Grace Community, o bisericuţă evanghelică americană, publică pe site-ul ei o mulţime de cărţi electronice, între care unele religioase, apologetice, cum ar fi Open Letters to an Adventist (Scrisori deschise către un adventist), semnată de Michael Morrison și Joseph W. Tkach, o veche dispută mereu actualizată pe tema zilei de odihnă[1].

Cartea nu prezintă o dispută clasică între un creștin evanghelic și un adventist, ci un fenomen mult mai interesant. Cele două comunităţi religioase au o istorie în comun, au mers un timp pe același drum, dar în sensuri opuse. Adventiștii, numărând astăzi aproape 20 de milioane, iniţial adunaţi în jurul predicatorului baptist duminical William Miller (1840-1844), au adoptat sâmbăta ca zi de repaus și sunt cunoscuţi astăzi ca Adventiști de Ziua a Șaptea, spre deosebire de „adventiștii de ziua întâi“, majoritari la început, și aproape dispăruţi între timp.

Grace Community a început cu Herbert Armstrong, un american care, abandonând teoria evoluţiei și adoptând repausul biblic de sâmbătă (1927), a fondat în 1934 una dintre mișcările sabatiste americane, cu numele de Radio Church of God pentru că își difuza mesajul prin radio. Din 1968 mișcarea a fost cunoscută sub numele de Worldwide Church of God (WCG), având sute de staţii de televiziune, o revistă specifică de mare circulaţie (Plain Truth), o fundaţie culturală internaţională (Ambassador), menită să promoveze educaţia, școlile, arheologia biblică etc. (1975). Aceste proiecte au atras atenţia și onorurile unor personalităţi ca Margaret Thatcher, Hirohito, Hussein al Iordaniei, Indira Gandhi, Leopold al III-lea al Belgiei, Președintele Marcos (Filipine) etc., iar lui Armstrong i-au atras titlul de „ambasador pentru pacea lumii“.

După funeraliile lui Armstrong (1986), la care au participat mii de oameni, inclusiv oameni politici, noul lider al mișcării, ucraineanul american Joseph Tkatch, împreună cu echipa sa administrativă au modificat drastic învăţătura WCG pentru a o face compatibilă cu curentul evanghelic majoritar. Între altele, respectarea sâmbetei a fost abandonată, creându-se astfel schisme noi în rândul credincioșilor uluiţi. Din 2009, fosta WCG se numește Grace Community, iar liderii ei sunt astăzi militanţi împotriva sabatului zilei a șaptea, pe care îl promovau cândva.

Deși convertirile de la duminică la sâmbătă sunt mult mai frecvente (deoarece argumentele biblice în favoarea sâmbetei nu sunt subtilităţi pedante, ci afirmaţii biblice clare pe care oricine le poate înţelege și recunoaște), există și foști sabatiști care acum militează pentru „noul legământ“ evanghelic[2]. Mike Oppenheimer, de la organizaţia religioasă Let Us Reason, evreu american convertit la New Age, apoi la creștinismul evanghelic, este acum unul dintre cei mai activi opozanţi ai Sâmbetei. Dale Ratzlaff, de la organizaţia Life Assurance, fost pastor adventist american, a devenit de asemenea un virulent antisabatarian, în numele aceleiași teologii a „noului legământ“. Și acestea sunt doar câteva nume semnificative, însă fenomenul este mai amplu și are în spatele lui activismul unor misiuni evanghelice împotriva „cultelor eretice“, definite după standardele majoritar evanghelice ale „ortodoxiei protestante“.

Au fost publicate o mulţime de răspunsuri la teologia lui Ratzlaff, cum ar fi scrisorile lui Alden Thompson (Ministry, februarie 2004); site-ul SDA for Me al pastorului Martin Weber; site-ul Sabbath Apologetics a lui Jud Lake și multe altele.

Într-o serie de trei articole, dintre care acesta este primul, vom analiza principalele argumente antisabatariene și contrargumentele care pot fi aduse.

