţii de către preoţii şi liderii speriaţi de influenţa crescândă a galileanului, Pilat a acceptat să-L răstignească pe Iisus, spălându-şi mâinile, într-un gest simbolic, şi spunând mulţimii agitate: „Treaba voastră!” „Spălarea sa pe mâini susţine că răstignirea lui Iisus este rezultatul cererilor lor, nu urmarea acţiunilor elitelor conducătoare”[8]. Faptul trebuie să fi fost foarte convenabil pentru preoţii care porunciseră arestarea lui Iisus în toiul nopţii şi care ar fi putut fi traşi la răspundere pentru încălcarea legilor.

Decizia lui Pilat a devenit un simbol al nedreptăţii absolute. Guvernatorul a luat decizia de a-L răstigni pe Iisus în ciuda faptului că avea certitudinea nevinovăţiei lui. Totuşi, Pilat nu a fost un monstru, ci un dregător roman obişnuit, cu preocupări, temeri şi raţiuni politice specifice. Condamnarea lui Iisus a fost ilustrarea unui mod de a face politică. Warren Carter sublinia că „o parte din strategia Romei pentru exercitarea controlului social era să îşi asigure cooperarea elitelor locale prin alianţe care accentuau interesul lor comun pentru menţinerea status quo-ului”[9]. Astfel, pe de o parte, Pilat, ca guvernator sau prefect al Iudeii (26-36/37 d.Ch.), era unul dintre acei reprezentanţi ai Romei, a cărui sarcină principală era asigurarea controlului fiscal, militar şi juridic într-o provincie romană. Sigur că un astfel de guvernator nu s-ar fi dat în lături de la săvârşirea unor abuzuri care să îi consolideze poziţia şi să-i umple vistieria. Pe de altă parte, liderii religioşi ai iudeilor aveau pe agenda lor nu doar chestiuni de ordin teologic sau religios, ci şi probleme de ordin economic şi socio-politic. Pentru a-şi menţine privilegiile şi statutul, marii preoţi şi cărturarii evrei erau dispuşi să colaboreze cu autorităţile romane, chiar dacă aceasta presupunea decizii în defavoarea claselor sociale inferioare. Caiafa era deja mare preot când Pilat a fost numit guvernator al Iudeii şi a reuşit să-şi păstreze această poziţie pe toată durata mandatului lui Pilat, fapt ce sugerează că cei doi identificaseră căi de a colabora şi a se sprijini reciproc. Pilat a fost doar braţul în umbra căruia s-a ascuns cruzimea clericală, observa Renan. El „a refuzat să asculte vocile raţiunii şi ale revelaţiei”[10], iar indecizia lui a devenit călcâiul lui Ahile spre care au ţintit preoţii iudeilor.

Proces politic sau religios?

S-a vorbit adesea despre procesul religios şi despre procesul politic al lui Iisus. În realitate, nu a existat niciun proces, ci doar un simulacru în care aflarea adevărului a fost ultima preocupare a judecătorilor care au bâjbâit în căutarea unei justificări a condamnării. Sanhedrinul avea nevoie să justifice condamnarea lui Iisus înaintea iudeilor, cu atât mai mult cu cât Iisus avea simpatizanţi chiar şi printre membrii Sanhedrinului. Totodată, voia să îi convingă pe romani că Iisus reprezintă o ameninţare pentru ei de care trebuie să se elibereze. Astfel, mărturisirea lui Iisus privind identitatea Sa mesianică (Matei 26:63-65) I-a atras acuzaţia de blasfemie (vina religioasă). Înaintea guvernatorului, acuzatorii iudeii L-au învinuit însă de răzvrătire şi incitare a populaţiei împotriva Romei (Luca 23:2). „Procesul teologic se transformă într-unul politic”[11]. Hassner[12] crede că preoţii au evitat procesul religios, temându-se că un astfel de proces ar fi scos la lumină că Iisus este într-adevăr cine pretindea că este. Este limpede că inscripţia scrisă din ordinul lui Pilat pe tăbliţa de pe cruce avea în vedere vina politică – „Împăratul iudeilor” (Matei 27:37). Evident, preoţilor şi, ulterior, lui Pilat, le-a scăpat nuanţa spirituală a afirmaţiilor lui Iisus. El vorbea despre o împărăţie, dar despre una de altă natură decât împărăţiile lumii. Înaintea reprezentantului Cezarului, El a recunoscut că este Împărat, dar a precizat că Împărăţia Lui „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Pseudo-Mesia în ochii iudeilor şi fals împărat din punctul de vedere al lui Pilat, Iisus Christos S-a strecurat printre culpele închipuite, pe Via Dolorosa, spre calvar.

