De ce sunt patru evanghelii în Noul Testament? Cu siguranţă, una singură ar fi fost suficientă. Cel puţin, așa credea Titian, părintele bisericesc din secolul al II-lea, cel care a lăsat lumii Diatessaron, o traducere a evangheliilor în siriacă.

În loc să traducă cele patru evanghelii, acesta a realizat o „armonizare” a lor – luând câte una dintre versiunile relatărilor importante și corelându-le sub forma unui text armonizat. John Calvin a scris un comentariu la fiecare dintre cărţile Bibliei cu excepţia evangheliilor, pentru care a propus o variantă armonizată, apoi a redactat un comentariu al acesteia.

Totuși, Tatian și Calvin constituie excepţii. Cele patru evanghelii au fost incluse în Noul Testament încă de prima dată când cineva și-a pus problema ce scrieri ar trebui să cuprindă acesta. Nu se cunosc motivele pentru care primii creștini au ales să păstreze toate cele patru evanghelii în Noul Testament. Dar, pentru că au făcut-o, avem acum patru martori ușor diferiţi ai lui Iisus. Așa cum mai mulţi martori chemaţi într-un proces își oferă perspectivele individuale, astfel încât adevărul să poată să transpară cu o mai mare claritate, tot așa, cei patru evangheliști oferă patru perspective diferite asupra personalităţii lui Iisus. Conform acestora, îl percepem pe Iisus în patru dimensiuni, ca să spunem așa. De fapt, la un moment dat, mi-am numit cartea despre cele patru evanghelii Jesus in Four Dimensions (Iisus în patru dimensiuni). Editorii au decis că The Four Faces of Jesus (Cele patru chipuri ale lui Iisus) ar fi un titlu mai bun și, într-adevăr, acest titlu exprimă aceeași idee: că fiecare dintre scriitorii evangheliilor constituie un martor unic al lui Iisus și al mesajului Său. Prin urmare, ce cred cu toţii că este important?

Deși cea mai mare parte a acestui articol va fi dedicată examinării separate a fiecăreia dintre cele patru evanghelii, pentru a descoperi ce este distinctiv în acest sens nu trebuie să uităm că există o armonie de bază între relatările despre Iisus ale Evangheliei. De exemplu, evangheliștii sunt de acord cu multe dintre detaliile privind slujirea Sa. Matei și Luca consemnează că S-a născut în Betleem și toţi patru sunt de acord că El a crescut în Nazaret și că slujirea Sa a fost localizată în micile localităţi și în satele din capătul nordic al mării Galileei. Cel mai semnificativ aspect, toate cele patru evanghelii împărtășesc convingerea că cel mai important lucru care trebuie consemnat despre Isus îl constituie evenimentele din jurul răstignirii, morţii și învierii Sale. Toţi sunt de acord că semnificaţia crucii rezidă în identitatea lui Iisus și că ceea ce s-a întâmplat acolo a fost rezultatul voinţei lui Dumnezeu, și nu manifestarea destinului orb. Toate evangheliile observă legătura dintre cruce și Paști și faptul că Iisus a fost răstignit ca rege al evreilor, ceea ce este destul de ironic în sine, deoarece crucea a inaugurat de fapt împărăţia lui Dumnezeu. Mai mult, toţi subliniază faptul că Iisus a înviat în trup și că moartea și învierea Lui constituie impulsul activităţii misionare a primilor (ca și a ultimilor) creștini. Aceste concepte și multe altele sunt împărtășite de toate cele patru evanghelii. Cu toate acestea, fiecare dintre ele propune o viziune distinctă asupra lui Iisus.