Obiecţii la Geneza 2:1-3

„Așa s-a terminat făurirea cerului și a pământului și a întregii lor oștiri. În ziua a șasea, Dumnezeu Și-a terminat lucrarea pe care o avusese de făcut, iar în ziua a șaptea S-a oprit (way-yi-šbōt) de la toată lucrarea Sa pe care o avusese de făcut. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfinţit-o, deoarece în ziua aceea S-a oprit (šābat) de la toată lucrarea Sa pe care o făcuse în calitate de Creator.“ (Geneza / I Moisi 2:1-3[3])

În Geneza 2:1-3 ziua a șaptea nu este numită sabat sau sâmbătă

Se obiectează că aici lipsește cuvântul „sabat“/„sâmbătă“, dar, dacă nu ești chiţibușar de profesie, aici există toate elementele conceptului de sabat: ziua a șaptea, încetarea lucrului săptămânal, și chiar verbul šābat (a se opri dintr-o activitate). Obiecţia este, deci, nefundamentată. O dovadă în plus rezidă în faptul că atunci când Dumnezeu a dat lui Israel porunca pe Sinai, după mii de ani, a oferit aceeași motivaţie fundamentală a existenţei săptămânii și sabatului:

„Nu uita să sfinţești ziua de šabbāt (sâmbătă). Ai șase zile ca să muncești și să-ţi faci toată lucrarea. Dar ziua a șaptea este un šabbāt închinat lui Yahwé, Dumnezeul tău. Să nu faci nici o lucrare în ea: nici tu, nici fiul sau fiica ta, nici servitorul sau servitoarea ta, nici animalul tău, nici străinul care locuiește în cetăţile tale. Pentru că în șase zile a făcut Yahwé cerul, pământul, marea și tot ce este în ele, dar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Yahwé ziua de šabbāt (sâmbătă) și a sfinţit-o.“ (Exodul / II Moisi 20: 8-11; vezi și Exodul 31:17).

Toate cele patru evanghelii arată că Iisus a înviat în prima zi a săptămânii (Matei 28:1; Marcu 16:2; Luca 24:1; Ioan 20:1), iar Biblia oficială ortodoxă specifică în paranteză, la aceste texte, că ziua întâi a săptămânii este Duminica.

Cât privește relaţia dintre ziua a șaptea, sabat și sâmbătă, porunca de mai sus arată că ziua a șaptea este šabbāt-ul, termenul ebraic pentru sâmbătă. De fapt, chiar cuvântul românesc sâmbătă provine din šabbāt, prin intermediul altor limbi: šabbǝtā’ (aramaică) > sábbata (greacă) > sámbata (latină populară), sonbota (slavonă).

Toate cele patru evanghelii arată că Iisus a înviat în prima zi a săptămânii (Matei 28:1; Marcu 16:2; Luca 24:1; Ioan 20:1), iar Biblia oficială ortodoxă specifică în paranteză, la aceste texte, că ziua întâi a săptămânii este duminica; o precizare necesară, deoarece ediţia apărea pe vremea când săptămâna începea cu ziua de luni, după calendarul ortodox românesc. Nu este deloc dificil de înţeles că sabatul este sâmbăta.

În Geneza 2:1-3, ziua a șaptea nu este zi de odihnă pentru om

O altă obiecţie adusă argumentului că sâmbăta a fost dată de la facerea lumii este că textul biblic din Geneza 2 nu ar menţiona explicit că ziua a șaptea a fost lăsată ca zi de odihnă pentru om. Doar se spune că Dumnezeu S-a oprit de la lucru, S-a odihnit. Nu se spune că omul s-ar fi odihnit.

Argumentul este însă naiv pentru că sugerează implicit că Dumnezeu avea nevoie de odihnă și neapărat de șase zile ca să poată termina de creat lumea. Nu putea oare Dumnezeu să facă lumea într-o secundă sau într-o succesiune de ere? Și avea El nevoie să se odihnească?

