Raţiunile Crucii lui Christos – De ce a fost necesară jertfa?

549

Numele lui Iisus ne aduce în minte darul dumnezeirii în trup omenesc – cu înfăptuiri supranaturale, înţelepciune uimitoare, bunătate incomparabilă, nevinovăţie absolută, jertfă supremă, mântuire oferită şi singura speranţă sigură.

Puţini sunt cei care nu au auzit nimic despre Iisus, deşi se spune că ar exista şi creştini care nu deosebesc figura simbol a creştinismului de semnul plus. Dar jertfa lui Iisus şi rosturile ei sunt asociate adesea doar cu ceva mai mult decât un mit frumos, un act de nedreptate, o realitate abstractă şi mistică, fără rezonanţe în cuget. Dacă învierea Lui este acceptată doar de creştinii conservatori, moartea Lui este recunoscută de toţi credincioşii şi necredincioşii. Însă care este semnificaţia acestei morţi?

Imersiune în christologie

Pentru cei care L-au condamnat, moartea lui Iisus a fost o necesitate. Un eretic blasfemator, posedat, înşelător periculos, a trebuit să fie executat, după un simulacru de judecată, chiar dacă prin aceasta se viola legea iudaică şi dreptul roman. Pentru o parte dintre simpatizanţi, Iisus a fost doar victima unei conspiraţii clericale, un profet martir. Pentru alţii, Iisus a fost un alt condamnat politic, un revoluţionar printre alţii crucificaţi în acele vremuri. Pentru anumite versiuni de creştinism, Iisus S-a jertfit doar ca exemplu inspirator. Noţiunea de ispăşire substituţionară este negată vehement în cercurile raţionalist-creştine. Dacă jertfa Lui a ispăşit păcatele altora, atunci este o nedreptate, zic ei, şi nu se poate admite.

Într-adevăr, dacă Iisus ar fi fost victima deciziei lui Dumnezeu, aşa cum copiii canaaniţi erau uneori victimele deciziei taţilor de a-i jertfi lui Moloch, ar fi fost o mare nedreptate. Dar Iisus nu a fost o victimă a lui Dumnezeu, deoarece El este Dumnezeu. Atât înainte de întrupare, cât şi în viaţa Lui pământească, Iisus a fost şi a rămas Dumnezeu. Dumnezeirea nu poate înceta să existe, la fel cum nici nu se poate naşte. Ca Dumnezeu, Christos Îşi asumase voluntar natura umană, moartea ispăşitoare şi tot ce decurgea de aici. Fără întrupare, moartea nu ar fi fost posibilă. Dar asumarea voluntară a jertfei nu ar fi fost suficientă, dacă aceasta ar fi fost doar voinţa Sa dumnezeiască, anterioară întrupării. De asemenea, alegerea Lui nu ar fi fost suficientă dacă era doar voinţa Logosului Divin impusă trupului sau unei conştiinţe umane. Dacă ar fi fost doar atât, atunci s-ar fi putut spune că omul Iisus a fost o victimă a Dumnezeirii care locuia în El.

Pentru a înţelege această situaţie, este foarte semnificativă ortodoxia credinţei care afirmă paradoxul celor două naturi ale lui Christos („Dumnezeu adevărat şi om adevărat”), şi în acelaşi timp, personalitatea Lui hipostatică unitară şi indivizibilă. Christos este în acelaşi timp om şi Dumnezeu, nu semizeu şi semiom, ci o unire tainică Dumnezeu-Om, care exprimă condescendenţa lui Dumnezeu într-un mod unic. Această unire s-a realizat în aşa fel, încât nu a rezultat o combinaţie spirituală siameză, cu două personalităţi, ci o singură persoană, cu o singură conştiinţă de sine. Acest gând profund este o concluzie care reiese din Evanghelie. Iisus Şi-a trăit viaţa într-o conştiinţă umană, într-o voinţă umană liber dăruită puterii Spiritului Sfânt. Întruparea Lui nu a însemnat o conştiinţă divină în trup omenesc, nici două conştiinţe în aceeaşi fiinţă, exprimându-se alternativ sau concomitent.

