S-a speculat mult în mediul online pe tema COVID-19 și sfârșitul lumii, dar legătura dintre cele două este mai subtilă decât la prima vedere. S-a sugerat că nu ar fi decât vârful aisbergului[1], că ar fi una dintre cele șapte plăgi de la Ziua de Apoi a mâniei[2] sau că ar fi al patrulea călăreţ al Apocalipsei.[3]


Vezi toate articolele din seria „Pandemie de speranţă”.

Pentru mine, COVID-19 și sfârșitul lumii se întâlnesc pe un alt plan. Criza cauzată de pandemia curentă a fost descrisă de primarul celui mai afectat oraș din America Latină (orașul Guayaquil, Ecuador) drept „o bombă neașteptată asupra unui orășel liniștit”[4]. Noul coronavirus, în loc să anticipeze un sfârșit previzibil, este ilustraţia perfectă a marelui sfârșit, a venirii lui Hristos. Iisus Însuși declară în Apocalipsa 16:15 – „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!” În secţiunea următoare, aș dori să explic trei lucruri din textul citat: metafora hoţului ca expresie a sfârșitului lumii, semnificaţia păzirii hainelor și rușinea de evitat.

Înainte de cele trei aspecte de analizat, aș vrea să atrag atenţia la un risc adus de această „ epidemie de profeţii apocaliptice”[5]. Vă mai amintiţi de ciobănașul din fabula lui Esop? De plictiseală, a început să strige ca din gură de șarpe că a venit lupul la oi. Sătenii s-au grăbit să-l ajute, dar s-au ales cu râsul isteric al unui băieţandru care făcuse o glumă proastă. Repetându-se isprava, a venit și ziua când ciobănașul se întâlni cu un lup real. A strigat el din toţi plămânii atunci, dar snoavele de dinainte l-au costat: sătenii nu l-au mai crezut.

„Iată, Eu vin ca un hoţ”

În Scriptură, există doi termeni care îl indică pe cel care și-a ales „meseria” de a fura: „hoţ” și „tâlhar”. Uneori, cele două substantive sunt diferite. Hoţul jefuiește în casă, tâlharul pradă afară, la drumul mare (Osea 7:1). Hoţul preferă noaptea[6], tâlharul dă lovitura la lumina zilei. Alteori, literatura antică, biblică sau nebiblică[7], nu face o distincţie clară între cei doi termeni[8]. De exemplu, Iisus le spune celor care vin să-L aresteze în Joia Neagră, seara (care este în general asociată cu hoţia): „Aţi ieșit ca după un tâlhar, cu săbii și cu ciomege” (Matei 26:55).

Imaginea hoţului ca expresie a escatonului se găsește în mai multe locuri în Scriptură. În Vechiul Testament, profetul Ioel prezintă simbolic Ziua Domnului ca invazia unei armate, ai cărei soldaţi „se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case și intră pe ferestre ca un hoţ” (Ioel 2:9).[9] În Noul Testament, Iisus Își prezintă venirea ca a unui hoţ care se strecoară în liniștea nopţii (Matei 24:43-44; Apocalipsa 3:3). De asemenea, pentru apostolii Petru (2 Petru 3:10) și Pavel (1 Tesaloniceni 5:2), Ziua Domnului vine ca un hoţ.

Om bogat, om sărac

Pentru a înţelege mai bine metafora hoţului ca simbol al sfârșitului lumii, vă voi descrie pe scurt ce se spune despre această „îndeletnicire” în literatura greco-romană antică, ţinând cont de sinonimia dintre „hoţ” și „tâlhar”.

În primul rând, se spunea că tâlharii nu sunt o ameninţare pentru cerșetori sau săraci.[10] Nimeni nu prăda pe cineva de la care nu avea ce lua. Prin imaginea lui Iisus care vine ca un hoţ ni se sugerează că omenirea necredincioasă este bogată. Cel puţin așa crede ea. Din Apocalipsa 3:17 aflăm că omul din timpul sfârșitului spune: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit și nu duc lipsă de nimic.” Bogăţia vizată aici este aceea a caracterului moral. Îl reprezintă pe omul care se crede bun și care consideră că nu are nevoie nici de iertarea lui Dumnezeu, nici de schimbare. Aceasta este prima lecţie a metaforei hoţului: când va veni, Iisus va găsi mulţi oameni buni, dar care nu vor fi mântuiţi. Pur și simplu nu e suficient să fii bun.