Pentru a înţelege sensul acestei pauze memorabile trebuie să observăm în ce moment S-a odihnit Dumnezeu. Momentul culminant al creaţiei a fost crearea omului, inclusiv a femeii. La sfârșitul fiecărei zile Dumnezeu S-a bucurat de cele ce făcuse, remarcând că erau frumoase (Geneza 1:4, 10, 12, 18). Dar numai după ce a creat „în sfârșit“ (Geneza 2:23) femeia și a binecuvântat prima cununie, a admirat toată creaţia Sa, remarcând că „era nespus de frumoasă“ (Geneza 1:31). Această constatare inaugurează primul sabat, arătând sensul și spiritul odihnei lui Dumnezeu. Perechea sfântă este pur și simplu îmbrăţișată de Dumnezeu în odihna bucuriei Sale.

În narativul Creaţiei, Dumnezeu Se manifestă și Se exprimă, atât în limbajul verbal, cât și în limbajul dramatic, într-o manieră care nu se justifică pentru Sine Însuși, ci doar pentru om. Dumnezeu acţionează exemplar, atât în creaţia celor șase zile, cât și în odihna zilei a șaptea. Dumnezeu îl face pe om „după chipul Său“ (Geneza 1:26-27; 5:3; 9:6). Așa cum Dumnezeu lucrează, și omul lucrează (Geneza 2:15). Așa cum Dumnezeu dă nume celor create (Geneza 1:5, 8, 10; 5:2), îl asociază și pe om să dea nume lucrurilor create (Geneza 2:19; 3:20).

În acest joc al imitării legitime a lui Dumnezeu de ce ne-am mira că, așa cum Dumnezeu a făcut pentru om toate celelalte lucruri, a făcut și sabatul tot pentru om? Nu doar pentru că Iisus a spus-o (Marcu 2:27), ci și pentru că expresiile folosite în text („Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfinţit-o“) nu ar avea niciun sens dacă ziua a șaptea nu ar fi fost dată omenirii. De câte ori binecuvântează Dumnezeu ceva, o face de dragul creaturii, nu pentru Sine Însuși.

Singurele menţiuni ale faptului că Dumnezeu a binecuvântat o anumită zi sunt în Geneza 2:3 și Exodul 20:11. Binecuvântarea pronunţată asupra sabatului vine peste toţi fiii lui Dumnezeu, peste toată omenirea făcută după chipul lui Dumnezeu. După cum prin binecuvântarea „seminţei lui Avraam“ aveau să fie binecuvântate toate popoarele (Geneza 22:18), tot așa, prin repausul săptămânal întreaga omenire ascultătoare avea să fie binecuvântată. După cum în cartea Genezei patriarhii își binecuvântează fiii dându-i autoritate specială celui ales (în ciuda faptului că nu este întotdeauna primul născut), tot așa, Dumnezeu a binecuvântat nu doar pe om (Geneza 1:22, 28; 5:2), ci și ziua a șaptea, dedicată întâlnirii Sale cu omul care fusese făcut guvernator al naturii (Geneza 1:26-28).

Dacă binecuvântarea sabatului este interpretată de unii ca o magie pusă asupra unei zile despre care nu se știe pentru cine și de ce a fost făcută, totuși expresia „Dumnezeu a sfinţit ziua a șaptea“ face parte dintr-un limbaj biblic cât se poate de clar, indicând că aceasta a fost dată omului ca zi sfântă. A sfinţit-o El pentru Sine și pentru îngeri? A sfinţit-o pentru ea însăși, ca și cum ar fi o fiinţă reală? Vorbim iarăși despre magie? Verbul ebraic qaddēš (a sfinţi) are sensul de „a dedica uzului sacru“, „a declara sfânt (inviolabil)“, „a consacra cultului, adunărilor festive sau altor acte religioase“ (2 Împăraţi 10:20; Ioel 1:14; 2:15). Toate acestea îl implică pe om ca participant, ca închinător.