Faptul că Iisus S-a dezvoltat psihologic ca orice copil (Luca 2:52), că mintea Sa era limitată, în sensul că nu putea cunoaşte mai mult decât Îi descoperea Dumnezeu (Matei 24:36; Marcu 13:32), că putea fi ispitit ca şi noi (Evrei 4:15; Matei 4:1-10; Iacov 1:13), arată în mod convingător că Iisus Şi-a trăit viaţa în conştiinţă umană, nu numai în natură umană. Aceasta înseamnă că, atunci când era nou născut, în iesle, deşi era Dumnezeu întrupat, conştiinţa Lui nu gândea despre sine: „Eu sunt Dumnezeu, dar acum încă nu am voie să vorbesc!” Când S-a confruntat cu Satan în pustie, ispitele au fost reale, nu doar pentru stomacul chinuit de junghiurile foamei, ci şi pentru conştiinţa Sa umană, care nu se prevala de memoria preexistenţei Sale cereşti şi care avea o puternică dorinţă de realizare a dreptăţii şi păcii pe pământ. Ispita nu putea fi reală dacă s-ar fi adresat unei conştiinţe divine.

Dacă suferinţa lui Iisus ar fi fost doar în trup, dacă toate aceste grozăvii le-ar fi privit de la înălţimea unei conştiinţe divine, Iisus ar fi pătimit cu seninătate şi tărie, ba chiar cu bucurie şi speranţă, asemenea martirilor credinţei, care ştiau că moartea mai degrabă îi apropie de Dumnezeu. Dar experienţa lui Iisus a fost complet diferită. La început, El anticipase jertfa plin de curaj şi de speranţă pentru mântuirea lumii, ştiind că a treia zi va învia[1]. Dar, apropiindu-Se ceasul, şi înţelegând mărimea reală a jertfei, aceasta I-a cutremurat toată fiinţa.

Toate acestea arată că Iisus Şi-a trăit viaţa în conştiinţă umană. De aceea, asumarea jertfei Lui doar în calitate de Dumnezeu nu ar fi fost suficientă. El Şi-a asumat destinul jertfei ca om: mai întâi prin botez, apoi prin rugăciunea din grădină (Matei 26:36-44). Astfel, jertfa lui Christos a fost în orice sens voluntară. Dacă a fost o victimă, a fost cu siguranţă victima păcatelor noastre şi, cu mult mai mult, a fost victima propriei Sale iubiri, de Om şi Dumnezeu.

Nu există teologie care să fi aprofundat toate implicaţiile jertfei ispăşitoare a lui Iisus. El a murit nu ca victimă a unui sistem corupt. Puterea Lui supranaturală L-ar fi putut ajuta oricând să evite scandalul Crucii. Moartea Lui a fost o ispăşire. Dar nu păcatele proprii le-a ispăşit, ci păcatele altora, şi nu în urma unei erori judiciare, ci cu acceptare nesilită şi motivat de o iubire neînţeleasă. De aceea, ispăşirea făcută de Iisus este substituţionară sau înlocuitoare.

Iisus Şi-a dat viaţa ca jertfă ispăşitoare pentru păcatele noastre. Dar nu simpla încetare din viaţă a Mântuitorului a ispăşit păcatele lumii. Dacă moartea în sine ar fi fost plata suficientă, S-ar fi putut renunţa la torturile sufleteşti pe care le-a îndurat.

Dacă ispăşirea făcută de El este pedeapsă înlocuitoare, înseamnă că El a trebuit să plătească datoria păcatului pentru oricine. Iisus nu a suferit doar pentru cei mai nevinovaţi. El a suferit pentru toţi păcătoşii pe care îi invită la pocăinţă. Dacă Iisus este dispus să ierte un asasin, cu condiţia pocăinţei, aceasta înseamnă că El a trebuit să sufere şi pedeapsa meritată de asasini. El nu l-ar fi putut ierta pe teroristul de pe crucea din dreapta, dacă nu ar fi fost dispus să-i ia pedeapsa în faţa legii divine, indiferent de faptul că acela era deja condamnat de Legea mozaică şi romană. Iar această pedeapsă divină implica nu doar încetarea din viaţă, nu o injecţie letală, ci includea suferinţa fizică meritată de păcătosul care i-a făcut pe alţii să sufere fizic.

Nu numai moartea lui Iisus a fost ispăşitoare, ci şi viaţa Lui bogată în adversităţi şi suferinţă, viaţă de purtare a crucii. Lipsurile îndurate de El, posturile, ispitele, jignirile, asalturile din partea semenilor şi din partea spiritelor rele, toate acestea, pe care El le-a suportat, cu credinţă şi dragoste, sunt ispăşitoare. Crucea a fost doar partea culminantă a vieţii lui de suferinţă ispăşitoare.

