Singurul străin din Ierusalim

154

În zilele morţii şi învierii lui Iisus Christos au avut loc cel puţin alte zece evenimente, bulversante pentru orice şedinţă de redacţie, pentru că aduceau în prim plan, într-un interval foarte scurt de timp, dimensiuni şi domenii diferite, fapte unicat cu implicaţii istorice. 

Într-o perspectivă cronologică, populaţia Ierusalimului a cunoscut în decursul celor trei zile finale ale săptămânii pătimirii, tulburări revoluţionare care au loc, poate, o dată la un secol. Erau semnele timpului lor. În duminica învierii, la prânz, redactorii unei publicaţii, adunaţi pentru a pregăti numărul de luni, ar fi avut o agendă extrem de încărcată. În trei zile se concentrase o întreagă istorie.

Semne în lumea religioasă

Patriarhul naţiunii – ameninţat de condamnarea la moarte

Vineri dimineaţa, în sinedriu. Pus faţă în faţă cu un tânăr lider religios, considerat deopotrivă făcător de minuni, şarlatan sau Mesia, marele preot al poporului Israel a avut ocazia unică a slujbei lui, şi anume cedarea mandatului de mare preot în favoarea lui Christos – Cel prefigurat în slujbele zilnice de la templu. Totuşi, Caiafa şi-a sfâşiat hainele la auzul mărturiei lui Iisus Christos, conform căreia El era Mesia, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt (Matei 26:65). Actul de revoltă al prelatului, de dezicere radicală faţă de o asemenea aserţiune i-a şocat pe membrii sinedriului, întrucât marelui preot îi era interzis prin lege un astfel de gest (Leviticul 21:10). Riscul pe care şi l-a asumat Caiafa era condamnarea la moarte pentru desconsiderarea serviciului sfânt al preoţiei. Dintr-o altă perspectivă, el a şantajat sinedriul, punându-i pe aleşii poporului să facă o alegere: ori să nu-L recunoască pe Iisus ca Mesia, ori să-l condamne pe el la moarte (Matei 26:66). Caiafa, patriarhul naţiunii, a avut câştig de cauză. Umilul Învăţător din Nazaret a fost dat pe mâna romanilor.
(Subiect de ştire: UNIC – Marele preot şi-a sfâşiat haina preoţească)

Sfâşierea perdelei din templu

Vineri seara, la templu. În momentul morţii lui Iisus pe cruce, în interiorul templului s-a petrecut un lucru fără precedent în istoria lui Israel. Parcă sfâşiată de o mână nevăzută, perdeaua uriaşă care separa camerele centrale ale templului – Locul Sfânt şi Locul Preasfânt – a fost despicată, de sus până jos, fără vreo intervenţie omenească (Matei 27:51). Nimeni nu a fost şi nu a putut fi acuzat pentru acest fapt care putea fi considerat fie un semn rău, fie un indiciu de faliment al cultului de la templu. Tainele altarului au devenit vizibile oricărui profan şi nu doar marelui preot. Ţinând cont că acesta îşi rupsese deja, în dimineaţa respectivă, hainele preoţeşti, al doilea eveniment a venit ca o confirmare a intervenţiei providenţiale ce sugera desfiinţarea sistemului de jertfe iudaic. Probabil că dacă s-ar rupe catapeteasma oricărei catedrale naţionale, întreaga societate ar vorbi numai despre păcatele clerului şi ale poporului, văzând într-o astfel de tainică manifestare o prevestire dintre cele mai nefericite.
(Subiect de ştire: UNIC – Catapeteasma Templului s-a rupt de sus până jos)