Menţionarea binecuvântării și dedicării zilei a șaptea ca zi de repaus și sărbătoare memorială se face după experienţa inaugurării ei, a primei ei sărbătoriri. După ce Dumnezeu a eliberat pe Israel din Egipt, a dedicat acea zi unei sărbători anuale permanente, printr-o poruncă (Exod 13:3). Abia după ce iudeii din Susa s-au bucurat de izbăvirea dată de Dumnezeu în zilele de 13-14 Adar (Estera 9:17-18), ei au hotărât ca zilele acelea să fie sărbătorite în fiecare an (v. 19-32). La fel s-a întâmplat și cu sabatul Creaţiei. Abia după ce a experimentat împreună cu omul în acel prim sabat, Dumnezeu l-a sfinţit, l-a pronunţat ca zi specială, l-a dedicat sărbătoririi săptămânale pentru viitor.

Morrison mai adaugă și obiecţia că omul nu avea nevoie de odihnă chiar a doua zi după crearea sa. Dar nu despre „nevoi“, așa cum le percepem noi astăzi, discutăm aici, ci despre ele așa cum le-a văzut înţelepciunea lui Dumnezeu. În ceea privește primul sabat, după cum Dumnezeu nu avea nevoie de odihnă, dar „S-a odihnit“ în ziua a șaptea, la fel s-a odihnit și omul în ziua a șaptea.

În Geneza 2:1-3, ziua a șaptea nu amintește de Creaţie mai mult decât oricare din celelalte șase zile.

Într-adevăr, ziua a șaptea nu amintește singură despre Creaţie. Toate zilele săptămânii ne amintesc de prima săptămână. Dacă nu ar exista săptămâna, nu ar exista nici Sâmbăta. Dar logica aceasta este valabilă și invers: dacă n-ar exista ziua a șaptea, ca zi diferită de celelalte, care să marcheze și să încoroneze săptămâna, atunci ciclul de șapte zile și-ar pierde sensul.

A afirma că ziua a șaptea nu este memorialul creaţiei mai mult decât restul săptămânii este o eroare deoarece Dumnezeu a ales ziua a șaptea cu rolul de memorial sacru (Exod 20:11). S-ar putea spune chiar că, în timp ce zilele săptămânii amintesc de Creaţie, „sărbătorind-o prin muncă“, doar sabatul, coroana săptămânii, Îl celebrează pe Dumnezeul Creator. Și doar sabatul cere încetarea lucrărilor noastre pentru a admira lucrarea lui Dumnezeu.

Cum putea fi sfinţită ziua a șaptea înainte de a exista păcatul, munca și timpul profan?

Ideea că în rai, înainte de Cădere, nu exista muncă și noţiunea de profan, și deci nu ar fi fost nevoie de o zi sfântă de odihnă, este naivă. Textul biblic afirmă că omului creat i s-a dat de lucru: să fie un administrator al naturii, să domnească peste celelalte vieţuitoare (Geneza 1:26-28) și să se preocupe de grădina Paradisului, ca „s-o lucreze și s-o păzească“ (Geneza 2:15). Nu ni se dau detalii, iar imaginaţia este insuficientă. Însă dincolo de orice imaginaţie, textul biblic afirmă că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a fost făcut activ. În toate zilele lucrătoare își putea amenaja grădina așa cum dorea. Dar ziua binecuvântată și sfinţită de Dumnezeu pentru om nu o putea trata la fel, dacă era într-adevăr după chipul lui Dumnezeu.

Faptul că Dumnezeu a sfinţit o anumită zi, adică i-a dat un caracter sacru, înseamnă că celelalte zile, prin același decret, au fost făcute profane. Nu în sensul de sacrilegioase, păcătoase sau necurate, ci pur și simplu non-sacre, care nu au fost sfinţite. Dacă toate lucrurile ar fi „sfinte“ (declarate sacre), atunci toate ar fi ca și profane, fără diferenţă. Cei care spun că sabatul nu putea fi sfinţit înainte de a apărea păcatul contrazic, în primul rând, textul care arată că sfinţirea zilei a șaptea precede Căderea. În același timp, confundă însă perechea conceptuală drept-păcătos (aplicabilă la persoane) cu perechea sfânt-nesfânt (sacru-profan), care se aplică și unor realităţi ce nu pot deveni păcătoase.

