Perspectiva iadului ocupă un colţ întunecat în mintea celor mai mulţi dintre noi, fie că ne gândim la acest lucru, fie că nu. Pentru mulţi creştini, credinţa în iad este chiar mai importantă decât credinţa în Dumnezeu, din moment ce de multe ori se întâmplă ca prima să o modeleze pe ultima, şi nu invers, aşa cum ar fi sănătos şi riguros. Iar într-o epocă definită de anxietăţi generalizate, cronice, cercetătorii au început să se întrebe dacă nu cumva credinţa în iad poate fi inclusiv un predictor al sănătăţii noastre mintale.

Statistici diferite arată că aproximativ jumătate dintre americani cred cu certitudine că iadul este un loc real. Cu toate acestea, anxietatea cu privire la posibilitatea de a ajunge acolo a rămas un subiect neexplorat de către psihologi, de cele mai multe ori fiind abordat printr-o singură întrebare în cadrul unor studii mai largi despre frica de moarte. Recent însă, cercetătorii de la Universitatea Baylor au dus mai departe cercetarea pe subiect, dezvoltând o scară a anxietăţii cu privire la iad, pe care au testat-o mai apoi în relaţie cu diverse subiecte conexe, cum ar fi liberul-arbitru, predestinarea şi rolul fiinţelor supranaturale în influenţarea deciziilor şi acţiunilor omului. La studiu au participat 353 de studenţi de la o universitate creştină, deci cu greu s-ar putea spune că rezultatele sunt general valabile. Cu toate acestea, ele oferă un imbold interesant pentru dezvoltarea subiectului.

Cercetătorii s-au declarat „surprinşi să observe că anxietatea cu privire la iad nu are legătură cu dogmatismul, fundamentalismul religios ori cu religiozitatea respondenţilor, ci depinde primar de probabilitatea calculată de fiecare de a ajunge în iad şi de poziţia individului pe subiectul liberului-arbitru”[1]. Doar 13% dintre respondenţi au declarat că cel mai probabil vor ajunge în iad, în timp ce majoritatea au privit iadul dintr-o perspectivă mai largă, care s-a dovedit că are un efect protector împotriva anxietăţii. Această perspectivă este legată de liberul-arbitru şi de imaginea pe care fiecare o are despre Dumnezeu. Respondenţii care au tendinţa să creadă că alegerile lor sunt determinate de forţe supranaturale mai presus de propriul control şi care, în acelaşi timp, se tem de Dumnezeu sunt cei care au exprimat cea mai mare frică de iad, în timp ce majoritatea respondenţilor, care nu se tem de iad, au vorbit despre un Dumnezeu iubitor, care are grijă personal de fiecare.

Cercetătorii au concluzionat că anxietatea cu privire la iad nu este o frică patologică şi că, atunci când este prezentă, pare să fie „un răspuns raţional la propriile premise teologice”. Însă, pentru viaţa de credinţă care are ca scop final mântuirea şi, deci, „ocolirea” iadului, este oare mai de dorit să ne fie frică de iad? Sau să ne concentrăm atenţia pe un Dumnezeu iubitor şi să ne mutăm cu totul atenţia de la această perspectivă sumbră? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât am putea fi tentaţi să credem.

Un iad, două iaduri, trei iaduri…

Pentru creştinul din ziua de azi, discuţia despre iad trebuie să fie cel puţin bizară şi uneori chiar nefamiliară. Într-o încercare de a se îndepărta de perioada în care ameninţarea cu pedeapsa eternă era o strategie importantă de convertire şi, totodată, de a menaja sensibilităţile omului postmodern, predicile despre iad au devenit ceva mai greu de găsit decât un trifoi cu patru foi. Şi, cu siguranţă, nu sunt considerate de bun augur. De aceea poate fi o surpriză pentru cititorul de azi să afle că doctrina cu privire la iad este una dintre cele mai controversate şi dezbătute din istoria religiei creştine, existând în prezent trei sau patru (depinzând de cine stabileşte categoriile) înţelegeri aşa-numite „ortodoxe”, adică general acceptate de marile biserici creştine. Toate afirmă că Biblia învaţă că nu se termină totul la moarte. Dar ce se întâmplă după faimoasa judecată din Apocalipsa este un subiect dezbătut din primele zile ale creştinismului.

