Scenariul în care Dumnezeu este judecător, iar creaturile sunt supuse judecăţii Sale se încheie, în Scriptură, cu happy-end pentru toţi iubitorii dreptăţii. Dar cum s-ar finaliza situaţia în care Dumnezeu este inculpat într-un proces instituit de creaturile Sale? Happy-end pentru cine?

Elie Wiesel, evreu american născut la Sighetu Marmaţiei (jud. Maramureș), personalitate de talie mondială[1], a popularizat tema procesului lui Dumnezeu[2] prin romanul The Trial of God („Procesul intentat lui Dumnezeu” ‒1979). Este un fapt notoriu că Wiesel a fost deţinut (A-7713) în lagărul de concentrare creat de naţional-socialiștii germani la Auschwitz, în Polonia. Elie avea 15 ani când a fost transportat cu familia în lagăr, în 1944, și a fost eliberat în aprilie 1945, când a sosit armata americană. Între timp, familia și rudele îi fuseseră exterminate, cu excepţia a două surori mai mari, pe care Wiesel le va regăsi mai târziu. Experienţa lagărului l-a marcat pe viaţă.

Inspirându-se din cartea lui Wiesel, scriitorul britanic Frank Cottrell-Boyce a creat piesa God on Trial („Dumnezeu la judecată”), care a fost transformată, în 2008, într-un film de 90 de minute, modest în scenografie și recuzită, cum cerea împrejurarea, dar de o mare profunzime filosofică și forţă retorică, produs de Mark Redhead. Jucat excelent de mari artiști, filmul a fost primit de critici și de spectatori cu aprecieri superlative. Subiectul este legendarul tribunal evreiesc ad-hoc de la Auschwitz, în care Dumnezeu este acuzat că Și-a încălcat legământul făcut cu Israel când a permis genocidul nazist.

Filmul îngrozește prin realismul situaţiei și forţa acuzaţiilor. Unele atacuri la adresa lui Dumnezeu le putem lăsa în afara discuţiei, fiind simple insulte, expresii ale grosolăniei sufletești și ale amărăciunii situaţiei, când omul simte nevoia să blameze, nu atât de mult pe monștrii umani care au adus nenorocirea, cât pe Dumnezeul care ar putea face ceva, dar care se pare că nu face nimic.

Nevoia de dreptate

Prezenţa răului în lumea creată de un Dumnezeu bun și atotputernic este nu doar un paradox, ci un permanent scandal pentru muritori. Justificarea dreptăţii lui Dumnezeu în permiterea răului este numită de teologi „teodicee”. Când suferă alţii, nu noi, ne este mai ușor să facem teodicee. Dar când năpasta vine peste noi, devenim brusc martori ai acuzării lui Dumnezeu sau procurori, ca și cum răul care ne copleșește ar fi primul caz de acest fel din lume.

Dorinţa umană după dreptate nu poate însă și nu trebuie să fie înăbușită. Biblia însăși este plină de acest strigăt, iar motivul literar al sfântului care Îi cere socoteală lui Dumnezeu este prezent în Sfânta Scriptură: în Psalmi, în Profeţi și în special în cartea lui Iov. În religiile antice, rugăciunea făcută zeilor includea uneori și chestionări amare.

Dumnezeul ascuns și Dumnezeul legământului

Prima acuzaţie care I se aduce divinului Inculpat este că a intrat în complicitate cu ucigașii. Dar apărarea susţine că, potrivit Scripturii, „așa cum primim de la Dumnezeu cele bune, trebuie să le acceptăm și pe cele rele“[3], chiar dacă nimănui nu-i este ușor să le primească și pe cele rele. Nici Iisus nu a cântat de bucurie când era torturat fizic și moral și El Însuși I-a adresat lui Dumnezeu acel sfâșietor strigăt („Pentru ce M-ai părăsit?“), care a spulberat și ultima nădejde a celor care mai credeau în El.

Procesul improvizat în baracă a continuat însă. Acuzaţia majoră este că Dumnezeul lui Israel Și-a încălcat legământul, a trișat: „Și-a ţinut Dumnezeu legământul?“ Răspunsul vine în cor: „Nuuuu!“

Uniformele prizonierilor din lagărele de concentrare naziste.
Uniformele prizonierilor din lagărele de concentrare naziste.

Această recurgere la legământ este corectă, dar părţile implicate în proces ignoră caracterul condiţionat al legământului. Actorii procesului par să creadă că normalitatea legământului impune ca poporul favorit să fie răsfăţatul unui Dumnezeu părtinitor, indiferent de criteriul fidelităţii, sau înţeleg fidelitatea într-un sens superficial, strict formal religios, legalist: avem dreapta credinţă, deci Dumnezeu trebuie să Se ţină de cuvânt faţă de noi.

Binecuvântări și blesteme

Un prieten evreu îmi spunea cândva: „După tot ce ni s-a întâmplat, ia să mai fie și alţii poporul ales!“ Într-adevăr, creștinii cred că Dumnezeu chiar a luat această iniţiativă de a substitui sinagoga cu biserica și de a avea un nou Israel multietnic și mesianic. Fără a intra în polemici asupra acestui aspect teologic, orice biserică sau popor care își asumă această identitate în relaţie cu Dumnezeu trebuie să-și asume toate consecinţele unui asemenea legământ, inclusiv criteriile identităţii spirituale și „blestemele“ condiţionate care derivă de aici.

Cum funcţionează legământul?

O citire corectă și integrală a Legii lui Moise și a celorlalte scripturi arată condiţiile profunde și spirituale ale legământului lui Dumnezeu cu Israel, care depășesc cu mult cadrul ritual sau etnic[4]. Dumnezeu i-a ales pe Avraam și pe urmașii lui nu ca pe niște favoriţi pe care să-i răsfeţe, ci ca aceștia să fie o sursă de binecuvântare pentru toate popoarele[5]. Israel trebuia să fie fratele mai mare care îi protejează și îndrumă pe fraţii mai mici[6].

Valize și alte obiecte ale prizonierilor uciși la Auschwitz.

Urmași ai lui Avraam au fost nu doar israeliţii, ci și multe dintre triburile nord-vest arabice, în special ismaeliţii (nabateenii), madianiţii, edomiţii. Toţi aceștia se circumcideau (ca și egiptenii[7]) și păstrau unele tradiţii de înţelepciune specifice avraamizilor, deși erau politeiști. Dumnezeu i-a exclus din legământul cu Avraam deoarece s-au înstrăinat de El. Astfel, doar Israel, nepotul lui Avraam, a moștenit legământul. După aceleași criterii însă, linia critică a fost trasată și prin mijlocul lui Israel. Orice promisiune a lui Dumnezeu este condiţionată[8].