Cea mai mare suferinţă

Totuşi, cea mai mare suferinţă a Domnului nu a fost nici viaţa de suferinţă, nici patimile crucii, faţă, de care moartea (încetarea din viaţă) ar fi devenit o eliberare. Perspectiva morţii nu i-a adus lui Iisus un sentiment de eliberare. El era obişnuit cu suferinţa, şi nu aceasta Îl înspăimânta. Cu toate acestea, până şi condamnaţii cei mai vinovaţi, care nu au nicio speranţă dincolo de mormânt, şi-au privit moartea cu mai puţină spaimă decât Iisus.

Aceasta nu este o speculaţie teologică, ci suma unor afirmaţii din Evanghelie. Christos Şi-a asumat Crucea cu bucurie, purtând-o toată viaţa. Spre deosebire de martirii din toate timpurile, care nu ştiau când va veni ziua învierii, Iisus ştia că El va învia a treia zi, deci nu avea de ce să Se teamă. Ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca sfânt al sfinţilor, era de aşteptat ca Iisus să ne dea cea mai strălucită lecţie de exaltare triumfală şi de sfidare a morţii. În schimb, El S-a dat de trei ori înapoi în faţa jertfei ispăşitoare, în Ghetsemani, înainte de a o accepta. Iar pe cruce a murit mult prea devreme pentru un crucificat.

Iisus a murit cu inima sfâşiată de durere, strigând ca în Psaltire: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34, 44; Psalmul 22/21:1) Acest sentiment înfricoşător şi sfâşietor, de însingurare absolută şi părăsire, care părea să le confirme caiafelor că Iisus era într-adevăr vinovat şi pedepsit de Dumnezeu, nu poate fi înţeles cu adevărat de nimeni, pentru că nimeni dintre noi nu a suferit încă sentimentul despărţirii definitive de Dumnezeu – izvorul vieţii. Păcătosul se desparte de Dumnezeu în această viaţă, prin gândurile şi faptele lui. Uneori o face cu nonşalanţă sau chiar bravând, dar el nu ştie ce înseamnă cu adevărat să vezi iadul cu ochii. Iisus a fost singurul care a simţit amărăciunea iadului, gustată în locul altora, – acea întristare indescriptibilă pe care o vor simţi, murind condamnaţi în ziua judecăţii, toţi aceia care au refuzat împăcarea cu Dumnezeu.

Unii se grăbesc să-şi ia viaţa, desconsiderând astfel darul lui Dumnezeu. Alţii se sinucid lent, printr-o viaţă de păcat, cu sentimentul că, oricum, despărţirea finală de Dumnezeu nu va fi mare lucru. Dar oroarea lui Iisus faţă de acest fel de moarte, care este despărţirea veşnică de Dumnezeu, venea dintr-o conştiinţă diferită de a păcătosului. El îl cunoştea pe Dumnezeu, El trăise bucuria relaţiei cu Dumnezeu şi anticipase triumful final, ziua în care urma să Se bucure de roadele suferinţei Lui. Cu toate acestea, în faţa grozăviei iadului, a adevăratei cruci nevăzute, în mod cu totul misterios, nu mai putea anticipa nicio bucurie pentru Sine Însuşi.

Singurul scop, în numele căreia a decis să meargă înainte, a fost salvarea altora. În mijlocul acestui întuneric al despărţirii veşnice de Dumnezeu, pocăinţa şi rugăciunea tâlharului din dreapta au fost un răspuns preliminar al lui Dumnezeu, care I-a înviorat inima. „Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în Paradis!” este o dovadă că în ciuda evidenţei condamnării Sale de legea divină, pentru ispăşirea păcatelor altora, Iisus S-a prins prin credinţă, de cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Totuşi, strigătul „De ce M-ai părăsit?” a venit după această asigurare, ceea ce arată nota dominantă a suferinţei lui Iisus pe cruce. Când a strigat „S-a sfârşit!”, chiar înainte de a muri, nu a fost strigătul triumfului puterii, nici triumful cunoaşterii mistice. A fost triumful iubirii care Îl ţintuise pe cruce. Credinţa şi speranţa nu ar fi fost suficiente ca să-I dea victoria.

Care era iadul de care se temea Iisus?