Parabola lui Iisus despre ospăţul de nuntă ne învaţă că la banchetul de la sfârșitul istoriei au fost invitaţi „și buni, și răi” (Matei 22:10), dar și unii, și alţii, pentru a fi acceptaţi, au nevoie de o haină. Haina e un fel de bilet de intrare. Ea reprezintă caracterul moral. Pentru a fi acceptat de Dumnezeu, zice Apocalipsa, caracterul trebuie să fie spălat ca o haină, în sângele lui Iisus (Apocalipsa 7:14). Spus mai simplu, pentru ca sfârșitul să nu te prindă ca un hoţ, ai nevoie să înţelegi că bunătatea ta nu te poate mântui. Iisus a spus că bogaţii (la propriu) cu greu vor intra în Împărăţia cerului (Matei 19:23). Dar, când ești bogat în ochii tăi, când crezi că ești suficient de bun, a fi mântuit nu e doar greu, e imposibil. În creștinism, mântuirea păcătosului se realizează numai prin iertarea lui Hristos. Iar omul iertat se schimbă. Nu dintr-odată, ci continuu.

Când stăpânul nu-i acasă

În al doilea rând, hoţul te caută când nu ești acasă. Se povestește că un hoţ dădea târcoale marelui orator grec Demostene, dar era sâcâit și frustrat, deoarece o bună parte din noapte lampa lui Demostene era aprinsă, iar el scria.[11] Pe de altă parte, autorul antic Lucian călătorea spre Atena împreună cu un prieten. În orașul-port Amastris (azi Amasra, Turcia) au găsit o gazdă pentru înnoptat. Pe când erau la cumpărături, niște hoţi le-au forţat ușa camerei unde trăseseră și i-au deposedat de absolut toate bunurile (bani, haine etc.), fără să le mai lase nici măcar cele necesare pentru ziua respectivă.[12] Ca semnificaţie simbolică, a fi acasă înseamnă, în Scriptură, a fi în relaţie bună cu Dumnezeu (vezi parabolele din Luca 15). Când pleacă de acasă, fiul risipitor pierde relaţia cu tatăl său. Când se întoarce acasă, știţi ce primește întâi? O haină. Este haina iertării, care îl face din nou fiu. Faptul că Iisus vine ca un hoţ este o avertizare pentru mulţi fii risipitori să se întoarcă acasă până Se întoarce El.

La sărbători și în greutăţile vieţii

În al treilea rând, în Antichitate, hoţul profita de sărbători[13] sau de nenorociri, când oamenii erau ameninţaţi, loviţi de una sau de alta și dezorientaţi. De exemplu, pe vremea împăratului creștin Teodosiu I (sec. IV), Antiohia era devastată de perși, așa că oamenii emigrau masiv. Medicii plecau (epidemiile se înmulţeau), profesorii plecau (școlile erau pustii), artiștii emigrau (teatrele se goleau), într-un final se refugiau și oamenii de rând. Orașul era fără muzică, nunţi, jocuri și voie bună. Contextul ieșirilor masive le-a creat o oportunitate de aur prădătorilor la drumul mare.[14]

Sărbătorile și greutăţile vieţii ne amintesc de declaraţia lui Hristos: „Luaţi seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieţii acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21:34). Tot Iisus spunea că, la sfârșit, va fi ca pe vremea lui Noe și a lui Lot. Atunci, oamenii „mâncau, beau, se însurau și se măritau (…) cumpărau, vindeau, sădeau, zideau” (Luca 17:27-28). Ce ne spun toate aceste verbe? Ele ne spun că sărbătorile și greutăţile obișnuite ale vieţii ne ţin ocupaţi, neatenţi. Când a venit potopul era frumos afară. Ceasul judecăţii Sodomei a venit la răsăritul soarelui. Ce putea aștepta cetatea decât o altă zi obișnuită? Totuși, cei mulţi habar nu au avut că viaţa ajunsese la capăt. În vâltoarea obișnuită a vieţii de fiecare zi este ușor să pierzi din vedere ceea ce contează cu adevărat.