Cu multe decenii în urmă, citind Osea 13:3 („vor fi… ca fumul care iese pe horn“), mi-a dat prin cap că descoperisem profeţia care s-a împlinit la Auschwitz. În acea profeţie este vorba însă de triburile idolatre din regatul Israel, care aveau să cadă în curând sub loviturile Asiriei. Ștergerea lor din Ţara Promisă avea să fie atât de spectaculoasă, încât sunt comparate cu roua dimineţii, cu pleava luată de vânt și cu fumul care se împrăștie. Profeţii au prezis că acești idolatri se vor întoarce din exil[9], dar recuperarea celor zece triburi a rămas până astăzi subiect de speculaţii și mit. Profeţia restaurării a ajuns să fie zădărnicită pentru că nu s-au împlinit condiţiile specificate în legământ.

Excursus istoric

Este necesar să schiţăm o retrospectivă a ultimilor 2.500 de ani din istoria iudeilor pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu legământul special dintre Dumnezeu și Israel.

După restaurarea postexilică a iudaismului, problemele morale și sociale[10] și apostazia masivă din timpul persecuţiei eleniste[11] au persistat. În plus, au apărut dezbinarea religioasă (saduchei, farisei, esenieni), confuzia dintre Scriptură și tradiţie, legalismul rabinic pedant, care nu doar că a sporit superstiţia și regulile (ducând la apariţia Talmudului), ci a făcut din tot acest sistem religios o sursă de merite mântuitoare.

Încălţăminte care a aparţinut victimelor lagărului de la Auschwitz.

Iisus Christos (Ieșúa din Nazaret, pe care credincioșii Lui L-au acceptat ca Mesia și ca Dumnezeu manifestat în trup) a intrat în conflict cu racilele morale și teologice ale poporului Său, alegând mereu ce „stă scris“, în contrast cu orice altă autoritate. Tânărul rabin galileean a fost un adevărat reformator iudeu, cu o atitudine tipic protestantă, ceea ce niciun sistem religios tradiţionalist și autoritar nu poate ierta. Ce a urmat se știe. A avut Israel vreun amestec în treaba aceasta? Se poate afirma că liderii care au orchestrat procesul lui Iisus au fost preoţii saduchei. Dar acestora li s-au alăturat și liderii farisei din Sanhedrin, cu numai două excepţii.

Ulterior însă, foarte mulţi iudei din ţară și din diasporă L-au acceptat pe Iisus ca Mesia. Credinţa veche, tradiţionalist-legalistă și cea „protestantă“, evanghelică, au intrat din ce în ce mai mult în conflict, până când cele două părţi s-au rupt definitiv, iar Israel a rămas să continue tradiţia fariseică, tot mai exclusivistă și mai anticreștină.

Ochelari care au aparţinut evreilor și altor prizonieri de la Auschwitz.

Ca replică, cei care și-au luat de formă numele de creștini, după ce au acaparat puterea politică și au creat un sistem totalitar, pe care l-au confundat cu împărăţia lui Christos, au răspuns vechii opoziţii din partea iudeilor creând o nouă opoziţie. Biserica a făcut faptele lui Pilat și ale lui Caiafa, în numele lui Christos și al sfântului Petru. Evreii, asemenea „ereticilor“ medievali, au devenit explicaţia convenabilă a tuturor nenorocirilor care veneau peste creștini.

Acuzaţia favorită era că evreii sunt ucigașii lui Dumnezeu și merită blestemul pe care și l-au rostit singuri acum 2.000 de ani, în Vinerea Mare[12]. Botezurile forţate, Inchiziţia, expulzările, pogromurile, diferitele interdicţii și oprobriul de toate zilele au fost partea pe care creștinii le-au rezervat-o fraţilor evrei, în ciuda avertismentului apostolic[13].

Coșuri care au aparţintu prizonierilor lagărului de la Auschwitz.

După toate acestea, când antisemitismul a evoluat de la crucea latină sau bizantină la crucea încârligată (svastica) și îmbârligată a unui protestantism grav alterat, darwinist, s-a ajuns, în cea mai avansată ţară din Europa, la culmea inteligenţei „umane“, la soluţia finală și rapidă pentru evrei: Zyklon B și cuptoare, fabrici de săpun și de fum.

Motivele? Întrebaţi-i pe antisemiţii de astăzi. Motivele sunt întotdeauna aceleași: că evreii ar fi o elită masonică, satanică, nefastă, pe seama căreia s-ar pune toate necazurile lumii. Conspiranoia este și astăzi prezentă în toate mediile. Creștinismul tradiţional totalitar, ideologia Statului Islamic și naţionalismul creștin sau secular („Nazi“) sunt adevăratele nostalgii ale celor care aduc astăzi suprema injurie poporului evreu: că Holocaustul nici nu ar fi existat!

Când a repetat ce spusese Moise, „să iubești pe semenul tău ca pe tine însuţi!“ sau când a transformat regula de argint („Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face“) în marea regulă de aur („Fă celuilalt cum ai vrea să-ţi facă el ţie!“), Iisus a trasat și legea după care vor fi judecaţi, la sfârșitul timpului, toţi muritorii, evrei sau neevrei, creștini sau păgâni, din toate generaţiile și pentru toate faptele cunoscute sau tăinuite.

În apărarea lui Dumnezeu

Kuhn și vina noastră. În film, se ridică în apărarea lui Dumnezeu evreul Kuhn, tatăl unuia dintre judecători. Apare un emoţionant conflict între două generaţii evreiești. Tatăl este prin definiţie conservator și consideră tot acest proces o aberaţie și o blasfemie, iar fiul se pare că moștenește din iudaism doar idealul de dreptate, înţeles într-un mod secular și universal.

Evreimea modernă cuprinde o uriașă clasă de oameni secularizaţi, mulţi chiar atei. În film, ca și în viaţă, nu se poate spune că secularizaţii sunt lichele. Există diverse motive pentru care unii alunecă în secularism – uneori din cauza religioșilor și din sensibilitate morală, alteori din motive personale sau care ţin de educaţia liberală.

Interiorul unei barăci din lagărul de concentrare Auschwitz, Polonia.

