Conceptul biblic de iubire nu se reduce la o simplă poruncă morală, la o expresie interpersonală a celui mai profund sentiment sau la cea mai înaltă virtute ori împlinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu ca semn al apartenenţei la o comunitate de credinţă pură moral și doctrinal. Prezenţa revelaţiei lui Dumnezeu este factorul care compune imaginea lui Iisus Hristos în viaţa celor care Îl acceptă.

Dietrich Bonhoeffer, unul dintre cei mai influenţi teologi și activiști creștini, precum și un omagiat martir al secolului al XX-lea, scria: „Valoarea vieţii se măsoară în cât de multă dragoste conţine. Orice altceva este nimic, absolut nimic, complet neimportant, complet neînsemnat. (…) Efectiv viaţa nu merită trăită fără iubire. (…) Scopul fundamental al fericirii, precum și al nefericirii; al sărăciei, precum și al bogăţiei; al onoarei, precum și al dezonoarei; al traiului acasă, precum și departe de casă; al vieţii și al morţii este a iubi cât mai puternic, pur și deplin. Este acel lucru dincolo de orice deosebire, înainte de orice deosebire și în orice deosebire. «Dragostea este tare ca moartea» (Cântarea cântărilor 8:6).”[1]

Dragostea face ca viaţa noastră să fie cu sens, poate nu întotdeauna fericită, dar categoric cu sens. Deși iubirea este cel mai important și plăcut element al fenomenului vieţii umane, nu suntem cu toţii complet de acord în privinţa naturii ei. Iubirea nu e ușor de definit. Sfidează logica și se opune oricărei definiţii raţionale. Martin Luther King Jr., vorbind despre dragoste, în special cea pentru dușmani, afirma: „Sensul iubirii nu trebuie confundat cu o oarecare revărsare sentimentală. Iubirea este ceva mult mai profund decât niște fleacuri emoţionale.”[2]

Totuși, ce este dragostea? Deseori teologii încearcă să înţeleagă dragostea prin studierea a trei termeni din limba greacă folosiţi să exprime ideea de iubire: eros, philia și agape. Obiectivul meu aici nu este acela de a defini toate nuanţele iubirii (erotică, de prietenie, parentală, necondiţionată, divină) general acceptate în interpretarea etico-teologică din tradiţia creștină, ci de a evidenţia faptul că iubirea este ceva mai mult decât o simplă expresie sentimentală/emoţională.

Definiţia și realitatea completă a iubirii, cel puţin în comunitatea creștină de credinţă, nu pot fi înţelese în contextul complexei structuri emoţionale și voliţionale a experienţei umane. Dragostea nu are ca sursă, ca origine, aspiraţia emoţională și puterea voinţei umane.

Mai mult, sensul iubirii ca subiect nu poate fi epuizat la nivel etic. Dragostea nu este o simplă poruncă morală impusă oamenilor ca fiinţe morale și ceva mai mult decât o instrucţiune de îndeplinit. Conform lui Scott B. Rae, un etician respectat la scară largă în mediile academice, etica Noului Testament vede în dragoste o virtute esenţială.[3] Fără îndoială, în scrierile lui Pavel, dragostea este în fruntea listei cu virtuţi (Coloseni 3:12-17; Filipeni 2:2,3; Efeseni 4:2,3; Galateni 5:22,23; 1 Corinteni 13). Între virtuţile Evangheliei sau înaltele cerinţe morale, dragostea ocupă un loc central în cadrul eticii nou-testamentare, și dintr-un motiv precis. Fără îndoială că iubirea este mai mult decât o virtute, este mai mult decât un principiu de comportament. Biblic vorbind, iubirea este un mod de viaţă, prin urmare ar trebui transpus în practică în contextul precis al realităţii oferite de Dumnezeu.

Ideea că iubirea este principiul modului de a trăi este clar exprimată de către Ellen G. White: „Dragostea adevărată nu este un simplu sentiment sau o emoţie. Ea este un principiu activ, un principiu care se manifestă în fapte. Iubirea adevărată, acolo unde există, va domina viaţa. Aceasta înseamnă a avea iubirea lui Dumnezeu.”[4] Astfel, iubirea ca principiu dominant al vieţii este un dar oferit de Dumnezeu, nu un impuls aparţinând naturii emoţionale sau morale a fiinţelor umane.