Împărţirea în patru se face între perspectiva „ortodoxă”, cea „metaforică”, cea „a purgatoriului” şi cea „condiţională”.[2] În perspectivă „ortodoxă”, iadul este un loc real unde ajung persoanele judecate, pentru a suferi o eternitate pentru păcatele lor, scopul fiind pur punitiv. Perspectiva „metaforică” îndulceşte perspectiva „ortodoxă”, în sensul că suferinţa, deşi este veşnică, este mintală, „focurile” iadului fiind o metaforă pentru mistuitoarele regrete interne, care inevitabil apar după conştientizarea dreptăţii perfecte a lui Dumnezeu. În a treia perspectivă, „a purgatoriului”, susţinută de Biserica Catolică, iadul are o anticameră denumită purgatoriu, un loc pentru „şlefuirea” sufletelor în vederea mântuirii lor ulterioare. În termeni generali, în această perspectivă, toate sufletele trebuie să stea o perioadă în purgatoriu pentru a suferi pedeapsa pentru păcatele nemărturisite. Unele vor fi mântuite, în timp ce altele vor fi damnate pentru vecie. A patra perspectivă, susţinută de către cei care observă o contradicţie fundamentală între iubirea, mila şi harul lui Dumnezeu şi ideea pedepsirii eterne a sufletelor, susţine că doar cei mântuiţi vor primi viaţa veşnică, în timp ce restul nu vor fi supuşi unei pedepsiri care se perpetuează la infinit, ci vor suferi o pedeapsă cu consecinţe eterne, adică distrugerea definitivă.

Dacă tradiţionaliştii cred într-un foc care torturează, universaliştii cred într-un foc care salvează, iar condiţionaliştii, într-un foc ce consumă total.

Într-o clasificare şi mai generală, destul de des folosită în teologia contemporană, se face diferenţa dintre tradiţionalism, universalism şi condiţionalism. Tradiţionalismul vine în două variante care se suprapun peste perspectiva „ortodoxă”, susţinând că sufletele oamenilor supravieţuiesc după moarte şi petrec o eternitate ori în rai, ori în iad, dar şi peste perspectiva „metaforică”, în care iadul este o suferinţă internă, nu externă, cauzată de separarea eternă de Dumnezeu. În oricare dintre aceste viziuni, sufletul omului păcătos nu moare niciodată şi nu este niciodată eliberat de pedeapsă. Universalismul poate fi văzut ca o variantă optimistă a „purgatoriului”, în care, în final, graţie milei şi harului divin, toţi oamenii reuşesc să iasă din purgatoriu şi să se salveze pentru veşnicie, astfel încât iadul în sine are un termen de expirare. Condiţionalismul presupune că mântuirea şi viaţa eternă depind direct de credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor şi sunt oferite ca un dar divin. În lipsa acestei condiţii a salvării, se vorbeşte despre iad ca fază finală de anihilare a păcătoşilor şi a păcatului în sine.

Cele două clasificări oferă împreună un tablou destul de clar al principalelor opţiuni pe subiectul iadului. Veţi observa că toate susţin o reprezentare a iadului care este, în esenţa sa, plata pentru răul comis. Dacă tradiţionaliştii cred într-un foc care torturează, universaliştii cred într-un foc care salvează, iar condiţionaliştii, într-un foc ce consumă total. Spaţiul articolului nu permite o analiză a drumului parcurs de concepţia despre iad prin istoria şi gândirea umană, dar este totuşi important de subliniat că toate cele trei perspective pot fi întâlnite încă din istoria timpurie a bisericii creştine. Unii au tendinţa de a susţine că anumite perspective, în special condiţionalismul, sunt tributare creştinismului ultrasensibil de astăzi şi că nu au suport istoric, ceea ce nu este deloc adevărat. Pastorul Timothy Keller le face un portret-robot destul de nefavorabil celor care nu îi împărtăşesc viziunea tradiţionalistă asupra iadului – „În contrast cu tradiţionaliştii, persoanele cu o viziune seculară sunt ofensate de ideea iadului. Aceste persoane tind să aibă: (1) o credinţă vagă în divin, dacă au vreuna; (2) tind să privească cu suspiciune incontestabilitatea principiilor morale; (3) se simt obligate să rămână loiale propriilor visuri. Tendinţa este să fie [din categoria celor] tineri, din familii catolice doar cu numele sau protestanţi liberali şi evrei nereligioşi, rezidenţi în zone urbane sau bine educate sau să fie imigranţi din Europa de Vest sau părţi din Asia.”[3] În viziunea lui Keller, ori eşti tradiţionalist, ori nu ai cu adevărat credinţă în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ori eşti tradiţionalist, ori eşti condamnat la iadul în care tradiţionalistul crede, ceea ce este o afirmaţie destul de periculos de făcut.