Semne în lumea politică

Împăcarea între doi lideri politici învrăjbiţi

Vineri dimineaţa, în anturajul regal. Întotdeauna, posturile de conducere în administraţie, ocupate pe criterii politice, au generat divergenţe, de multe ori lideri politici din tabere diferite regânsindu-se în poziţii oficiale care-i aduc în conflict. A ajunge la un consens, mai ales la nivel înalt, a semna actele unei alianţe este ceva excepţional. Condamnat de sinedriu, Iisus a ajuns în faţa procuratorului roman Pilat din Pont. Negăsindu-L vinovat, romanul l-a dat pe mâna regelui în jurisdicţia căruia se afla pârâtul originar din Galileea. Nici la Irod, Iisus nu a fost dovedit vinovat şi a fost retrimis la Pilat. Totuşi, Biblia spune că „în ziua aceea Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci înainte fuseseră în duşmănie unul faţă de celălalt”. (Luca 23:12) Nu ştim motivele, dar ştim că singurul lucru pe care l-au făcut a fost să şi-L trimită pe Iisus unul altuia, spre judecată, declinându-şi consecutiv autoritatea. Ciudată pace!
(Subiect de ştire: UNIC – semnarea unei alianţe între Pilat din Pont şi Irod)

Interlopul cu veleităţi mesianice

Vineri dimineaţa, la scaunul de judecată. Pilat era faţă în faţă cu Isus. Pus în faţa aceleiaşi probleme, de condamnare în baza legilor romane a unuia acuzat de „culpe” iudaice, guvernatorul a recurs la un tertip. În fiecare an, elibera cu ocazia Paştelor un condamnat la moarte. Lăsând decizia la latitudinea poporului, romanul a adus în faţă doi condamnaţi: Iisus, a cărui vină era aceea de a se fi considerat „regele iudeilor” şi Baraba, „închis împreună cu răsculaţii care săvârşiseră o crimă în timpul răscoalei” (Marcu 15:7). Răscoalele evreilor nu erau acţiuni sociale sau politice (de genul mineriadelor), fără a fi şi religioase. Şeful oricărei răscoale era candidat la postul de Mesia, ca eliberator al poporului din jugul roman. Fapt este că Baraba, primul bătăuş al ţării, a fost eliberat la cererea poporului, în timp ce pentru Iisus s-a cerut răstignirea.
(Subiect de ştire: Criminalul Baraba a fost graţiat)

Semne în lumea socială

Supunere deplină

Vineri dimineaţa, piaţa cetăţii. Aşezaţi în faţa unei alegeri, reprezentanţii poporului şi cetăţenii capitalei Ierusalim, au strigat la unison, afirmându-şi supunerea faţă de împăratul roman. Deşi îl doriseră liber pe Baraba care, probabil, îşi făcea deja planul pentru următoarea incursiune revoluţionară, poporul a declarat sus şi tare: „noi n-avem alt împărat decât pe Cezar” (Ioan 19:15). Sunt rare momentele ca acesta în viaţa unei naţiuni, când are loc o dezicere comună de istorie, de aşteptări, de împlinirea menirii unice de popor ales. A fost un moment singular, de certificare a victoriei depline a cuceritorului roman. Poporul a renunţat la Mesia, strigând că „oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului” (Ioan 19:12).
(Subiect de ştire: UNIC – Evreii i-au jurat loialitate Cezarului)

Blestem peste generaţii

Vineri dimineaţa, în piaţa cetăţii. Alegerea poporului nu a fost în necunoştinţă de cauză. Pilat, oricât era de corupt ca politician, şi-a dat seama că luase parte la un simulacru de proces. Personaj principal, Pilat s-a spălat pe mâini înaintea poporului, ca un gest de dezvinovăţire, menţionând că era nevinovat de condamnarea lui Iisus. Cuvintele finale sunt teribile: „Treaba voastră!” Iar poporul, prezent în piaţa cetăţii, i-a răspuns: „sângele Lui să fie peste noi şi peste copiii noştri”. (Matei 27:25) Nu era vorba despre îndatorări ale statului faţă de FMI, nici despre dobânzi la credite contractate de un regim şi achitate de altul. Era în joc viaţa unui om a cărui moarte egala soarta unui popor pentru următoarele generaţii (Ioan 18:14). Poporul s-a regăsit în situaţia lui Caiafa: ori moare El, ori murim noi (ne răsculăm). Şi au decis să moară El: „Răstigneşte-L!”
(Subiect de ştire: Evreii îşi asumă o condamnare cu „blestem de sânge”)