Imaginea iadului, împrumutată din poezia biblică şi mitologia greacă, este folosită în Biblie doar ca metaforă a distrugerii complete, ca simbol al morţii a doua, moartea aceea teribilă şi pentru totdeauna, pe care o vor suferi cei vinovaţi, care vor învia la sfârşitul mileniului apocaliptic. Jertfa lui Iisus dezvăluie şi acest sens al iadului, sens pe care unii îl socotesc exotic şi raţionalist, deoarece nu coincide cu învăţătura creştină tradiţională.

Odată cu acea distrugere definitivă, iadul va pieri nimicindu-se pe sine (Apocalipsa 20:14a). Iadul nu a fost inventat de Dumnezeu ca să creeze locuri de muncă pentru demoni. Iadul sau gheena nu pot fi un loc de tortură veşnică a păcătoşilor, deoarece creaturile sunt muritoare: Dumnezeu în gheenă distruge şi sufletul, nu doar trupul (Matei 10:28). Numai Dumnezeu are nemurirea (1 Timotei 6:16). Iar un păcat, oricât de mare ar fi, nu poate fi pedepsit mai aspru decât permite o viaţă şi o moarte de om. De aceea şi Iisus, suferind în locul celor care merită iadul, nu a rămas veşnic în chinuri.

Jertfa şi nemurirea sufletului. O lecţie de teologie pe care ne-o dă jertfa lui Iisus este subliniată de Oscar Cullman, în cartea sa (1958) „Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?” Cullman i-a uluit şi tulburat pe gânditorii creştini, observând comparativ atitudinea faţă de propria moarte în cazurile „Socrate” şi „Christos”. Socrate se resemnează şi bea curajos paharul, deoarece credea în nemurirea sufletului. Iisus, Se cutremură din toată fiinţa în faţa paharului Său simbolic, cerând de trei ori să-I fie luat, dacă se poate, iar pe cruce moare în sentimentul sfâşietor al părăsirii de Dumnezeu. Pornind de la această realitate, Cullman argumentează că Iisus nu credea în teoria nemuririi sufletului, că pentru El moartea însemna moarte, nu un alt fel de existenţă, superioară sau larvară. Exemplul jertfei lui Iisus, cu sau fără Cullman, ne ajută să înţelegem că noi nu avem nemurirea în noi înşine. Nici Adam pe când era perfect, în paradis, nu avea nemurirea în sine, ci era condiţionată de ascultare (Geneza 3:22). Nici măcar sfinţii înviaţi nu vor avea nemurirea în sine, ci tot în dependenţă de Dumnezeu (Ap 2:2; 22:2.14.19). Până atunci, între moarte şi înviere nu există timp pentru conştiinţa celor adormiţi. De aceea se poate spune că, în sens subiectiv, ei se duc la viaţă veşnică sau la pierzare veşnică, deşi în sens obiectiv ei se duc în pământ, unde timp de ani sau milenii aşteaptă marea zi a Domnului.

Jertfa şi legea divină. Dacă jertfa este înţeleasă ca ispăşire substituţionară, nu doar ca exemplu, atunci Crucea lui Iisus este amvonul de pe care Dumnezeu în Christos predică adevărata evanghelie, adică realitatea inseparabilităţii legii divine de harul divin. Legea mozaică (din inspiraţie profetică) şi legea romană (din tradiţie şi raţiuni omeneşti) aveau rolul de a-L apăra pe Christos, nu de a-L condamna. Nu L-au apărat pentru că întotdeauna există oameni care se cred mai presus de lege. Dar există şi un alt motiv, mult mai important. În spatele celor două legi încălcate de judecătorii vremii, era legea divină care L-a adus pe Iisus la moarte, principiul de neschimbat al suveranităţii, al voinţei şi cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu este iubire. Nu putea El să ierte, fără această jertfă înfricoşătoare, pe lângă milioanele de animale jertfite de-a lungul timpului? De ce nu-l iartă Dumnezeu pe păcătos, pur şi simplu, fără nevoia unei ispăşiri personale sau înlocuitoare? El nu a zis: „Hai să trecem peste asta, copii! Nu-i nimic, aţi greşit. Aveţi o veşnicie la dispoziţie ca să exersaţi ascultarea. Vă iert chiar şi de şaptezeci de ori câte şapte! Începând de astăzi intră în acţiune harul, şi suspend legea – o păstrez doar pentru îngeri!” Voinţa lui Dumnezeu exprimată, cuvântul lui Dumnezeu care porunceşte ceva, este lege. Este expresia autorităţii Creatorului, Suveran al universului şi al tuturor conştiinţelor. Din partea tuturor creaturilor inteligente, supunerea faţă de legea Lui este şi un act de închinare, nu doar un exerciţiu de înţelepciune şi de binefacere propriului suflet.