Încercarea lui Kuhn de a-L apăra pe Dumnezeu, dovedind că El a permis să vină nenorociri peste Israel în repetate rânduri, de la exilul babilonian până la Masada și până la teroarea din Spania, Rusia și Germania, este întâmpinată de judecător cu replica: „Martorul pare să spună că încălcarea contractului este pentru Dumnezeu o obișnuinţă! Să clarificăm: îl apăraţi pe Dumnezeu sau îl acuzaţi?“

Kuhn a reluat argumentul din cartea lui Iov în apărarea lui Dumnezeu, lămurind că Dumnezeu a testat credinţa evreilor, de-a lungul timpului, și că tocmai datorită statorniciei strămoșilor există încă neamul evreiesc. El vede un rost divin în această suferinţă. La întrebarea dacă în contract erau prevăzute încercările, intervine altcineva care arată că erau prevăzute chiar și pedepsele pentru păcate, ceea ce bătrânul Kuhn confirmă. Fiul-judecător, blamat pentru că părăsise iudaismul pentru idealuri umanist-seculare, îl întreabă: „Crezi că este doar vina mea? Vrei să spui că Dumnezeu distruge tot poporul pentru că eu te-am dezamăgit?“

Întrebarea pune problema limitelor responsabilităţii colective. În Biblie este pedepsită uneori întreaga comunitate din cauza unui grup criminal, cu care s-a solidarizat. Dar Biblia arată și dispoziţia lui Dumnezeu de a cruţa o comunitate vinovată, de dragul unui grup de oameni buni. Criteriul vinei colective scapă de sub control.

Ezra și pedeapsa injustă sau neproporţională. Procesul continuă. Este chemat Ezra Shapira din Zamkewitz care, întrebat fiind, recunoaște că evreii din localitatea sa nu se îndepărtaseră de Tora, că iubeau Scripturile, că nu se contaminaseră de restul lumii, că sâmbăta erau toate magazinele închise și că aveau o viaţă fericită. Dar într-o zi, ca din senin, au venit „ei“. Și i-au ucis pe bătrâni, iar pe tineri i-au silit să le dea foc. Astfel judecătorul ridică o nouă problemă, în esenţă foarte veche: de ce a lăsat Dumnezeu ca cei drepţi să fie uciși și nu m-a pedepsit pe mine? Sau de ce nu pe Hitler?

Deși greu de acceptat, adevăratele motive ale lui Dumnezeu pot fi multiple, în special când este vorba de colectivităţi implicate. Dumnezeu permite, uneori, celor mai răi să-și continue existenţa pentru a testa astfel atitudinea societăţii și a scoate la lumină adevăratul caracter al fiecărui individ, spre pocăinţă, sau spre condamnare veșnică. Satan însuși nu a fost încă distrus de Dumnezeu din motive asemănătoare.

Spălătoria prizonierilor din lagărul Auschwitz II – Birkenau, Polonia.

Prin astfel de răi, Dumnezeu îi încearcă pe oameni și îi dovedește vinovaţi sau nevinovaţi în relaţie cu legea Lui. Încercaţi au fost complicii, aplaudacii și subalternii lui Hitler; încercate au fost și victimele. Biblia promite că Dumnezeu, la judecata Lui, va plăti fiecăruia după fapte și intenţii. Procesul de la Nürnberg a fost o umbră slabă a judecăţii de apoi. Cel mai vinovat a scăpat pe ușa din dos. Milioane de nevinovaţi au murit. Dar judecata finală a lui Dumnezeu va așeza fiecare individ la locul potrivit.

Dacă totul s-ar reduce la viaţa aceasta, nimic nu ar avea sens. Suferinţa nedreaptă, cât și existenţa răului în general au sens doar în lumina judecăţii și a existenţei vieţii viitoare, fără sfârșit. Toate recompensele date de Dumnezeu lui Iov, după ce a trecut cu bine prin încercare, au fost doar o anticipare a răsplăţii viitoare: viaţa veșnică, învierea copiilor, fericirea inexprimabilă de a trăi într-o lume nouă, după distrugerea răului și a urmărilor lui. Pentru credincios, în perspectiva veșniciei, toate acestea capătă sens. Fără această perspectivă, chiar și cea mai mare fericire se transformă în tragedie în faţa gropii.

Kuhn continuă pe altă pistă, apelând la examinarea conștiinţei: trebuie să fi făcut noi ceva. Dar juraţii resping explicaţia, afirmând că pedeapsa trebuie să fie proporţională cu fapta. E adevărat, cu condiţia să înţelegem, pe de o parte, că pentru Dumnezeul Bibliei, gravitatea unui păcat poate fi foarte diferită de socotelile noastre. Nu toate păcatele sunt la fel de mari. Dar, pentru Dumnezeu, păcate pe care noi le socotim minore (cum ar fi egoismul, invidia, dezinteresul faţă de cunoașterea voii Lui etc.) sunt mult mai grave decât a mânca de dulce în post sau a te căsători evreu cu neevreică.

Instalaţii pentru dezinfectarea hainelor în cadrul lagărului Auschwitz II – Birkenau.

Problema pedepsei proporţionale amintește însă de mitologia chinurilor veșnice, care a apărut în iudaism și în creștinism din surse obscure, extrabiblice, odată cu filosofia nemuririi naturale a sufletului (sau spiritului). Hitler cu SS-iștii lui sunt niște purici pe lângă un dumnezeu care ar impune o pedeapsă fără sfârșit pentru o viaţă de 70 de ani păcătoși.

Biblia, atent studiată, este împotriva acestui scenariu mitologic. Fiecare va plăti proporţional cu faptele lui (cu excepţia celor care le-au regretat, mărturisit și părăsit). Toţi cei răi și nepocăiţi vor fi complet anihilaţi, după ce vor plăti pe măsura vinii[14]. Ba încă unii semeni păcătoși, nedemni de viaţa veșnică și de lumea nouă, nu vor mai fi pedepsiţi deloc după moarte, nu vor mai învia pentru judecată, pentru că nu au avut responsabilitate destulă sau pentru că viaţa pe care au dus-o a constituit destulă pedeapsă[15].

Și copiii? Mereu intervine problema nevinovăţiei copiilor, în orice discuţie de acest fel. Prezenţa copiilor într-un asemenea context are rolul de a-i sensibiliza pe adulţi, de a agrava condamnarea divină a unora și a contribui la salvarea altora. Copiii sunt ca îngerii printre noi. Prezenţa lor la Auschwitz arată că acolo nu a fost iadul, ci cu totul altceva. În lumea aceasta, cei nevinovaţi suferă împreună cu cei nevinovaţi sau din cauza celor vinovaţi, cum ar fi în accidente sau în catastrofe. Când permite să se întâmple așa ceva, Dumnezeu Își asumă răspunderea dreaptă pentru soarta tuturor celor implicaţi, deși nu ne dă socoteală pe moment sau în timpul vieţii.

Interiorul unei băi dintr-o baracă de la Auschwitz.

Situaţiile similare cu lagărul nazist sunt un purgatoriu pentru unii și asigurarea unui loc în „iad“ pentru alţii. Iar cei care au murit în copilărie sunt primiţi de Dumnezeu cu braţele deschise, la învierea drepţilor: cei mai siguri candidaţi la nemurire[16]. În cele mai dureroase situaţii, Dumnezeu ascunde întotdeauna un bine veșnic pentru cei care sunt de partea binelui.