Paza bună nu te scapă de primejdii

Sâmbătă şi duminică dimineaţa. Satisfăcuţi de reuşita de vineri seara, care condusese la răstignirea lui Iisus, şi totuşi precauţi, preoţii s-au dus la Pilat pentru a-i solicita o pază asupra mormântului Nazarineanului. Cererea era motivată nu de teama că Acesta ar fi putut învia, ci de posibilitatea sustragerii trupului din mormânt, pentru a se spune ulterior că Iisus a înviat. Mormântul a fost pecetluit, piatra de acoperământ a fost aşezată, straja a fost instruită să vegheze fără să clipească. Totuşi, duminică la prima oră, mormântul era gol. Zvonul care s-a răspândit a fost că, în timp ce soldaţii „dormeau”, ucenicii Învăţătorului ar fi furat trupul Lui. Dar ce soldaţi ar dormi în gardă? Şi, mai ales, ce soldaţi ar recunoaşte că au dormit? Nu se poate trece cu vederea că era vorba de o gardă romană, care pentru o astfel de scuză ar fi plătit cu moartea. Nu se poate uita nici faptul că era vorba despre un mort şi un mormânt, despre nişte ucenici speriaţi şi câteva femei neputincioase. Zvonul a fost desigur o invenţie a preoţilor care, împreună cu bătrânii, „au ţinut sfat şi le-au dat soldaţilor mulţi bani” (Matei 28:12).
(Subiect de ştire: O gardă romană „pierde” trupul unui condamnat executat)

Mai mult decât o eclipsă

Vineri, ora prânzului, în toată ţara. Durata oricărei eclipse este de câteva minute, aproximativ şapte minute fiind durata maximă posibilă. În plus, este vizibilă simultan, în aceleaşi condiţii, doar pe arii limitate. La momentul agoniei lui Iisus, „de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara” (Matei 27:45). Fără dubii, „soarele s-a întunecat” (Luca 23:44). O eclipsă de trei ore, peste toată ţara, nu este doar un moment inegalabil. Ar fi trebuit să fie clar că se aflau în desfăşurare mai mult decât o lege naturală şi o proporţionalitate a sistemului solar. Era o intervenţie supranaturală care ar fi meritat primul loc în jurnalul de ştiri şi primul loc în comentariile celor avizaţi: oameni de ştiinţă, specialişti în teologie etc.
(Subiect de ştire: UNIC – O eclipsă de trei ore)

Cutremur de pământ

Vineri, ora 15, cetatea Ierusalim. În general, cutremurele aduc pierderi de vieţi omeneşti. În vinerea mare, a avut loc un cutremur de pământ care a despicat stâncile şi care a deschis mormintele pentru a ieşi la lumină trupurile unor sfinţi care au înviat (Matei 27:51-53). De obicei, cutremurele surclasează alte ştiri, ocupând primele pagini ale ziarelor. Un cutremur care înviază morţii ar fi cap de afiş pentru multe zile. Probabil că oamenii s-au speriat, au fost cutremuraţi, însă, ciudat, Biblia nu vorbeşte pe larg despre acest subiect, mărginindu-se la menţionarea lui.
(Subiect de ştire: UNIC – Un cutremur a deschis mormintele)

Al doilea cutremur de pământ

Duminică dimineaţa, cetatea Ierusalim. Se ştie că orice cutremur are replici. Dar, după cum cutremurul din vinerea mare a deschis mormintele sfinţilor, cutremurul din duminica învierii a deschis mormântul lui Iisus. Singura diferenţă între cele două a constat în faptul că al doilea cutremur, replica a fost mai puternic decât primul, sau în cuvintele Bibliei: „un cutremur mare” (Matei 28:2). Poate şi pentru că vineri avusese loc un deces, iar duminică o înviere.
(Subiect de ştire: UNIC – O replică mai puternică decât primul seism)