Evanghelia după Matei

Ioan 21:25 exprimă o stare de nemulţumire care trebuie să fi fost adevărată pentru toţi cei patru evangheliști: „Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris.” Toţi evangheliștii știau mult mai multe despre Iisus decât au putut include în evangheliile lor. Așadar, aveau nevoie să fie selectivi în materie. În consecinţă, este interesant să analizăm aspectele deosebite ale fiecăreia dintre cele patru evanghelii. În special în Matei și Luca, această metodologie oferă o perspectivă optimă asupra aspectelor și accentelor speciale. De exemplu, interesul lui Matei pentru comunitatea credincioșilor este dezvăluit de faptul că mai multe dintre afirmaţiile lui Iisus care se regăsesc doar în Matei se referă în mod deosebit la aceasta. În Matei 18: 15-18, pasaj care nu se regăsește decât aici, Iisus subliniază ce ar trebui făcut dacă există o dispută între doi membri ai comunităţii. Nevoia de iertare este accentuată prin pilda robului nemilostiv (18: 21-35) care urmează imediat afirmaţiilor referitoare la iertarea greșelilor. Această parabolă se găsește numai în Matei. Mai mult, versetele din Matei 23: 1-3, 5, 8-10, 15, 16-21, 27, 28, 32 și 33, care sunt specifice doar acestei evanghelii, evidenţiază modul în care comunitatea creștină ar trebui să se comporte altfel decât comunitatea fariseilor.

Matei manifestă, de asemenea, un mare interes pentru chestiunile care ţin de relaţia dintre evrei și neamuri, probabil pentru că aceasta era o problemă care îi preocupa pe cei din comunitatea sa în momentul în care el scria evanghelia. Matei este cel care urmărește genealogia lui Iisus până la Avraam (Matei 1: 1; vezi Luca 3: 23-38, care urmărește și el genealogia lui Iisus până la Adam.) Matei adună învăţăturile lui Iisus despre lege în ceea ce cunoaștem ca Predica de pe munte (Matei 5: 17-48). De asemenea, Matei subliniază că misiunea lui Iisus i-a vizat mai întâi doar pe evrei (Matei 10: 5, 6), deși din capitolul 28: 19, 20 reiese clar că misiunea ucenicilor era să meargă în toată lumea și să ducă tuturor neamurilor vestea bună a mântuirii.

De asemenea, Matei este foarte interesat de modul în care ar trebui să reacţioneze creștinii la faptul că Iisus va reveni curând. În capitolele 24 și 25, el consolidează afirmaţiile lui Iisus despre semnele sfârșitului veacului (care se regăsesc și în Marcu 13 și în Luca 21) patru parabole care analizează modul în care ar trebui să se comporte creștinii până la a doua venire: pilda robului credincios și a celui necredincios (24: 45-51), pilda celor zece fecioare (25: 1-13), pilda talanţilor (25: 14-30) și pilda judecării neamurilor (25: 31-46). Trei dintre aceste pilde apar doar în Evanghelia după Matei.

Matei subliniază, de asemenea, că creștinii ar trebui să acţioneze cu dreptate. Astfel, vor respecta legea chiar mai bine decât fariseii (5:20). Matei ilustrează și practic ideea. Iisus spune că, pe lângă faptul că nu trebuie să comită crime, ucenicii Săi nici nu trebuie să se mânie (5: 21-26); pe lângă faptul că nu trebuie să comită adulter, nu trebuie nici măcar să poftească (5: 27-30). Trebuie să-și iubească dușmanii și să fie desăvârșiţi, așa cum Dumnezeu este desăvârșit (5: 43-48). Pe lângă acest puternic accent pus pe imperativul adresat creștinilor de a trăi în neprihănire, adevărul că suntem mântuiţi prin credinţă, nu prin ceea ce facem se regăsește în mai multe locuri care rămân unice pentru Evanghelia după Matei. Iar acest aspect reiese, probabil, cel mai clar din pilda lucrătorilor viei (20: 1-16). În Împărăţia lui Dumnezeu, la fel ca în această pildă, răsplata primită la sfârșitul zilei nu este legată de volumul de muncă prestat, ci de harul lui Dumnezeu.