Pedeapsa ca purificare. Se aduce apoi un nou argument. Poate că Dumnezeu a lăsat această nenorocire ca o jertfă ispășitoare, care purifică poporul ales și lumea. Ezra cu greu își poate reţine plânsul – degeaba va fi ceva mai frumos mâine, dacă astăzi i-a fost ucisă mama sub ochii lui și i-au fost luaţi copiii. Argumentul este respins: nu este menţionat în legământ și este nesatisfăcător pentru cei implicaţi. Scriptura vorbește despre o singură Jertfă ispășitoare: aceea pe care majoritatea evreilor încă o resping[17], iar majoritatea creștinilor o întunecă prin invenţii omenești, atunci când nu o ignoră[18].

Se pune apoi întrebarea: „Dacă Dumnezeu poate totul, de ce nu-Și purifică poporul fără să-l gazeze? Cum poate fi și atotputernic, și drept în același timp?“

Intrarea principală în lagărul de concentrare Auschwitz I, Polonia.

Niciun holocaust nu a fost planul lui Dumnezeu, ci planul diavolului, al lui Hitler și al complicilor. Ei l-au făcut, ei l-au adus la îndeplinire, deși nu le-a ieșit până la capăt. Dumnezeu însă, având controlul suprem asupra tuturor evenimentelor, a permis aceste nenorociri din raţiuni pe care doar parţial le putem întrevedea. Dumnezeu este drept și atotputernic în același timp, dar nu aplică permanent dreptatea și atotputernicia în raport cu oamenii, pentru că El este și răbdător, înţelept, prevăzător și de nepătruns. Până la judecata de apoi, dreptatea și răbdarea Lui își dau rând, iar în spatele lor este întotdeauna iubirea salvatoare a lui Dumnezeu.

Lieble și voinţa liberă. Apare apoi în discuţie voinţa liberă, ca să explice de ce se întâmplă atâtea lucruri cu creaturile umane. Este adus ca martor Lieble, un evreu căruia SS-istul îi permisese să-și aleagă din camion pe unul dintre cei trei copii ai lui, ca să fie cu el. Toţi trei întinseseră mâinile spre Lieble, iar Lieble nu a putut alege. Spune că nu vrea de la Dumnezeu „voinţă liberă“, ci își vrea copiii. Altul spune că nu avem voinţă liberă deoarece aici, în lagăr, nu putem alege nici măcar dacă să trăim sau să murim.

Vagon de marfă pentru transportul deţinuţilor pe liniile de tren ale lagărului Auschwitz II.

În discuţii religioase se face adesea confuzie între libertatea social-politică, fizică etc. și libertatea morală (liberul-arbitru). Lieble nu avea libertatea fizică și social-politică de a-și lua toţi copiii, așa cum dorea, dar a avut ocazia să-și exercite libertatea morală, să ia cea mai bună decizie. Faptul că nu a putut alege unul și să-i lase disperaţi pe ceilalţi doi poate că i-a ajutat pe copii să rămână cu o imagine mai bună despre tatăl lor decât dacă acesta l-ar fi ales pe unul dintre ei.

De unde atâta bunătate? Lieble continuă, preluând insulta unui camarad („Dumnezeu ar trebui să fie aici, nu noi!“) și spune: „Poate că El chiar este aici cu noi și suferă împreună cu noi!“ Replica aceasta ne trimite cu gândul la Acela care este Dumnezeu întrupat[19], Mesia, în care Dumnezeu a suferit ca om printre oameni, incomparabil mai mult decât orice martir sau victimă. Iisus S-a identificat cu oamenii nu numai acceptând pedeapsa divină în locul păcătosului pocăit, dar a declarat că atitudinea faţă de „cei mai mici fraţi“ ai Lui o socotește atitudine faţă de El[20], ceea ce schimbă mult datele problemei.

Replica nepământeană a lui Lieble este însă întâmpinată cu întrebarea: „Cui îi trebuie un Dumnezeu care suferă? Avem nevoie de unul care să trimită îngerul morţii la dușmanii noștri!“ Un adevărat ecou al cuvintelor rostite de teroristul nepocăit care era crucificat lângă Iisus: „Dacă ești tu Mesia, salvează-te pe Tine Însuţi și salvează-ne și pe noi!“ Mesia a venit însă mai întâi pentru a suferi și a invita la pocăinţă în numele jertfei Lui. Trimiterea îngerului morţii printre dușmani a fost lăsată pentru mai târziu. Apocalipsa va repeta plăgile Egiptului la o scară mondială și agravată. Iar dușmanii lui Dumnezeu, nu doar dușmanii externi ai poporului lui Dumnezeu, vor primi cu prisosinţă ce merită.

Semn indicator al blocului 11 din lagărul Auschwitz II – Birkenau.

Lieble aduce apoi argumente în favoarea frumuseţii de caracter a unor evrei care au murit martiri în ziua de Purim. În timp ce îl împușcau pe rabinul din Baranowicz, el a strigat salutul de sărbătoare „Le-chaiim!“ ( „Sănătate!“, „Să trăiţi!“). Lieble întreabă: „Cum se face că există în lume atâta bunătate?“ Afirmă că nu înţelege multe și nu știe mare lucru, dar este destul că Dumnezeu le știe pe toate.

Marea problemă filosofică a tuturor religiilor este existenţa răului în lume, ca și cum binele ar fi foarte natural. Întrebarea „De unde atâta bunătate?“, de unde credinţă și speranţă în faţa morţii, de unde iertare, este însă mult mai interesantă, pentru că atrage atenţia asupra unei realităţi superioare celei văzute, fără explicaţie naturală. Prezenţa bunătăţii în contrast cu ferocitatea semenilor este o dovadă că, într-un anumit sens, Dumnezeu este și El acolo, cu omul care suferă[21].

Acuzaţia fizicianului

După o scurtă întrerupere, cauzată de o intervenţie a SS-iștilor pentru tunderea și jefuirea noilor veniţi în baracă, procesul se reia și un fizician aduce un nou set de argumente împotriva Dumnezeului evreu, ridiculizând ideea că, din tot universul plin de constelaţii, El ar fi ales o planetă periferică, rătăcită, și nu întreaga lume, ci doar pe evrei. Dacă îi iubește atât de mult, de ce n-a populat universul numai cu evrei? De ce a mai adus pe lume și alte popoare?

Foișor de supraveghere în lagărul Auschwitz II – Birkenau.