Hainele și rușinea

Apocalipsa 16:15 ne avertizează că ceea ce contează cel mai mult sunt hainele. Desigur, în sensul simbolic în care am discutat anterior. Ceea ce va conta la sfârșit este caracterul pe care ni-l formăm acum. Hoţul antic te cam lăsa fără haine. Iisus povestește despre un om jefuit și bătut de niște tâlhari că „l-au dezbrăcat” (Luca 10:30). Un scriitor latin de familie bogată din secolul al II-lea (Apuleius) povestește cum a fost tâlhărit într-o călătorie și îi numește „tâlhari buni” pe prădătorii care i-au lăsat totuși o haină.[15] Se pare că Iisus nu vrea să joace la sfârșit acest rol de „hoţ bun”. Ori îţi lasă tot, ori îţi ia tot.

Relaţia dintre haine și rușine face trimitere la povestea lui Adam și a Evei. La creaţie, celor doi, deși erau goi, nu le era rușine, dar după cădere le-a fost rușine, s-au acoperit cu frunze și s-au ascuns. Rușinea de a fi gol este un rezultat al păcatului. Rușinea de la sfârșitul timpului se referă la faptul că adevăratul caracter al oamenilor va fi dat pe faţă. Și cei mai mulţi vor fi lăsaţi goi. O afirm din nou, unul dintre lucrurile pe care Scriptura nu le negociază este ideea că cineva ar fi suficient de bun încât să nu aibă nevoie de iertarea lui Hristos.

Concluzie

Ce ironie! Când a venit Iisus prima dată pe pământ, nu L-au recunoscut. Iisus a fost arestat ca un tâlhar, a concurat pentru eliberare cu un tâlhar (Baraba) și a fost răstignit între doi tâlhari. La sfârșitul lumii, Cel pe care lumea L-a considerat un tâlhar va veni ca un hoţ. Nu de plăcerea de a-i prinde pe oameni nepregătiţi. Dar a spus-o chiar El: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7:2).

Trebuie să privim pandemia prezentă ca pe o ilustraţie a sfârșitului care va veni ca un hoţ. La jumătatea secolului al XIX-lea, în Rusia, un grup de intelectuali tineri se aduna regulat. Membrii grupului se întâlneau cumva clandestin, deoarece printre subiecte din literatură, istorie, știinţă, discutau și făceau și politică. Printre ei era și un tânăr scriitor, anonim atunci, pe nume Feodor Dostoievski. Nimeni nu bănuia că printre ei se afla, infiltrat, și un om al sistemului, care juca perfect rolul de a fi unul dintre ei. Agentul și-a luat notiţe conștiincios despre cine și ce spunea acolo și, după ceva timp, a dat totul în vileag autorităţilor. Drept rezultat, în aprilie 1859, Dostoievski, pe lângă alţi 22 de tineri, era arestat. Nu știa câtă vreme va fi închis și nici ce se va întâmpla cu el.

După opt luni a venit sentinţa: pedeapsa capitală pentru toţi cei 23. Ţarul a pus la cale execuţia. Au fost toţi îmbrăcaţi în alb, aduși într-o piaţă publică, legaţi de niște stâlpi. A fost adus un pluton militar. Un om a citit cu voce tare capul de acuzare, iar un preot ortodox le-a cerut să se pocăiască în ultima clipă. Urmau să fie executaţi câte trei. Dostoievski era în al doilea grup. Vă imaginaţi tensiunea. Soldaţii și-au armat puștile și, exact în clipa când trăgaciul urma să fie apăsat, un toboșar a lovit tobele și o voce gravă a anunţat că pedeapsa a fost comutată de la cea capitală la închisoare în Siberia.

Tinerii nu știau că totul fusese orchestrat de ţar pentru a-i reeduca. Dostoievski avea să scrie mai târziu că anularea pedepsei capitale a fost momentul de cea mai mare bucurie din viaţa lui. Atunci, când se afla pe marginea veșniciei, cum spunea el, a înţeles mai bine timpul și fiinţa umană. Acum, cât încă n-a trecut, să privim criza prezentă ca pe o repetiţie pentru Ziua Domnului, pentru ca, obţinând acum iertarea de păcate, să nu ne surprindă ziua aceea, când va veni.

Vezi toate articolele din seria „Pandemie de speranţă”.

Laureţiu Moţ este conferenţiar universitar doctor, rector al Universităţii Adventus și pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Acest material face parte dintr-o serie de 9 articole, precum și 9 scurte prezentări video, adunate sub genericul Pandemie de speranţă. Puteţi urmări integral programele aici.