Pe drumul spre Emaus

Pe lângă aceste zece evenimente, care în orice zi normală ar ocupa cu siguranţă prima pagină în presă, moartea în sine a unui simplu învăţător sărac, originar dintr-o localitate rău famată, ar prinde probabil rubrica de anunţuri a publicaţiei unde, într-un paragraf, un mic grup de prieteni i-ar deplânge dispariţia. Totuşi, niciunul din evenimentele amintite nu a rămas în istorie de sine stătător, ci doar în relaţie cu evenimentul major al morţii şi învierii lui Iisus Christos.

În duminica învierii, doi ucenici ai Galileanului mergeau de la Ierusalim spre localitatea Emaus şi „vorbeau unul cu altul despre lucrurile care se întâmplaseră”. Pe drum li s-a alăturat un Străin care a intrat în vorbă cu ei, întrebându-i despre ce vorbesc. „Ei s-au oprit, uitându-se trişti, iar unul dintre ei, pe nume Cleopa i-a răspuns: Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea? Ce anume? I-a întrebat El. Cele privitoare la Iisus din Nazaret…” (Luca 24:13-19) Nu au vorbit despre cutremur, nici despre eclipsă sau ruperea perdelei din templu şi toate celelalte. Şi nu pentru că ar fi fost rupţi de realitate, ci pentru că semnele acelea erau simple întâmplări în comparaţie cu Răstignirea.

Din nefericire, cei doi ucenici vorbeau despre o răstignire care îi şocase, nu despre una care să le împlinească aşteptările. Moartea Învăţătorului le năruia complet toate planurile, răstignirea aceasta falimenta Cuvântul lui Dumnezeu (aşa cum îl ştiau ei la ora aceea), evenimentul evocat de dialogul lor anula fără drept de apel orice alt eveniment programat în imaginaţia lor. Răstignirea, şi doar atât, adică moartea fără înviere era Ştirea.

Pe drumul spre actul III

Moartea lui Iisus a fost însă doar actul I al dramei. Prin învierea care i-a urmat, actul II, ea a devenit evenimentul determinant al istoriei acestei lumi. Iar soarta lui Iisus, este la fel de importantă şi de interes pentru societatea de azi ca şi pentru cea de atunci. Eliberat din iureşul evenimentelor de ultimă oră şi din mulţimea titlurilor de primă pagină, omul mileniului III are şi el nevoie să redescopere evenimentul care poate să-i schimbe viaţa. Nu doar o recunoaştere emoţională, culturalo-socială, smulsă poate de o slujbă sau de o predică pascală, şi nici suspinul în urma vizionării (pentru a nu ştiu câta oară) a filmului Iisus din Nazaret. Nu doar răspunsul demonetizat „adevăra a-nviat” la salutul pios-bucuros de „Christos a-nviat”. Realitatea pe care trebuie să ne-o asumăm este că ne găsim în situaţia tatălui copilului demonizat, care, când şi-a înţeles starea, a strigat la Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24)

Trişti, ca unii care nu credeau în învierea despre care aflaseră deja (Luca 24:22-24), cei doi ucenici pe drumul spre Emaus trăiau paradoxul de a vorbi cu Cel Înviat chiar despre El. Nu este nimic altceva decât starea societăţii secularizate: să vorbeşti despre El fără să crezi în El. Şi, din păcate, ironia unora dintre cei botezaţi creştini: să vorbeşti cu El fără să crezi în El. Din această perspectivă, unii dintre noi e posibil să fie încă singurii străini care n-au aflat ce s-a întâmplat acolo cu adevărat. Şi asta, în timp ce actul III încă nu s-a consumat: „şi iarăşi va să vină”.