De ce este dragostea atât de specială în experienţa creștină de comunicare cu Dumnezeu? De ce chemarea la a iubi transcende întotdeauna aspiraţiile emoţionale/sentimentale sau chiar și pe cele etice/morale ale umanităţii? Care este sursa supremă a iubirii și cum poate fi iubirea pusă în practică într-o aliniere totală la sursa ei? Ce tip de înţelegere și de experienţă practică în privinţa iubirii ar trebui creștinii să promoveze înaintea lumii?

Iubirea: poruncă morală sau prezenţă a lui Dumnezeu?

Dragostea lui Dumnezeu, așa cum este dezvăluită de Sfânta Scriptură și de natură, constituie experienţa umană supremă în această lume neiubitoare și de neiubit. Bunăvoinţa nemeritată a lui Dumnezeu exprimată în miracolul harului glorios, care în realitate este dragoste divină, captivează încă mintea și umple de uimire sufletul. În ciuda extraordinarei și revelatoarei demonstraţii pe care o avem în Sfânta Scriptură, natura transcendentă a iubirii lui Dumnezeu este încă extrem de dificil de înţeles.

Apostolul Ioan a încercat să pătrundă profunzimea și lărgimea acestei realităţi:„Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Lui Fiu ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi” (1 Ioan 4:7-12).

Să descompunem puţin acest text de căpătâi despre dragoste. De observat că apostolul pare să înceapă cu iubirea ca fenomen etic/moral.

Etica iubirii și acceptarea, cu iubire, a semenilor sunt principii indispensabile experienţei, chemării și vieţii creștine. Iubirea este imperativul moral creștin, iar revelaţia biblică ne cere să ne iubim unii pe alţii așa cum ne iubește Hristos.

Dar întrebarea-cheie are două aspecte: (1) De ce nu suntem noi în stare să-L imităm pe Hristos în această privinţă și să-i iubim pe Dumnezeu și pe semeni asemenea lui Hristos? Și (2) care este principalul obstacol în manifestarea iubirii ca principiu al vieţii cotidiene, așa cum reiese din acest text și așa cum se așteaptă din partea noastră?

Dacă dragostea este înţeleasă exclusiv ca principiu și poruncă morală, fără îndoială că vom întâmpina niște dificultăţi. Când privim iubirea ca expresie emoţională a unei porunci morale, această obligativitate nu poate fi împlinită la nivel mintal, emoţional și volitiv; ni se cere ceva peste aria posibilităţii noastre. Iar Iisus a complicat și mai mult lucrurile când le-a cerut ucenicilor Săi să se iubească unul pe altul exact cum i-a iubit El (Ioan 13:34,35). Această așteptare exprimată de Iisus trebuie să-i fi șocat pe ucenici – la urma urmei, cum ar putea mecanismul emoţional ordinar al fiinţelor umane să realizeze o formă extra-ordinară sacrificială a iubirii divine? De reţinut, în plus, că această nouă poruncă referitoare la iubire nu este o banală poruncă a 11-a, cum ar spune unii, ci principiul fundamental al tuturor poruncilor revelate vreodată de voinţa divină. Această „poruncă” este expresia modului de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea înţeleasă ca poruncă/mandat moral este sortită eșecului – după cum o demonstrează din plin experienţa și cunoștinţa noastră. Expresia iubirii creștine trebuie, așadar, să rezide dincolo de cerinţele etice.

Orice încercare umană de a-L urma pe Iisus și a păzi această poruncă a iubirii rezultă într-o deturnare clară sau o distorsionare a tot ceea ce reprezintă Dumnezeu. Așadar trebuie să existe ceva mai profund care să ne transforme până în punctul de a-L iubi pe Dumnezeu și pe semenul nostru la nivel universal, perfect și necondiţionat. Trebuie să existe o cale de împlinire a acestei glorioase „porunci”. Dumnezeu trebuie să Se ţină de cuvânt în legătură cu promisiunea Sa de a-i transforma pe oameni.

Ioan exprimă inechivoc această realitate: iubirea vine de la Dumnezeu; Dumnezeu Și-a manifestat iubirea; iată ce este deci iubirea: nu faptul că noi L-am iubit mai întâi pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi.

Dumnezeu este dragoste

Pentru Ioan, porunca de a iubi nu era doar un imperativ moral, o virtute morală sau o indicaţie morală și nici o expresie sentimentală/emoţională a atașamentului afectiv faţă de Dumnezeul iubirii. Nu era nici măcar o poruncă în sine. Când Ioan a scris: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16), accentul cade nu pe dragoste, ci pe Dumnezeu.