Footnotes
[1]„Sebastian Kettley, «END OF THE WORLD: Why coronavirus is only tip o the iceberg – Claim of 10 deadly plagues», Express, 24 apr. 2020, https://www.express.co.uk/news/weird/1251502/End-of-the-world-coronavirus-Bible-prophecy-COVID19-deadly-plague-Jesus-Christ-Revelation.”
[2]„Ed Jarrett, «Is Coronavirus One of the Plagues in the Book of Revelation?», Christianity.com, https://www.christianity.com/wiki/end-times/is-coronavirus-one-of-the-plagues-in-the-book-of-revelation.html.”
[3]„Omri Ron, «Why do some Christians believe coronavirus is an apocalyptic prophecy?», The Jerusalem Post, 26 mar. 2020, https://edition.cnn.com/2020/03/22/world/doomsday-prophets-coronavirus-blake/index.html.”
[4]„Dan Collyns, «ʼAn unexpected bomb on a peaceful town.ʼ Guayaquil fights coronavirus», The Irish Times, 22 apr. 2020, https://www.irishtimes.com/news/world/an-unexpected-bomb-on-a-peaceful-town-guayaquil-fights-coronavirus-1.4235283.”
[5]„John Blake, «Coronavirus is bringing a plague of dangerous doomsday predictions», CNN, 23 mar. 2020, https://edition.cnn.com/2020/03/22/world/doomsday-prophets-coronavirus-blake/index.html.”
[6]„Euripides, Trojan Women. Iphigenia among Taurians. Ion, vol. 10 în seria Loeb Classical Library (LCL), p. 258-259.”
[7]„Sinonimia dintre «hoţ» și «tâlhar» se întâlnește și la autori antici, cum ar fi Filo și Aristotel. Vezi, de exemplu, Philo, On the Decalogue. On the Special Laws, Books 1-3, vol. 320 în Loeb Classical Library (LCL), p. 74-75. Aristotel prezintă distincţia: «Hoţii par mult mai periculoși decât tâlharii; hoţii fură posesiuni în secret; tâlharii fac asta în mod deschis» drept o exagerare. (Aristotle, Rhetoric of Alexander 15.4, vol. 317 LCL, p. 530-531.) Vezi și Lycurgus, Against Leocrates 90, vol. 395 LCL, p. 78-79.”
[8]„De exemplu, Iisus îi numește pe cei care au emis pretenţii mesianice înainte de El drept «hoţi și tâlhari» (Ioan 10:8). În context, hoţul este descris ca un tâlhar: «Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, și s-o aibă din belșug» (Ioan 10:10).”
[9]„Întregul text sună astfel: «Sunaţi din trâmbiţă (…) ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape! (…) Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor mare și puternic (…). Înaintea lui, ţara era ca o grădină a Edenului, și după el este un pustiu sterp: nimic nu-i scapă. (…) Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case și intră pe ferestre ca un hoţ.» (Ioel 2:1-3,9).”
[10]„Libanius, Oration 2: To Those Who Called Him Tiresome 32, vol. 452 LCL, p. 27, 28-29.”
[11]„Plutarch, Lives. Demosthenes XI, vol. 99 LCL, p. 28-29.”
[12]„Lucian, Toxaris or Friendship 57, vol. 302 LCL, p. 196-197.”
[13]„Aristophanes, Acharnians 1075, vol. 178 LCL, p. 194-195. Unii îţi furau chiar și viaţa. În Ierusalim erau unele bande care, în aglomeraţii mai ales la sărbători, le luau viaţa celor bine îmbrăcaţi, așa încât plutea în aer o frică asemănătoare cu teama de moarte iminentă în timpul războiului. Eusebius, Ecclesiastical History 2.20, vol. 153 în LCL, p. 162-163.”
[14]„Libanius (314-393), un învăţător și filosof sofist grec (profesorul lui Ioan Gură de Aur), rămas neconvertit la creștinism, i-a scris lui Teodosiu I, primul împărat care a impus creștinismul în imperiu, cerând-i să facă ceva pentru orașul său Antiohia, devastat de perși. Preocupat de întărirea graniţelor, Teodosiu a intrat în conflict în est cu perșii. Libanius, Oration 19: To the Emperor Theodosius, About the Riots 54-62, vol. 452 LCL, p. 303, 305, 307. Pentru hoţul care se folosește de asemenea oportunităţi nefericite, vezi și Historia Augusta 23: The Two Gallieni IV.9, vol. 263 LCL p. 24-25.”
[15]„Apuleius, Metamorphoses 7, vol. 44 LCL, p. 12-13, 14-15.”