Este adevărat că relaţia de comuniune cu Dumnezeu trebuie să fie permanentă, în fiecare zi. Dar una este să umbli cu Dumnezeu la lucru și în scurte momente de rugăciune, studiu și meditaţie etc. și alta este să ai o zi întreagă de activităţi sfinte în relaţie cu Dumnezeu, cu familia și cu ceilalţi credincioși. Dacă sfinţirea sabatului a fost necesară într-o lume sfântă și curată, cu atât mai mult ea este necesară după Cădere, când viaţa și munca au devenit pedeapsă și chin (Geneza 3:17-19).

Ceea ce face distincţia între sacru și profan nu este imaginaţia noastră, ci cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a dat omului toţi pomii fructiferi, oprindu-Și unul pentru Sine, de care omul nu avea voie să se atingă, a creat o distincţie între sacru și profan. Astfel a apărut nevoia de poruncă chiar acolo unde nu exista păcat. Dar de ce nu s-a dat și sabatul printr-o poruncă?

Ziua a șaptea nu apare la Creaţie ca poruncă

Într-adevăr, câte imperative explicite apar în textul Creaţiei? Iar imperativele nu sunt întotdeauna porunci morale sau care să impună un mod de viaţă, ci sunt adesea porunci creatoare („Să fie lumină!“ etc., Geneza 1:3, 6, 9, 11, 14, 20, 24), sau expresii ale planului creator (Geneza 1:26), sau forme de urare și expresii ale unor legi puse în natura fiinţelor create (Geneza 1:22, 28; 9:1, 7).

Pe de altă parte, poruncile cu caracter practic, care impun un mod de viaţă, sunt uneori exprimate într-o formă indicativă („Iată că v-am dat…“, Geneza 1:29), ceea ce arată că o poruncă divină poate fi dată și altfel decât imperativ. De asemenea, acest fel de porunci au fost puse la început în natura (instinctul) fiinţelor create (Geneza 1:30). Chiar și legea căsătoriei și a fidelităţii conjugale a fost dată iniţial în rai la modul indicativ, nu imperativ (Geneza 2:24).

Porunca divină este creatoare. Diverse creaturi au apărut prin porunca divină (Geneza 1:20, 24). Dar omul, atât bărbatul, cât și femeia, nu au fost creaţi, asemenea buruienilor și dobitoacelor, printr-o poruncă („Să fie om!“), ci printr-un semnificativ gest creator (Geneza 2:7, 21-23).

O singură poruncă explicită s-a dat omului în rai la modul imperativ absolut:

„Ești liber să mănânci din orice pom din grădină, dar din pomul-cunoașterii-a-ce-este-bine-și-ce-este-rău să nu mănânci, pentru că în ziua în care vei mânca din el, sigur vei muri!“ (Geneza 2:16-17)

Porunca aceasta nu este în sine morală, nici religioasă, ceremonială, civilă sau sanitară. Este o interdicţie formulată de Dumnezeu pentru a testa credinţa și ascultarea și a educa astfel virtutea supremă a ascultării din credinţă și dragoste. Nu poate exista virtute în absenţa unui potenţial negativ; prin urmare, apariţia interdicţiei provoacă fie ascultare, fie neascultare, în funcţie de alegerea personală.

Acest subiect este de importanţă colosală, dar ne vom limita să afirmăm că singura poruncă explicită, dată omului la început, nu-și păstra valabilitatea dincolo de viaţa lui Adam în rai, în timp ce legea căsătoriei heterosexuale monogame, deși rostită la modul indicativ (Geneza 2:24), nu imperativ, rămâne ca poruncă divină, atâta timp cât ţine lumea, fiind confirmată prin poruncă (Exod 20:14). Testul fructului interzis a fost dat sub formă de poruncă directă, înainte de a fi creată femeia. Ea avea să audă porunca de la soţul ei la timpul potrivit. Însă faptul că nu primise în mod direct porunca nu o scutea de obligaţie, deși răspunderea principală îi revenea lui Adam.