O perspectivă istorică

Viziunea tradiţionalistă a fost contestată încă din biserica primară atât de viziunea universalistă, cât şi de cea condiţionalistă, care nu este nicidecum o nouă perspectivă caracteristică protestanţilor liberali şi progresişti ai secolului XXI. Într-un faimos articol din publicaţia Evangelical Quarterly, doctorul în teologie Graham Keith scrie că, „la un secol după Constantin, avem un număr surprinzător de dovezi care indică o negare în masă a doctrinei pedepsirii eterne în sânul bisericii”. Iar Noua Enciclopedie Catolică, care susţine tradiţionalismul, recunoaşte clar că „din timp în timp revine ideea nemuririi condiţionate, care spune că supravieţuirea după moarte este condiţionată de conformarea omului la legile şi voia lui Dumnezeu”.

Enciclopedia îl dă inclusiv ca exemplu pe „gnosticul” Irineu din Lyon, considerat unul dintre primii părinţi ai creştinismului, şi care susţinea, pe baza Scripturilor, că sufletul nu este veşnic prin natura sa – „celor care în această viaţă temporară s-au arătat recunoscători Celui care le-a dăruit viaţa li se vor lungi zilele în veşnicie, dar celor care au respins darul vieţii şi s-au arătat nerecunoscători Celui care le-a dăruit viaţă, nerecunoscându-I calitatea de Creator, nu li se vor mai lungi zilele”. În pasajul citat, Irineu face un lucru rar printre scriitorii vremii – care descriau iadul folosind strict expresii biblice, fără a lăsa să se înţeleagă ce însemnătate ar putea avea acele expresii – şi se poziţionează în perspectiva condiţionalistă.

Un alt exemplu relevant ar fi Ignaţiu din Antiohia, care a scris în prima generaţie de după apostoli (a murit în jurul anului 110 d.Hr.). Scrierile sale sunt destul de clare în ce priveşte o înţelegere condiţionalistă despre iad şi destinul omului, unul dintre cele mai citate pasaje găsindu-se în Epistola către Magnezieni, capitolul 10: „Să nu fim, deci, insensibili la bunătatea Sa. Căci, dacă ne-ar da conform meritelor noastre, atunci am înceta să mai existăm”. Şi mai cunoscute sunt poate scrierile lui Arnobiu din Sicca, ce vorbea despre „anihilarea”, adică „distrugerea pentru totdeauna”, a persoanelor care nu au primit mântuirea.

Este de notat că, în afară de condiţionalişti, existau în aceeaşi perioadă şi adepţi ai universalismului, care credeau că subjugarea păcatului de către Dumnezeu nu poate duce decât la salvarea tuturor sufletelor. Grigorie din Nissa credea, de exemplu, că până şi Satana, deşi va fi pedepsit pentru faptele sale, totuşi va beneficia de moartea şi învierea mântuitoare a Domnului Iisus, la fel ca toată omenirea. Tentaţia de a crede că religia creştină a învăţat dintotdeauna că există un loc unde sufletele păcătoşilor sunt torturate o veşnicie este nejustificată. În plus, realitatea istorică și până și litera Scripturii[4] ne oferă libertatea de a pune întrebări şi ne responsabilizează faţă de căutarea adevărului.

Regândind iadul

După cum se menţionează şi în Noua Enciclopedie Catolică, la baza înţelegerii despre iad stă chestiunea nemuririi sufletului. Ideea că sufletul uman este nemuritor şi nu poate fi „anihilat” nici măcar de Dumnezeu, ci trebuie să îşi petreacă eternitatea undeva, ori în rai, ori în iad, se găseşte în centrul doctrinei tradiţionaliste despre iad. Cu toate acestea, este greu să regăsim ideea nemuririi sufletului şi în Biblie. În Geneza scrie foarte clar că omul a fost creat din ţărână şi a prins viaţă când Dumnezeu i-a suflat în nări. Suflarea de viaţă nu este nici echivalentul sufletului şi nici nu conferă nemurire. Dacă ne aducem bine aminte, în grădina Eden Adam şi Eva trebuiau să mănânce fructe din pomul vieţii pentru a-şi prelungi viaţa. Nu au fost creaţi nemuritori, ci doar cu potenţialul de a trăi veşnic, dacă ar fi continuat să consume roadele acelui pom. Când Adam şi Eva au căzut în păcat, Dumnezeu i-a izgonit din grădină tocmai pentru a nu mai avea acces la pomul vieţii, care i-ar fi condamnat să trăiască veşnic într-o stare păcătoasă.[5] Chiar prin acest gest este introdusă de la începutul istoriei omenirii speranţa că, într-o zi, păcatul nu va mai fi. Punct. Nu că va exista în continuare un colţişor al universului în care Satana va fi un fel de CEO, iar demonii vor avea diverse grade de autoritate în această antrepriză de torturat suflete pe vecie. „Iadul ca finalitate a răului şi a justiţiei spune subtil, dar energic, faptul că fiinţa umană nu a fost creată să producă sau să sufere răul şi că ea aşteaptă un timp şi o lume fără aşa ceva”[6], punctează foarte sugestiv pastorul Nicu Butoi.