Fizicianul confecţionează o parodie de filosofie a religiei, arătând că, dimpotrivă, toate religiile sunt forme de manipulare social-politică. De la politeism, evreii au avansat la monoteism pentru a susţine o monarhie naţională. Au venit apoi creștinii, universalizându-L pe Dumnezeu, și romanii le-au preluat modelul, extinzând imperiul și religia asupra tuturor popoarelor. Nu doar evreii reprezintă poporul lui Dumnezeu, ci toate popoarele. În sfârșit, a venit Hitler și a pus capăt întregii istorii, afirmându-se pe sine ca dumnezeu.

În acest scenariu mai mult sarcastic decât pedagogic, fizicianul împrumută cinismul dușmanului. Evoluţionismul social-politic pe care îl exprimă nu merită comentat; dar întrebarea de ce i-a ales Dumnezeu pe evrei, deși capătă o formă sarcastică în gura fizicianului, merită răspuns. Biblia nu afirmă nicăieri că Dumnezeu i-a ales pe evrei din tot universul, ci dintre popoarele lumii la un anumit timp. Sau că aceasta este o alegere pentru răsfăţ și mântuire exclusivistă, ci că privilegiile de „întâi-născut“ implică și o responsabilitate specială faţă de Dumnezeu și faţă de celelalte popoare[22].

Timpul se scurtează însă, deja se aud lătratul câinilor și răcnetul SS-iștilor lângă baraca vecină. Cei trei judecători se retrag pentru a delibera. Unul dintre ei mărturisește că toată viaţa s-a crezut german, și-a educat fiii în noua cultură nazistă și a fost fidel politicii hitleriste. Într-o zi însă, Gestapoul l-a ridicat pentru că se descoperise că avea tată evreu. Acum era în lagăr, judecându-L pe Dumnezeul evreilor, dar necunoscând el însuși nimic din această religie. Sfatul lui este să se dea o sentinţă favorabilă, deoarece Dumnezeu este singura valoare care a rămas. „Nu-i lăsaţi să vi-L ia și pe Dumnezeu, indiferent cât de absurd și inutil vi se pare El! Păstraţi-L, chiar dacă nu există! Să fie ceva ce ei nu vă mai pot lua – nu ne mai pot lua!“

În mod neașteptat, judecătorul a beneficiat spiritual din acest proces. Deși nu a fost luminat intelectual, a fost în mod evident impresionat de ideea că un popor ar putea avea o relaţie specială cu Dumnezeu și de credincioșia unor evrei deţinuţi sau menţionaţi în depoziţiile martorilor. Acest fascist, ajuns în lagăr din motive exclusiv genetice, care descoperă între evrei un sens al credinţei și o astfel de schimbare de atitudine, este unul dintre răspunsurile posibile la întrebarea „de ce a îngăduit Dumnezeu Holocaustul?“

Acuzatorul-surpriză

Curtea este gata să anunţe verdictul, dar Akiba, care stătuse până atunci tăcut într-un colţ, explodează cu un nou rechizitoriu la adresa lui Dumnezeu, de data aceasta subliniind faptul că Dumnezeul evreu i-ar fi favorizat necinstit în istorie pe evrei, aducând în același timp dezastre inutile asupra altora, dovedind astfel că este un Dumnezeu rău, care nu putea trezi admiraţia altor popoare.

Acuzaţiile lui Akiba sunt motivate de o sensibilitate umanistă, dar bazate pe informaţii trunchiate, superficiale și pe interpretări discutabile. Nu are dreptate când spune că Dumnezeul evreilor i-ar fi favorizat în mod nedrept pe evrei. Când evreii s-au stricat atât de mult încât profeţii îi comparau cu populaţiile canaanite care fuseseră sortite distrugerii[23], judecata lui Dumnezeu a fost adusă asupra lor prin asirieni și babilonieni, care au distrus regatele Israel și Iuda, măcelărind și deportând populaţia.

Uciderea întâilor născuţi în Egipt. Akiba greșește când afirmă că Dumnezeu i-a pedepsit pe copiii egiptenilor, și nu pe faraonul vinovat. Nu este vorba de toţi copiii egiptenilor, ci de primul născut din fiecare casă, începând cu fiul faraonului[24]. Mai degrabă s-ar fi putut întreba de ce a pedepsit Dumnezeu pe fii, și nu pe părinţi? Într-adevăr, Dumnezeu Se arată împotriva unei asemenea proceduri când este vorba de justiţie[25]; ceea ce înseamnă că această procedură, aplicată înainte de marele exod, are la bază calcule care ne scapă în întregime și nu reprezintă aplicarea finală a justiţiei lui Dumnezeu.

Am putea spune doar că, în felul acesta, Dumnezeu i-a ameninţat și lovit pe egipteni în punctul cel mai sensibil. Dar dreptatea finală a fiecăruia dintre acei egipteni, părinţi și copii, se va face la judecata de apoi, la înviere. Dacă Dumnezeu nu a dat încă verdictul final, este înţelept ca și noi să suspendăm până atunci verdictul cu privire la justiţia Lui.

Akiba acuză că Dumnezeu a fost nedrept când nu a închis marea la loc înainte de sosirea oastei egiptenilor, ci i-a așteptat ca să-i înece. Dar de ce ar fi făcut Dumnezeu o asemenea minune pentru dușmanii lui Israel, care îi urmăreau ca să-i readucă în sclavie? Acești egipteni fuseseră martorii puterii Dumnezeului lui Israel timp de mai multe zile, iar ultima dată au văzut cu ochii lor că Dumnezeu a deschis marea pentru poporul Lui. Intrând pe terenul lui Dumnezeu cu scopul de a-i face rău poporului Lui, în ciuda minunii pe care o văzuseră, își semnaseră singuri sentinţa, făcând păcatul capital. Își meritau cu prisosinţă soarta.

Exterminarea canaaniţilor. Acuzatorul se referă apoi la distrugerea „fără milă“ a popoarelor din Canaan. Ar fi bine să se știe, mai întâi, că populaţiile canaanite erau vinovate înaintea lui Dumnezeu și că El începuse mai demult ofensiva împotriva lor, când a distrus bogatele cetăţi din câmpia Iordanului, unde înfloreau abuzurile și perversiunea[26]. Dumnezeu le dăduse canaaniţilor un exemplu de viaţă curată prin strămoșii lui Israel, care locuiseră ca nomazi în ţară și avuseseră chiar printre ei bune exemple de cunoaștere a lui Dumnezeu[27]. Mai mult decât toate, canaaniţii erau informaţi despre toate minunile care îl însoţiseră pe Israel din Egipt și până în Canaan, le credeau și se temeau[28], dar nu s-au pocăit, nici măcar de frică, ci s-au coalizat împotriva lui Israel.