Evanghelia după Marcu

Doar 30 dintre cele 609 versete din Evanghelia după Marcu sunt specifice acestei evanghelii. Deci, spre deosebire de consemnările lui Matei, Luca și Ioan, particularitatea textului lui Marcu nu este dată de unicitatea acesteia, ci mai degrabă de o comparaţie pronunţat subiectivă. Marcu, cel mai succint dintre evangheliști, înregistrează mai puţine evenimente decât ceilalţi, implicit și mai puţine învăţături ale lui Iisus. Cu toate acestea, consemnarea acestor evenimente este mai pregnantă decât în ​​celelalte evanghelii, folosindu-se mai multe cuvinte pentru a reda detalii care lipsesc în celelalte evanghelii. Există, de asemenea, mai multă acţiune în textul lui Marcu, motiv pentru care acesta este adesea recomandat drept cea mai bună lectură pentru oricine intenţionează să citească una dintre evanghelii de la început până la sfârșit, pentru prima dată. Printre altele, Marcu subliniază pregnant umanitatea lui Iisus, dar și unicitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Îl înfăţișează pe Iisus ca învăţător. Mai presus de toate însă, Marcu subliniază faptul că Iisus nu poate fi înţeles în afară de suferinţa, moartea și învierea Sa și de faptul că El se va întoarce în curând. Fiecare cititor al evangheliei sale experimentează ceea ce au experimentat primii ucenici – o chemare stringentă la slujire.

Evanghelia după Luca

Relatările de la începutul evangheliei lui Luca dezvăluie deja multe dintre diferenţele existente între această evanghelie și cea a lui Matei. Când Matei se ocupă de copilăria lui Iisus, el povestește despre vizita magilor din Răsărit. Personajele pe care le întâlnim în Luca, pe de altă parte, sunt săracii și marginalizaţii societăţii – un preot sărac de ţară și soţia sa, păstori, un profet în vârstă de la templu și, desigur, femei. Statutul femeilor, în orice societate din primul secol, inclusiv în cea iudaică, nu ar fi deloc de invidiat de către majoritatea femeilor moderne. Cu toate acestea, spre deosebire de aproape orice altă literatură antică, Luca nu numai că înregistrează spusele și acţiunile femeilor (versetele din Luca 1: 39-56 le sunt dedicate acţiunilor și cuvintelor Mariei și Elisabetei), dar, în toată evanghelia sa, el surprinde în mai multe locuri relaţiile speciale pe care Iisus le are cu femeile (de exemplu, în Luca 7: 36-50; 10: 38-42; 13: 10-19).

Luca consemnează, de asemenea, unele dintre cele mai bune pilde. Dacă nu ar fi fost Luca, nu am fi avut pilda samariteanului milostiv (10: 25-37) și pe cea a fiului risipitor (15: 11-32). El include, de asemenea, trei pilde despre rugăciune, care nu se găsesc în celelalte evanghelii (11: 5-13; 18: 1-8; 18: 9-14). Luca este, de asemenea, unic prin faptul că îi prezintă cititorului ce s-a întâmplat după Înviere. Cartea Faptele apostolilor este volumul însoţitor al evangheliei sale. Fără Luca nu am fi aflat despre modul în care mesajul creștinismului s-a răspândit în afara graniţelor iudaismului. De asemenea, trebuie să-i fim recunoscători lui Luca pentru că ne-a relatat despre convertirea lui Pavel, oferindu-ne detalii ale activităţii sale misionare. În absenţa lui Luca, am ști foarte puţin despre începuturile Bisericii creștine.

Evanghelia după Ioan

Când trecem la Evanghelia după Ioan, ne mutăm într-o lume conceptuală, care este destul de diferită de universul celorlalte trei evanghelii. În timp ce Ioan este asemenea celorlalţi evangheliști în ceea ce privește importanţa pe care o acordă evenimentelor din jurul trădării, morţii și învierii lui Isus, restul evangheliei sale este aproape în întregime alcătuit din materiale care îi sunt specifice. După ce introduce încă din primul capitol multe dintre temele cheie care vor reapărea mai târziu în evanghelia sa, Ioan își structurează capitolele 2-12 în jurul mai multor minuni importante săvârșite de Iisus (pe care el le numește semne) și al câtorva dialoguri dintre Iisus și diferiţi ascultători. Ucenicii săi, Nicodim, femeia de la fântână și mulţimile devin, cu toţii, parteneri ai acestor dialoguri. Există multe teme recurente în aceste discursuri și atunci când cititorul îl parcurge pe fiecare în parte își dezvoltă o înţelegere mai profundă a persoanei lui Iisus.