Nu maniera explicită a formulării unei porunci indică obligativitatea ei, ci în special natura acelei porunci. Termenul ebraic Tôrā, care de regulă este tradus „Lege“, înseamnă, literalmente direcţie, indicaţie, directivă, instrucţiune, învăţătură. În relaţiile obișnuite dintre persoane, dorinţele nu sunt exprimate sub formă de porunci (ordine, comandamente), ci adesea prin sugestii și în special prin gesturi, prin exemplu, prin intrarea într-un anumit rol: o invitaţie adresată uneori fără cuvinte unui partener sau unui fiu cu conștiinţa sensibilă.

Sabatul este o astfel de lege primordială, lăsată prin exemplul lui Dumnezeu de lucrare și odihnă, ca o invitaţie la sărbătoare. De ce ar fi fost necesară, neapărat, o poruncă însoţită de tunetele și fulgerele ameninţării pentru a accepta dorinţa expresă a lui Dumnezeu? Cazul seamănă mult cu pilda nunţii regale (Matei 22:2-14) sau cu pilda invitaţiei la petrecere (Luca 14:16-24). Scuzele pentru a nu participa la fericita agapă trădau dușmănie și ură faţă de cel care făcuse invitaţia, nu aveau nicio altă explicaţie. Când ești invitat la munci grele este natural să fii mai reticent sau să te duci numai dacă te obligă vreo lege. Dar dacă și atunci când ești invitat la odihnă și sărbătoare ești reticent, dai impresia că ai treburi mai importante decât ale lui Dumnezeu Însuși.

Asemenea legii căsătoriei, legea sabatului nu a fost dată printr-un imperativ explicit, însoţit de ameninţări, ci printr-o invitaţie la bucuria comuniunii speciale cu Acela care a binecuvântat și sfinţit doar ziua a șaptea. Din punct de vedere al autorului evreu (Moise) și al primilor cititori (israeliţi), problema este mult mai simplă. Când s-a scris Geneza 2:1-3, autorul se referea la un obicei care exista de multă vreme, așa cum porunca formulată la Sinai trimitea în mod direct la Geneza 2:1-3 ca inaugurare a săptămânii de lucru și a sabatului.

Dacă nu ar fi fost cunoscut deja ciclul săptămânal și sabatic, referirea autorului la săptămâna și sabatul Creaţiei ar fi fost fără sens. Dar în contextul supravieţuirii săptămânii, chiar dacă în Egipt ea trebuie să fi fost afectată de sclavie, această invitaţie a lui Moise la odihna săptămânală de la origini era binevenită și anticipa porunca de pe Sinai.

Este adevărat că, sub forma de poruncă însoţită de ameninţări, sabatul apare după Cădere, și anume în Exodul 20:8-11. Dar asta nu face decât să întărească obligativitatea lui, în cadrul unui sistem social și pedagogic de constrângere exterioară. Relaţiile între Dumnezeu și om se schimbaseră. Nu mai erau suficiente exemplul și sugestia părintească, ci era nevoie de un comandament explicit, însoţit de ameninţări și de exemplificare a pedepsei capitale  (Exod 31:14-15; 35:2; Numeri 15:32-33).

Neprietenii sabatului se plâng că în Geneza 2 lipsește ordinul, comanda, imperativul și ameninţarea, dar uită că în lumea aceea perfectă Dumnezeu se înţelegea cu omul fără multe cuvinte. Relaţia dintre Geneza 2:13 și Exodul 20:8-11 arată în mod categoric că autorul (același) a intenţionat să înţelegem narativul creării Sabatului ca o justificare a primordialităţii unei obligaţii cunoscute, ca fiind mai mult decât o poruncă.

Ar trebui să credem însă că dacă în Geneza 2 am avea o poruncă expresă și explicită privitoare la ziua de odihnă ar fi acceptabilă celor care formulează obiecţii? Morrison recunoaște că nu ar fi satisfăcut:

„Chiar dacă Geneza ar numi ziua a șaptea «sabat» și zi de odihnă poruncită, eu încă aș permite epistolelor (NT) să răstoarne acea poruncă, la fel cum eu permit epistolelor să anuleze porunca circumciziei sau practicile de cult, toate provenind din Geneza (altare, jertfe, etc.).“

Așadar, obiecţia că sabatul nu este poruncit în Geneza 2, ci numai menţionat nu este sinceră.