Dumnezeu a hotărât distrugerea canaaniţilor nu pentru că erau singurii păgâni din lumea antică. Aspecte religioase și morale dezgustătoare existau pretutindeni, dar canaaniţii erau mai vinovaţi în ce privește popularitatea acestor rele și, totodată, pentru că avuseseră mai bune ocazii de îndreptare decât alţii. Prezenţa lor în centrul geografic și comercial al Orientului Apropiat, cu largi influenţe pe mare și pe uscat, făcea ca existenţa lor să fie un pericol moral pentru omenire[29]. Practicau toate formele de incest, necurăţie, adulter, sacrificarea propriilor copii lui Moloh prin ardere, homosexualitate, zoofilie, magie albă sau neagră, ghicire și consultarea spiritelor morţilor[30].

Coșuri de cărămidă în ruină ale lagărului Auschwitz II.

Dumnezeu a promis tot ajutorul supranatural pentru dezmoștenirea, alungarea sau distrugerea acelor triburi[31]. Sentinţa exterminării complete a canaaniţilor a fost dată în vederea faptului că aceștia nu Îl vor recunoaște pe adevăratul Dumnezeu, își vor menţine cultura lor blestemată, se vor opune lui Israel și vor constitui un pericol permanent. Dumnezeu voia în special să evite contactul lui Israel cu religia canaaniţilor, motiv repetat în cărţile lui Moise. Puţinii canaaniţi care au trecut de partea lui Israel, chiar și cei care au făcut-o în mod necinstit, au fost cruţaţi[32]. De asemenea, multe triburi au rămas neatinse deoarece evreii s-au lenevit în ce privește anihilarea sau expulzarea acestora.

Copilul ucis în locul lui David. Akiba Îl mai critică pe Yahwé Adonai pentru că, în loc să îl pedepsească pe David pentru adulter și asasinat, l-a lovit pe copilul lui David și al Batșebei, care, după o săptămână, a fost răpus de boală[33]. Orice tată normal poate înţelege că moartea propriului copil este o pedeapsă mai grea decât pedeapsa capitală pentru David.

După lege, David merita pedeapsa capitală pentru oricare dintre cele două păcate pe care le făcuse[34]. Ca rege, nu era mai presus de lege, dar vina lui era cu atât mai mare. Dumnezeu însă a decis să-i cruţe viaţa și să-i păstreze demnitatea regală pe următoarele considerente: (1) David și-a recunoscut și regretat păcatele, ca nimeni altul[35], și Dumnezeu l-a iertat; (2) Dumnezeu îi iartă însă și pe condamnaţii la moarte care se pocăiesc, fără a-i ierta neapărat și de pedeapsa pământească[36]. De aceea cruţarea vieţii lui David nu este explicabilă doar ca iertare divină, dar nici ca dovadă de favoritism.

În fond, cruţându-l, Dumnezeu l-a lăsat să suporte alte consecinţe ale păcatului său: să trăiască și să fie martor neputincios la urmările păcatelor lui în copii. Patru fii aveau să-i moară, dintre care trei într-un mod dramatic, în timpul vieţii lui: copilașul care era rodul păcatului; Amnon, prinţul de coroană, violator incestuos; Absalom, următorul prinţ, mândrul rebel politic, fără scrupule, incestuos și gata de a-și ucide tatăl; Adonia, prinţul uzurpator și periculos oponent politic al regelui Solomon.

David ar fi dorit mai degrabă să moară el însuși, nu copiii lui, vinovaţi sau nevinovaţi[37]. Dar Dumnezeu nu i-a ascultat dorinţa. Nou-născutul care a murit nu a fost pedepsit în locul lui David, ci a fost lovit pentru a-l pedepsi pe David. În lumea aceasta, chiar și pruncii nevinovaţi suferă adesea, și uneori mor din diverse motive, nefiind conștienţi de ce se întâmplă cu ei. Suferinţa nu este pedeapsă pentru ei și, de cele mai multe ori, nici pentru părinţi.

Dintre toţi acești patru fii ai lui David care au murit, nou-născutul anonim, care probabil nu apucase ziua circumciziei, este singurul salvat pentru veșnicie, fiind nevinovat. Faptul că un copil este născut dintr-un păcat, oricât de grav, nu îi afectează statutul lui personal înaintea lui Dumnezeu. În genealogia lui David și a lui Iisus Christos, se numără două persoane născute din incest. Iar Solomon, alesul lui Dumnezeu, avea să se nască tot din David și Batșeba. (În ce moment această nouă căsătorie a lui David a devenit legitimă înaintea lui Dumnezeu?) Copilul, deci, nu a murit pentru că era rodul unei iubiri păcătoase, nici pedepsit în locul părinţilor lui. În sens tipologic însă, copilașul îl prefigura pe Mesia, „Fiul lui David“, care avea să vină și să ia asupra Sa păcatele lui David și ale întregii lumi.

Dumnezeul arbitrar. Akiba își continuă diatriba la adresa lui Adonai: După cum unii am fost deja selectaţi pentru gazare, la fel i-a triat și David pe prizonierii moabiţi, măsurându-i cu funia și lăsând în viaţă pe unul din trei. Acum ne-a venit nouă rândul de a afla cum este să fi moabit.

Exemplul cu decimarea prizonierilor moabiţi este dificil, deoarece textul biblic este extrem de scurt[38], fără explicaţii, oarecum straniu – nu era obiceiul lui David să se poarte așa. Admiţând totuși că David a făcut astfel o mare nedreptate, raţionamentul lui Akiba este de două ori inacceptabil: pentru că nu este scris că această execuţie colectivă ar fi fost ordonată de Dumnezeu și pentru că, indiferent de vina lui David, trierea de la Auschwitz nu putea fi o pedeapsă pedagogică pentru David, nici o penalitate care să-i ajungă pe evrei după trei milenii. Întrucât nu există suficiente date istorice sau biblice pentru a înţelege acest incident, iar în cronicile paralele el nici nu este menţionat, este mai bine să nu ne pronunţăm.

Potopul. Apropiindu-se de final, Akiba repetă că Adonai nu este un Dumnezeu bun, că niciodată nu a fost bun, ci doar a fost „de partea noastră“, adică „Dumnezeu cu noi“. Referindu-se la exterminarea globală a civilizaţiei antediluviene, Akiba întreabă furios: „Ce au făcut acei oameni ca să merite anihilarea? Ce puteau face ca să merite o mânie atât de mare?“

Tora descrie vina uriașă a acelei generaţii într-un mod cutremurător: stricăciunea (depravarea, corupţia morală) și silnicia (violenţa) erau generalizate[39].