Micii inchizitori

Al doilea proces al lui Iisus s-a născut în imaginaţia lui Ivan Karamazov, celebrul personaj dostoievskian. Acesta a compus un poem, Marele inchizitor, în care şi-a imaginat venirea lui Iisus printre oameni, la Sevillia, undeva în secolul al XV-lea. Recunoscut imediat, Iisus este arestat din ordinul Marelui inchizitor şi aruncat într-o temniţă. La fel ca în adevăratul proces, descris în evanghelii, Iisus tace şi înaintea inchizitorului uimit că Acesta a venit să-i tulbure. „Tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va fi să vină vremea de apoi”[13] Îi zice asprul inchizitor, devenit o ipostază a Antichristului. Nikolai Berdiaev recunoştea acest spirit al marelui inchizitor atât în biserica medievală, grăbită să trimită ereticii pe rug, cât şi în „religia autodivinizării omenirii ce şi-a trădat libertatea de dragul bunăstării”[14], urmărind beneficii efemere şi refuzând veşnicia.

Iisus a murit pe cruce pentru o omenire înlănţuită în păcat, răutate, egoism, mândrie (Isaia 53:5, 6; Ioan 3:16). Vina evreilor, a romanilor sau a lui Pilat în condamnarea Lui nu este una absolută. Ei au fost doar indivizi prinşi în vâltoarea evenimentelor şi timpului, oameni de statură morală mică, dispuşi să trădeze adevărul pentru interese neînsemnate. Strigătul lor – „Răstigneşte-L!” – devine însă strigătul fiecăruia dintre noi, micii inchizitori, în măsura în care preferăm un Christos absent din viaţa noastră. Până la urmă, Caiafa avea dreptate. A fost cu folos ca un singur Om să moară pentru tot poporul (Ioan 11:50). Rămâne de văzut dacă poporul este dispus să trăiască pentru acest singur Om.


[a] J. D. Douglas (redactor principal), Dicţionar biblic, Oradea, Cartea Creştină, 1995, p. 1212
[b] Fred Skolnik (editor-şef), Encyclopedia Judaica, vol. 18, Thomson-Gale, 2007, p. 22
[1] Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Bucureşti, Hasefer, 2002, p. 147
[2] Max I. Dimont, Op. cit., p. 147, 148
[3] Renan, Viaţa lui Isus, Chişinău, Editura Universitas, 1991, p. 134
[4] Iosif Caiafa, mare preot între anii 18-36 d.Ch. A fost numit în această funcţie de guvernatorul Valerius Gratus.
[5] Ellen White, Viaţa lui Iisus, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, 2004, p. 657
[6] Ioan Fruma, Procesul lui Iisus în lumina noilor documente şi descoperiri arheologice, Bucureşti, Roza Vânturilor, 2000, p. 226
[7] Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, vol. II, Bucureşti, Hasefer, 2001, p. 449
[8] Warren Carter, Op. cit., p. 166
[9] Warren Carter, Matthew and Empire. Initial Explorations, Trinity Press International, 2001, p. 149
[10] Adrian Rogers, The Passion of Christ and the Purpose of Life, Crossway Books, 2005, p. 40
[11] Mircea Duţu, Op. cit., p. 71
[12] Ron E. Hassner, Op. cit., p. 10
[13] Dostoievski, Fraţii Karamazov, Bucureşti, Leda, 2004, p. 365
[14] Nikolai A. Berdiaev, „Marele inchizitor", Marele inchizitor. Dostoievski - lecturi teologice, Iaşi, Polirom, 1997, p. 198