Acea realitate numită „dragoste” nu este produsul puterii voinţei umane, al angajamentului emoţional al cuiva sau al imperativului moral stimulat de convingeri sau dogme.

Conform lui Ioan, dragostea este o manifestare a prezenţei transcendentale a lui Dumnezeu Însuși. Dacă Dumnezeu este iubire, atunci cea mai pură formă de iubire nu se poate găsi nicăieri decât la Dumnezeu și în Dumnezeu Întrupat – Iisus Hristos –, Domnul iubirii. Dietrich Bonhoeffer argumenta: „Dumnezeu este iubire; adică nu o atitudine, o convingere sau o realizare umană, ci Dumnezeu Însuși este iubire. Numai cine Îl cunoaște pe Dumnezeu știe ce este dragostea, și nu invers; nu e vorba că noi, de la bun început și prin natura noastră, am ști ce este dragostea și, drept urmare, am ști ce este Dumnezeu. Nimeni nu Îl cunoaște pe Dumnezeu decât dacă Dumnezeu i se descoperă. Deci nimeni nu știe ce este dragostea decât dacă Dumnezeu Se revelează pe Sine. În consecinţă, iubirea este revelarea lui Dumnezeu. Iar revelarea lui Dumnezeu este Iisus Hristos.”[5]

În 1 Ioan 4:7-12 se arată că iubirea lui Dumnezeu este revelată în Hristos care a murit ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Așadar, iubirea divină este o grijă activă, o acţiune, pentru lumea muribundă, iar această acţiune a fost realizată prin Însuși Dumnezeul întrupat (mai precis, revelarea lui Dumnezeu în Iisus). Revelarea lui Dumnezeu face dragostea posibilă și realizabilă. Sursa iubirii este această prezenţă revelatoare.

Dragostea ca o nouă dimensiune a vieţii

În continuare, Ioan spune că, dacă iubim, Dumnezeu locuiește în noi. Aceasta înseamnă că iubirea e garantată atunci când prezenţa divină copleșitoare și transcendentă este prezentă în noi ca o nouă dimensiune a vieţii – viaţa revelată în Iisus Hristos. Prin urmare este clar că Ioan nu trata iubirea doar ca pe o poruncă morală sau atașament emoţional, ci ca pe o expresie și o extensie transformată a realităţii divine, ca realitatea întrupată a vieţii divine în noi. Dacă viaţa și prezenţa divină sunt extinse în noi, dacă Dumnezeu rămâne în noi, doar atunci vom putea iubi ca Dumnezeu, vom putea iubi ca Hristos (adică să-i iubim pe Dumnezeu și pe semeni la un nivel perfect, universal și necondiţionat). Dacă primim Duhul lui Dumnezeu (prezenţa Sa totală) și viaţa Sa în plinătatea ei, vom putea începe să-L iubim la rândul nostru pe Dumnezeu și pe semenul nostru. Așadar dragostea nu este doar o cerinţă etică, este însăși prezenţa lui Dumnezeu.

A predica despre iubire ca prezenţă a lui Dumnezeu

Deci a predica despre iubire și a-i învăţa pe alţii ce înseamnă ea presupune mai mult decât simpla formulare a unui apel la un atașament emoţional sau la respectarea unei porunci morale. Un apel în așa măsură de inadecvat nu poate nici crea, nici transforma o comunitate de credinţă. În schimb, predicarea din Biblie presupune accentuarea ideii de glorioasă asimilare a înseși prezenţei lui Dumnezeu în viaţa individului. Această accentuare va genera o consacrare fără rezerve lui Iisus cel crucificat și înviat și va avea un impact decisiv asupra comunităţii de credinţă.

Dat fiind acest context, predicarea iubirii lui Dumnezeu va fi urmată de o renaștere a iubirii. „Oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu”, scria apostolul, și astfel oamenii care au parcurs această experienţă vor fi în stare să-L iubească pe Dumnezeu și omenirea.

Dragostea este un dar al prezenţei transformatoare a lui Dumnezeu, nu un impuls al voinţei, educaţiei, religiozităţii, spiritualităţii sau convingerii umane.