Antediluvienii erau cu adevărat supraoameni, o rasă superioară, cu o longevitate de zece ori mai mare decât media actuală. Dumnezeu nu a mai putut suferi spectacolul răutăţii lor zilnice. Pentru a salva pe termen lung singura familie care mai era ascultătoare de Dumnezeu, Creatorul a decis să distrugă lumea aceea frumoasă și binecuvântată, să scadă drastic vârsta omului și să îi dea astfel o nouă șansă la mântuire speciei umane. Distrugerea întregii lumi din acea eră preistorică este o dovadă că mânia lui Dumnezeu împotriva răutăţii și neascultării trebuie luată în serios[40].

Holocaustul lui Avraam. Ultimul exemplu, cu care Akiba își încheie diatriba. este, într-adevăr, foarte provocator: Când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-și sacrifice fiul, bătrânul ar fi trebuit să-L oprească pe Dumnezeu, să nu-I permită o asemenea poruncă.

În ce privește porunca dată lui Avraam de a-și sacrifica fiul, raţionamentul lui Akiba ar trebui luat în serios. Suspectez că toţi aţi răspunde ca și mine în acest caz: „Doamne, nu Te supăra! Dacă mă găsești vinovat, pedepsește-mă pe mine, dar nu-mi porunci să fac lucrul pe care Tu l-ai interzise absolut. Dacă îmi ceri asta, încep să mă întreb a cui este vocea care-mi vorbește, chiar dacă pare vocea Ta!“

În realitate însă, pe timpul lui Avraam, nimeni nu-și făcea asemenea griji. Zeii era de așteptat să fie puternici și invocabili, dar nu buni sau miloși. Avraam fusese scos de Dumnezeu dintr-un neam iniţial credincios, dar care căzuse în idolatrie. Jertfele umane erau prezente la toate popoarele, vecinii canaaniţi aduceau adesea dintre copiii lor jertfă zeului, iar Tora lui Moise și Profeţii, care interzic categoric un asemenea gest, încă nu apăruseră[41].

Cameră de gazare în lagărul nazist de la Auschwitz.

Astfel se explică de ce Dumnezeu l-a putut testa pe Avraam în acest mod straniu și dramatic. Testul însă nu urmărea să violeze conștiinţa lui Avraam, nici să ne înveţe pe noi că orice descoperire de la Dumnezeu trebuie acceptată, oricât ar fi de contradictorie și imorală. Testul urmărea să verifice, înaintea fiinţelor cerești, credinţa lui Avraam. Pentru că Dumnezeu îi promisese că din Isaac va avea o mulţime de moștenitori, iar Isaac era încă adolescent, nu avea copii, acum era testată ascultarea lui Avraam faţă de Dumnezeu și, în același timp, credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu cum că din Isaac va avea urmași.

Bătrânul a ieșit învingător din această încercare mai întâi pentru că, deși știa că îl va face pe Isaac holocaust, era convins că Dumnezeu îi va învia fiul chiar și din cenușă. De aceea le-a promis serios slugilor că se va întoarce împreună cu băiatul[42]. Succesul acestei expediţii a credinţei s-a datorat și capacităţii lui Avraam de a-și convinge fiul atunci când, pe dealul Moria, a trebuit să-i destăinuie lui Isaac hotărârea lui Dumnezeu. Tânărul s-a supus, acceptând credinţa tatălui și făgăduinţa lui Dumnezeu. Adonai S-a arătat extrem de încântat de succesul acestei experienţe a încrederii și ascultării devotate.

Faptul că testele lui Dumnezeu sunt uneori foarte dificile sau că ele îngăduie alteori să ni se întâmple lucruri teribile nu înseamnă că Dumnezeu ar fi rău. Nu putem gândi ca un copil care a căpătat antipatie pentru omul cu seringa. Întrebări precum cele puse de Akiba sunt frecvente, dar un studiu onest și răbdător al Scripturii ne dă răspunsuri strălucite sau cel puţin satisfăcătoare. Până la judecata de apoi însă, vor rămâne încă unele dintre ele fără un răspuns satisfăcător. Să-L abandonăm pe Dumnezeu pentru că nu ne dă pe moment toate explicaţiile?

Verdictul

În interpretarea excelentă a lui Sir Antony Sher, Akiba este convingător. Oricum, pare mai ușor de jucat pătimaș rolul avocatului diavolului decât cel al avocatului lui Dumnezeu. Akiba îi lasă pe toţi fără replică, iar procesul se încheie în mod tacit în defavoarea lui Dumnezeu.

Dar altcineva va avea ultimul cuvânt în acest proces. Intră doctorul și citește lista cu numerele deţinuţilor destinaţi pentru gazare. Kuhn cere să fie luat el în locul fiului său, care „nu este pregătit“. În timp ce se citește lista și deţinuţii îngroziţi mai speră că poate o fi fost o greșeală, că unii sunt prea tineri, că ar mai putea munci, are loc o scenă extraordinară. Evreul care de la început fusese cel mai furios împotriva lui Dumnezeu își aude numărul strigat. Disperat și cutremurându-se de plâns, se adresează cu reproș lui Akiba: „Acum ce facem? Dumnezeu a ieșit «vinovat»! Ce facem acum?“

Răspunsul neașteptat al lui Akiba, emoţionat și el, este: „Acum…, acum ne rugăm!“ Și, împreună cu cei din preajma lui, se roagă recitând Psalmul 90 („Tu ești adăpostul nostru din generaţie în generaţie, înainte ca să se fi născut munţii, înainte ca să se fi făcut pământul, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!“). Și, în timp ce, unul câte unul, deţinuţii se încolonează la apelul morţii, se recită în continuare: „Tu întorci pe oameni în ţărână și zici: întoarceţi-vă, fiii oamenilor! (…) Ca iarba care încolţește, iar seara este tăiată și se usucă (…) Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale și la urgia Ta, așa cum se cuvine?“ În ultima scenă, ajunși în camera de gazare, deţinuţii continuă să recite psalmul care încă nu se terminase: „Înveselește-ne tot atâtea zile cât ne-ai smerit, tot atâţia ani cât am văzut nenorocirea.“

În acest mod magistral se încheie procesul Dumnezeului biblic, al Dumnezeului evreilor, deschis și finalizat în lagăr. Adevăratul verdict este „Acum… ne rugăm!“. Restul este multă filosofie speculativă, teologie și retorică interesantă, dar nimic concludent. Acum ne rugăm. Asta înseamnă recunoașterea implicită a insuficienţei noastre pe toate planurile, închinare, capitulare, înlocuirea retoricii noastre rechizitoriale și inchizitoriale cu spiritul pocăinţei, al împăcării cu Dumnezeu, al dispoziţiei de a-L cunoaște mai mult și de a-I rămâne loiali până la capăt, oricât ne-ar costa.