Creștinul privește spre noua creaţie, nu spre cea veche

Chiar dacă admitem că ziua a șaptea a Creaţiei este sabatul și ar fi fost lăsat de la început ca să fie respectat potrivit poruncii Decalogului, aceasta nu ar fi decât o comemorare a vechii Creaţii; iar creștinul privește spre noua Creaţie, continuă Morrison.

Acesta este însă un sofism. Mai întâi Morrison spune că Sabatul este o umbră a lucrurilor viitoare, o prefigurare ceremonială a Împărăţiei celui de-al șaptelea mileniu sau un tip al odihnei adevărate care avea să vină prin Christos. Dacă i s-ar dovedi însă că Sabatul este o comemorare a Creaţiei, și nu o prefigurare a unor evenimente viitoare, atunci ar răspunde că în acest caz creștinul așteaptă o nouă creaţie, nu o mai sărbătorește pe cea veche.

Este nevoie să ne amintim că tot ceea ce a făcut Dumnezeu a fost perfect – foarte bun (Geneza 1:31) și că prin Sabat noi nu sărbătorim creaţia însăși; nu suntem panteiști, adoratori ai naturii. Ci noi sărbătorim pe Creator. Ceea ce El a stabilit „la început“ rămâne o normă după care Christos Însuși ne orientează (Matei 19:4, 8; Marcu 10:6-9). Dumnezeu este identificat și în Noul Testament, pentru creștin, ca Ziditor / Creator (Efeseni 3:9; 1 Timotei 6:13; Evrei 11:10). Altminteri, de ce ne-am încredinţa sufletele Creatorului, cel credincios legământului creaţiei, când singura speranţă a creștinului este învierea (1 Petru 4:19; Filipeni 3.11; 1 Tesaloniceni 4:17-18)?

Iar învierea, deși cronologic este o nouă creaţie, se face de către același Dumnezeu în virtutea aceleiași autorităţi și puteri. De aceea, Noul Testament ne atrage atenţia asupra „Creatorului, care este binecuvântat în veci!“ (Romani 1:25; Ioan 5:17; Faptele Apostolilor 17:24-30; Evrei 11:3; Apocalipsa 4:11), cere întoarcerea la Dumnezeul Creator (Apocalipsa 14:6-7) deoarece numai Dumnezeul Creator poate fi Mântuitor. „Eu, Eu sunt Yahwé și nu este nici un Mântuitor în afară de Mine!” (Isaia 43:11; cf. Isaia 45:5-6, 18; 48:12; Ioel 2:27; Ioan 1:1-3, 14). De aceea nu este nevoie de o altă zi, în Noul Testament, ca să comemoreze învierea, noua creaţie, sau să prefigureze mileniul al șaptelea sau al optulea, pentru că Dumnezeu (Tată sau Fiu, fără deosebire) nu a simţit nevoia să modifice ziua care sărbătorește puterea Sa creatoare pentru a celebra învierea.

Footnotes
[1]„Adventistul căreia i se adresează scrisoarea este Willmore Eva, semnatarul unui dublu editorial cu titlul „Why the seventh day?“ (De ce ziua a şaptea?) din ediţiile lunilor iulie şi septembrie 1999 ale revistei Ministry – de asemenea disponibilă online.”
[2]„Cei mai recenţi antisabatarieni nu înlocuiesc sâmbăta cu duminica, ci resping orice zi ca obligaţie creștină.”
[3]„Textele biblice sunt redate în traducerea autorului.”

„Adventistul căreia i se adresează scrisoarea este Willmore Eva, semnatarul unui dublu editorial cu titlul „Why the seventh day?“ (De ce ziua a şaptea?) din ediţiile lunilor iulie şi septembrie 1999 ale revistei Ministry – de asemenea disponibilă online.”
„Cei mai recenţi antisabatarieni nu înlocuiesc sâmbăta cu duminica, ci resping orice zi ca obligaţie creștină.”
„Textele biblice sunt redate în traducerea autorului.”