Așadar, dacă ne concentrăm doar pe mandatul moral și pe aspectul emoţional al iubirii, vom pierde din vedere caracterul complet al iubirii lui Dumnezeu. Mai mult, insistenţa asupra formulării doctrinale pure a eticii iubirii divine ca semn al apartenenţei de o comunitate a iubirii ne va face să ratăm trăirea prezenţei divine întrupate în noi, care este sensul și manifestarea autentică și clară a iubirii Sale. Comunitatea de credinţă nu ar trebui doar să creadă și să vorbească despre dragoste, ci ar trebui să o pună în practică, efectiv.

Numai dacă Dumnezeu locuiește în noi și Își manifestă prezenţa prin intermediul nostru va putea dragostea Sa să fie făcută desăvârșită printre noi, oamenii, și prin noi.

Formularea unei asemenea poziţii poate constitui o veste proastă pentru o comunitate profund dependentă de corectitudinea convingerilor și credinţelor ca semn al prezenţei iubirii lui Dumnezeu în mijlocul ei. Dacă iubirea lui Dumnezeu este manifestată doar printre cei care deţin convingerile corecte sau au suficientă putere a voinţei să promoveze acest mandat moral, atunci această iubire nu este universală. Dacă așa ar fi stat lucrurile, fariseii ar fi fost cei mai buni candidaţi la împărăţia lui Dumnezeu. Dar, după cum am văzut, accentul pus de Biblie pe natura iubirii lui Dumnezeu este următorul: iubirea lui Dumnezeu este trăsătura Sa primară de caracter, atât în revelaţie, cât și în răscumpărare, după cum o demonstrează natura ispășitoare a morţii lui Iisus, și este în același timp universală, așadar le aparţine tuturor celor care o recunosc ca atare, indiferent de trecutul lor negru sau de lipsa sentimentului religiei adevărate. De fapt, lumea este iubită dinainte de a manifesta deschidere faţă de prezenţa lui Dumnezeu.

În faţa lumii, creștinii nu trebuie să predice iubirea ca poruncă morală sau expresie a celei mai adânci emoţii, a celei mai înalte virtuţi sau împliniri a tuturor poruncilor divine ca semn al apartenenţei la o comunitate de credinţă cu o moralitate și o doctrină pură.

În schimb, trebuie să predicăm prezenţa universală a revelaţiei lui Dumnezeu care transformă, modelează și determină formarea imaginii complete a lui Iisus Hristos în viaţa celor care Îl acceptă.

Prezenţa copleșitoare a lui Dumnezeu face ca această „poruncă” să fie dulce și dezirabilă, complet fezabilă și pe deplin împlinită. Dumnezeu este dragoste. Dragostea este a lui Dumnezeu. „Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16).

Footnotes
[1]„Dietrich Bonhoeffer, A testimony to Freedom, p. 241, citat în A Year with Dietrich Bonhoeffer: Daily Meditations from His Writings, Letters and Sermons, ed. Carla Barnhill, Harper One, New York, 2005, p. 170. ”.
[2]„Martin Luther King Jr., Strengh to Love, Fortress Press, Minneapolis, 2010, p. 46.”
[3]„Scott B. Rae, Moral Choices, Zondervan, Grand Rapids, Mich., 2009, p. 42.”
[4]„Ellen G. White, «The Love of God. How Manifested», în Australasian Union Conference Record, 1 iunie 1900, art. A, par. 1. Sublinierile sunt adăugate. ”.
[5]„Dietrich Bonhoeffer, Ethics, ed. Eberhard Bethge, Macmillan, Macmillan, 1965, p. 50, 51. ”.

„Dietrich Bonhoeffer, A testimony to Freedom, p. 241, citat în A Year with Dietrich Bonhoeffer: Daily Meditations from His Writings, Letters and Sermons, ed. Carla Barnhill, Harper One, New York, 2005, p. 170. ”.
„Martin Luther King Jr., Strengh to Love, Fortress Press, Minneapolis, 2010, p. 46.”
„Scott B. Rae, Moral Choices, Zondervan, Grand Rapids, Mich., 2009, p. 42.”
„Ellen G. White, «The Love of God. How Manifested», în Australasian Union Conference Record, 1 iunie 1900, art. A, par. 1. Sublinierile sunt adăugate. ”.
„Dietrich Bonhoeffer, Ethics, ed. Eberhard Bethge, Macmillan, Macmillan, 1965, p. 50, 51. ”.