Footnotes
[1]„Scriitor poliglot, filosof umanist, militant în domeniul drepturilor omului, academician și laureat al Premiului Nobel pentru Pace”.
[2]„Se pare că procesul lui Dumnezeu este destul de popular în folclorul iudaic al mișcării hasidice Chabad. În aceste povești, diverși indivizi Îl dau în judecată pe Dumnezeu înaintea Legii Mozaice (a Torei), care ar fi menită să acorde omului salvare. De cele mai multe ori, petiţionarul câștigă procesul, iar Dumnezeu este obligat să-i asculte plângerea.”
[3]„Iov (2:10). Iov este un exemplu de statornicie credincioasă și refuz de a se alia cu Satan (termen ebraic denumind opoziţia, acuzaţia personificată de îngerul rebel). Iov nu-L dă pe Dumnezeu în judecată, pentru că înţelege disproporţia din toate punctele de vedere și pentru simplul fapt că nu găsește instanţa potrivită care să arbitreze (Iov 9:32-33).”
[4]„Leviticul 19:18; Deuteronomul 6:5.”
[5]„Facerea 18:18; 22:18; 26:4; 27:29.”
[6]„Ieșirea 4:22; 19:5-6.”
[7]„Ieremia 9:25-26.”
[8]„Ieremia 18.”
[9]„Osea 14; Ezechiel 37.”
[10]„Cf. Ezra-Neemia, Zaharia, Maleahi.”
[11]„Cf. 1-2 Macabei.”
[12]„Matei 27:25.”
[13]„Romani 11:28-29; 1 Corinteni 10:32.”
[14]„Matei 10:28; Apocalipsa 20:13-14.”
[15]„Romani 2:12.”
[16]„1 Împăraţi 14:12-13; Luca 18:16.”
[17]„Isaia 53; Daniel 9:24-27.”
[18]„Faptele apostolilor 4:12; 1 Timotei 2:5; 1 Ioan 2:2; 4:10.”
[19]„Isaia 9:6.”
[20]„Matei 25:40,45.”
[21]„Isaia 57:15.”
[22]„Facerea 18:18; Deuteronomul 7:6-12; Psalmii 47:9; 117.”
[23]„Ieremia 23:14.”
[24]„Exodul 4:22-23; 11:4-10.”
[25]„Deuteronomul 24:16; Ezechiel 18.”
[26]„Facerea 19; Ezechiel 16:49-50; 2 Petru 2:7-9.”
[27]„Facerea 14:18-20.”
[28]„Iosua 2:9-11.”
[29]„Leviticul 18:24-30.”
[30]„Deuteronomul 18: 9-14; Exodul 22:18-20.”
[31]„Exodul 23:27-31; Deuteronomul 7:20-24; 19:1; Iosua 14:12; 17:12.”
[32]„Iosua 2:12-14, 23; 9:3-27.”
[33]„2 Samuel 12:15-23.”
[34]„Exodul 21:14; Leviticul 20:10; Deuteronomul 22:22.”
[35]„2 Samuel 12:13-14; Psalmii 51.”
[36]„Luca 23:39-43; Ioan 19:32.”
[37]„2 Samuel 12:16-17; 13:31-36; 18:33; 19:4.”
[38]„2 Samuel 8:2.”
[39]„Facerea 6.”
[40]„2 Petru 3:5-14.”
[41]„Deuteronomul 18:10; Ieremia 7:31; 2 Împăraţi 3:27.”
[42]„Facerea 22:5; Evrei 11:19.”

Note

„Scriitor poliglot, filosof umanist, militant în domeniul drepturilor omului, academician și laureat al Premiului Nobel pentru Pace”.
„Se pare că procesul lui Dumnezeu este destul de popular în folclorul iudaic al mișcării hasidice Chabad. În aceste povești, diverși indivizi Îl dau în judecată pe Dumnezeu înaintea Legii Mozaice (a Torei), care ar fi menită să acorde omului salvare. De cele mai multe ori, petiţionarul câștigă procesul, iar Dumnezeu este obligat să-i asculte plângerea.”
„Iov (2:10). Iov este un exemplu de statornicie credincioasă și refuz de a se alia cu Satan (termen ebraic denumind opoziţia, acuzaţia personificată de îngerul rebel). Iov nu-L dă pe Dumnezeu în judecată, pentru că înţelege disproporţia din toate punctele de vedere și pentru simplul fapt că nu găsește instanţa potrivită care să arbitreze (Iov 9:32-33).”
„Leviticul 19:18; Deuteronomul 6:5.”
„Facerea 18:18; 22:18; 26:4; 27:29.”
„Ieșirea 4:22; 19:5-6.”
„Ieremia 9:25-26.”
„Ieremia 18.”
„Osea 14; Ezechiel 37.”
„Cf. Ezra-Neemia, Zaharia, Maleahi.”
„Cf. 1-2 Macabei.”
„Matei 27:25.”
„Romani 11:28-29; 1 Corinteni 10:32.”
„Matei 10:28; Apocalipsa 20:13-14.”
„Romani 2:12.”
„1 Împăraţi 14:12-13; Luca 18:16.”
„Isaia 53; Daniel 9:24-27.”
„Faptele apostolilor 4:12; 1 Timotei 2:5; 1 Ioan 2:2; 4:10.”
„Isaia 9:6.”
„Matei 25:40,45.”
„Isaia 57:15.”
„Facerea 18:18; Deuteronomul 7:6-12; Psalmii 47:9; 117.”
„Ieremia 23:14.”
„Exodul 4:22-23; 11:4-10.”
„Deuteronomul 24:16; Ezechiel 18.”
„Facerea 19; Ezechiel 16:49-50; 2 Petru 2:7-9.”
„Facerea 14:18-20.”
„Iosua 2:9-11.”
„Leviticul 18:24-30.”
„Deuteronomul 18: 9-14; Exodul 22:18-20.”
„Exodul 23:27-31; Deuteronomul 7:20-24; 19:1; Iosua 14:12; 17:12.”
„Iosua 2:12-14, 23; 9:3-27.”
„2 Samuel 12:15-23.”
„Exodul 21:14; Leviticul 20:10; Deuteronomul 22:22.”
„2 Samuel 12:13-14; Psalmii 51.”
„Luca 23:39-43; Ioan 19:32.”
„2 Samuel 12:16-17; 13:31-36; 18:33; 19:4.”
„2 Samuel 8:2.”
„Facerea 6.”
„2 Petru 3:5-14.”
„Deuteronomul 18:10; Ieremia 7:31; 2 Împăraţi 3:27.”
„Facerea 22:5; Evrei 11:19.”