Când Dumnezeu a zis: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”, El nu putea să mai rămână credibil şi respectat, dacă nu-Şi lua în serios cuvântul. Dacă Adam nu a pierit în ziua aceea, după dreptate, a fost numai pentru că, în aceeaşi zi, pedeapsa a fost transferată asupra lui Christos, Care avea să vină („Sămânţa Femeii” – Geneza 3:15), iar lui Adam şi soţiei lui le-a făcut Dumnezeu cămăşi de blăniţă, ceea ce sugerează introducerea ritualului sacrificial, care a dominat era Vechiului Testament. Milioane de cornute mici şi mari, râuri de sânge, nori de fum şi de tămâie s-au adus de-a lungul timpului numai pentru a grava în inimă acest adevăr, că plata păcatului, adică a călcării legii divine, este moartea şi că păcătosul nu poate avea iertare şi viaţă decât prin transferul vinei în mod simbolic şi didactic, nu prin ignorarea ei.

Dacă Dumnezeirea nu a găsit o cale mai bună de soluţionare a problemei păcatului decât jertfa înlocuitoare a Fiului lui Dumnezeu, înseamnă că realitatea legii divine nu putea fi ignorată sub nicio formă. Dumnezeu a arătat pe această cale că, nici măcar de dragul Fiului Său cel nevinovat, nu s-a putut schimba sau ignora legea. Pe cruce a fost ţintuită legea jertfelor cu toate ceremoniile care arătau spre Christos. Şi tot pe cruce a fost ţintuită şi legea păcatului şi a morţii, cărora Iisus le-a adus sfârşitul de drept. Dar legea divină, care este exprimată în principii universale: în formă incompletă, în diverse legi omeneşti, şi în formă completă, în cele două testamente ale Scripturii, nu a fost ţintuită pe cruce. Dimpotrivă, legii divine i-a crescut autoritatea pentru totdeauna (Romani 3:31).

Jertfa şi dragostea divină. Vestea cea bună este că prin meritele acestui sacrificiu de neînţeles al lui Iisus, păcătosul cel mai abject poate fi iertat, împăcat cu Dumnezeu şi pus în armonie cu legea Lui: sfinţit, înnobilat, ca să poarte din nou chipul lui Dumnezeu pe care l-a pierdut prin păcat. Evanghelia nu este o veste bună pentru păcatul care locuieşte în natura umană, ci pentru conştiinţa păcătosului, care este sensibilizată de lege prin Spiritul lui Dumnezeu şi eliberată de vina, dar şi de puterea păcatului. Dumnezeu a ales o cale pentru a asigura supremaţia legii Lui, oferind în acelaşi timp iertare şi împăcare. Legea îşi putea asigura dreapta ei autoritate şi fără jertfa lui Iisus. Distrugerea celui vinovat este o ispăşire suficientă. Dar o asemenea soluţie nu-L mulţumeşte pe Dumnezeu. El nu Şi-a dorit un imperiu universal legalist-teocratic. După cum Dumnezeu nu a fost mulţumit să creeze fiinţa umană „perfectă”, fără posibilitatea de a zice „nu”, tot aşa nu putea fi mulţumit să-Şi asigure loialitatea supuşilor doar prin raportarea la sfânta dreptate şi la teama de consecinţe. Doar religia falsă domneşte pe principiul intimidării şi numai dictatorii şi despoţii sunt fericiţi când toate sunt „în ordine”, ei fiind deasupra legii.

Singurul gest care putea exprima în acelaşi timp perfecţiune a dreptăţii şi iubire totală faţă de fiinţa creată a fost exemplul condescendenţei incomparabile a lui Dumnezeu. În persoana lui Christos, Dumnezeu a coborât sub lege, S-a îmbrăcat cu toate neputinţele şi păcătoşia omenirii şi a adus o jertfă vie care a culminat cu crucea. Prin jertfa Lui răscumpărătoare, El a deschis o cale directă spre Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor celor care cred povestea adevărată a Crucii şi a Învierii, supunându-se legii lui Christos din iubire şi recunoştinţă.


[1] Lc 12:50; In 12:32-33; Mt 17:23; 20:19; 27:63; Mc 9:31; Lc 18:33; In 2:19.