Deși Ioan este capabil să surprindă câteva dintre cele mai profunde învăţături ale lui Iisus, acesta folosește totuși un limbaj și imagini foarte simple. Una dintre aceste imagini simple, dar profunde, este aceea a lui „deasupra în antiteză cu dedesubt”. Mai multe grupuri de idei se asociază acestor orientări spaţiale. Iisus este corelat cu cerul și cu Dumnezeu Tatăl. El a coborât din cer (de sus), locul vieţii, luminii, adevărului și spiritului, pe Pământ (jos), care se caracterizează prin moarte, întuneric, minciună și fire pământească. Acesta este motivul esenţial pentru care cei legaţi de Pământ nu îl pot înţelege pe Iisus: ei gândesc doar în termenii firii (de exemplu, Ioan 3:11, 12; 6: 50-52). Multe dintre discursurile lui Iisus din Ioan 2-12 sunt legate de aceste concepte spaţiale sus/jos. Concepte simple, dar utilizate într-un mod foarte profund.

Un alt concept care se regăsește pe parcursul acestor discursuri este tendinţa ca viitorul să fie adus în prezent. Judecata finală și viaţa veșnică sunt lucruri care ţin, în mod evident, de viitor. Doar că, prin Iisus, Judecata s-a realizat deja. Atitudinea noastră faţă de Iisus este aceea care ne judecă. Dacă credem în El, am trecut din judecată la viaţă; dacă nu credem, am fost deja condamnaţi (3: 16-18). De asemenea, dacă credem în Iisus, avem deja viaţa veșnică.

Din Ioan 13-17, următoarea secţiune majoră din această evanghelie, transpar mai multe teme semnificative. Spre deosebire de stilul de conducere adoptat de neamuri, liderul creștin este un lider slujitor. Dacă ești lider, atunci trebuie să slujești cel mai mult. Mai multe afirmaţii despre Iisus din această secţiune subliniază faptul că El este singura cale către Tatăl. Această secţiune consemnează făgăduinţa Duhului și Îl înfăţișează pe Iisus pregătindu-Și ucenicii pentru patima Sa și pentru suferinţele lor viitoare. Iubirea va fi semnul distinctiv al ucenicilor lui Iisus.

Portretizarea de către Ioan a suferinţei, morţii și învierii lui Iisus presupune mai multe aspecte unice. În evanghelia lui Ioan, în mod special, răstignirea este momentul glorificării lui Iisus, momentul în care Fiul Omului este preamărit. Constituie recunoașterea lui Iisus ca rege.

Rezumat

Cele patru evanghelii conservă patru perspective diferite asupra lui Iisus. Ne pun faţă în faţă cu un Iisus care nu cadrează deloc confortabil cu manualele teologilor creștini sau în predicile pe care le auzim în fiecare săptămână. Este vorba despre un Iisus care și-a asumat pe deplin umanitatea, dar care a fost și Dumnezeu pe deplin. Un Iisus care, prin viaţa, moartea și învierea Sa, a schimbat omenirea și le-a adus mântuirea tuturor celor care cred în El. Un Iisus care se va întoarce în curând pentru a distruge răul și pentru a restabili împărăţia lui Dumnezeu. Un Iisus care vine la noi cel mai adesea într-un moment nepotrivit și ne spune: „Vino, urmează-mă”. Un Iisus care ne cheamă la o viaţă de ucenicie și slujire. Pe scurt, un Iisus care ne provoacă prin cea mai profundă și mai importantă întrebare la care va trebui să răspundem pe acest pământ: „Dar voi… cine ziceţi că sunt eu?” (Marcu 8:29).

Robert K. McIver (doctor, Universitatea Andrews) este lector universitar în domeniul studiilor biblice la Colegiul Avondale, Cooranbong, Australia. Printre lucrările publicate de el se numără The Four Faces of Jesus (Pacific Press Publ. Assn., Boise, Idaho, 2000), carte care stă la baza acestui articol.

Recomandare de lectură:

Robert K. McIver, „The four faces of Jesus”, n Dialogue, vol. 14, nr. 3, 2002, p. 9-11.