„Sebastian Kettley, «END OF THE WORLD: Why coronavirus is only tip o the iceberg – Claim of 10 deadly plagues», Express, 24 apr. 2020, https://www.express.co.uk/news/weird/1251502/End-of-the-world-coronavirus-Bible-prophecy-COVID19-deadly-plague-Jesus-Christ-Revelation.”
„Ed Jarrett, «Is Coronavirus One of the Plagues in the Book of Revelation?», Christianity.com, https://www.christianity.com/wiki/end-times/is-coronavirus-one-of-the-plagues-in-the-book-of-revelation.html.”
„Omri Ron, «Why do some Christians believe coronavirus is an apocalyptic prophecy?», The Jerusalem Post, 26 mar. 2020, https://edition.cnn.com/2020/03/22/world/doomsday-prophets-coronavirus-blake/index.html.”
„Dan Collyns, «ʼAn unexpected bomb on a peaceful town.ʼ Guayaquil fights coronavirus», The Irish Times, 22 apr. 2020, https://www.irishtimes.com/news/world/an-unexpected-bomb-on-a-peaceful-town-guayaquil-fights-coronavirus-1.4235283.”
„Euripides, Trojan Women. Iphigenia among Taurians. Ion, vol. 10 în seria Loeb Classical Library (LCL), p. 258-259.”
„Sinonimia dintre «hoţ» și «tâlhar» se întâlnește și la autori antici, cum ar fi Filo și Aristotel. Vezi, de exemplu, Philo, On the Decalogue. On the Special Laws, Books 1-3, vol. 320 în Loeb Classical Library (LCL), p. 74-75. Aristotel prezintă distincţia: «Hoţii par mult mai periculoși decât tâlharii; hoţii fură posesiuni în secret; tâlharii fac asta în mod deschis» drept o exagerare. (Aristotle, Rhetoric of Alexander 15.4, vol. 317 LCL, p. 530-531.) Vezi și Lycurgus, Against Leocrates 90, vol. 395 LCL, p. 78-79.”
„De exemplu, Iisus îi numește pe cei care au emis pretenţii mesianice înainte de El drept «hoţi și tâlhari» (Ioan 10:8). În context, hoţul este descris ca un tâlhar: «Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, și s-o aibă din belșug» (Ioan 10:10).”
„Întregul text sună astfel: «Sunaţi din trâmbiţă (…) ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape! (…) Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor mare și puternic (…). Înaintea lui, ţara era ca o grădină a Edenului, și după el este un pustiu sterp: nimic nu-i scapă. (…) Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case și intră pe ferestre ca un hoţ.» (Ioel 2:1-3,9).”
„Libanius, Oration 2: To Those Who Called Him Tiresome 32, vol. 452 LCL, p. 27, 28-29.”
„Plutarch, Lives. Demosthenes XI, vol. 99 LCL, p. 28-29.”
„Lucian, Toxaris or Friendship 57, vol. 302 LCL, p. 196-197.”
„Aristophanes, Acharnians 1075, vol. 178 LCL, p. 194-195. Unii îţi furau chiar și viaţa. În Ierusalim erau unele bande care, în aglomeraţii mai ales la sărbători, le luau viaţa celor bine îmbrăcaţi, așa încât plutea în aer o frică asemănătoare cu teama de moarte iminentă în timpul războiului. Eusebius, Ecclesiastical History 2.20, vol. 153 în LCL, p. 162-163.”
„Libanius (314-393), un învăţător și filosof sofist grec (profesorul lui Ioan Gură de Aur), rămas neconvertit la creștinism, i-a scris lui Teodosiu I, primul împărat care a impus creștinismul în imperiu, cerând-i să facă ceva pentru orașul său Antiohia, devastat de perși. Preocupat de întărirea graniţelor, Teodosiu a intrat în conflict în est cu perșii. Libanius, Oration 19: To the Emperor Theodosius, About the Riots 54-62, vol. 452 LCL, p. 303, 305, 307. Pentru hoţul care se folosește de asemenea oportunităţi nefericite, vezi și Historia Augusta 23: The Two Gallieni IV.9, vol. 263 LCL p. 24-25.”
„Apuleius, Metamorphoses 7, vol. 44 LCL, p. 12-13, 14-15.”