În acest punct, mulţi se împiedică în limbajul biblic de tip „foc care nu se stinge”[7]. Ce înseamnă însă un foc care nu se stinge? Traducerea în limba română nu oferă foarte multe variante, ci pare să indice foarte clar că vorbim de un foc ce arde veşnic. Dacă arde veşnic înseamnă şi că ceea ce este aruncat în acest foc nu se consumă niciodată. Traduceri în limbi mai bogate, precum engleza, oferă şi alte nuanţe, cum ar fi, un foc de „nepotolit”[8], care nu este un foc care nu se stinge niciodată, ci un foc mistuitor, irezistibil, care consumă complet (Ezechiel 20:47), care reduce totul la nimic (Amos 5:5), care arde ce este pus în el (Matei 3:12).[9] Totodată ar trebui să fim atenţi la faptul că multe dintre referirile la iad din Noul Testament, inclusiv ale lui Iisus Însuşi, sunt citate de fapt din Vechiul Testament.[10] Or, în Vechiul Testament abundă un limbaj despre moarte şi distrugere, nu despre pedepse veşnice. De fapt, din cele 70 de metafore folosite pentru a descrie soarta păcătoşilor, niciuna nu sugerează o astfel de idee.[11]

Ar trebui să fim atenţi la faptul că multe dintre referirile la iad din Noul Testament, inclusiv ale lui Iisus Însuşi, sunt citate de fapt din Vechiul Testament. Or, în Vechiul Testament abundă un limbaj despre moarte şi distrugere, nu despre pedepse veşnice.

Cu toate acestea, întâlnim şi ideea de pedeapsă veşnică, tot la Iisus, care spune că „aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică”[12]. Puse astfel în contrast, mesajul pare să fie destul de clar – ce se opune unui rai veşnic este un iad veşnic, nu o moarte definitivă, spun tradiţionaliştii. Condiţionaliştii ridică însă şi aici semne de întrebare, spunând că trebuie să fim atenţi să înţelegem exact, în fiecare context în care apare, la ce face referire cuvântul „veşnic”. Evenimentul pe care îl descrie este veşnic? Sau implicaţii sale? Din cele 70 de apariţii ale cuvântului „veşnic” în Noul Testament, în doar câteva cazuri este folosit pentru a descrie rezultatul unei acţiuni: „mântuire veşnică”[13], „răscumpărare veşnică”[14], „viaţa veşnică”[15], „pierzare veşnică”[16]. În toate aceste cazuri observăm că veşnic este doar atributul unei acţiuni a lui Dumnezeu, şi nu acţiunea în sine.[17] Mântuirea este veşnică, dar Iisus a murit o singură dată pe cruce, nu este blocat într-un proces veşnic de mântuire. Astfel, „una dintre marile erori ale creştinismului în general în acest câmp de gândire a fost confundarea noţiunii de chin, sau pedeapsă veşnică, pe de o parte, cu noţiunea de chinuire, sau pedepsire veşnică, pe de altă parte”[18], explică Nicu Butoi.

Dar Biblia se explică singură, dacă suntem atenţi. Petru, de exemplu, foloseşte un limbaj destul de grav pentru a ne avertiza că Dumnezeu „a osândit la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire”[19], după care, mai târziu, Iuda spune foarte limpede că „Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic[20]. Este de presupus, ca o chestiune de bun-simţ, că în interpretarea Bibliei nu ar trebui să facem abstracţie de realitatea factuală. Aceste oraşe, suferind „pedeapsa unui foc veşnic”, nu mai ard şi astăzi, ci au fost reduse la nimic. Având în vedere că scriitorii Noului Testament recurg la acest exemplu pentru judecata de apoi şi soarta celor nemântuiţi, nu ne putem aştepta logic decât la o anihilare completă a păcatului şi a păcătoşilor. Pedeapsa veşnică este separarea definitivă de Dumnezeu, ceea ce atrage automat moartea, din moment ce oamenii, ca fiinţe create, nu pot trăi separat şi independent de Creatorul lor.

Un iad, mai mulţi Dumnezei

Studiul cercetătorilor de la Universitatea Baylor subliniază un amănunt extrem de fin, dar capital pentru o bună înţelegere a ideii de iad, şi anume că imaginea pe care fiecare şi-o face în cap despre Dumnezeu dictează ce credinţă în iad adoptă. Pastorul Timothy Keller, de exemplu, îşi bazează aderarea la perspectiva tradiţionalistă pe imaginea unui Dumnezeu furios: „Mulţi oameni sunt tulburaţi astăzi de furia lui Dumnezeu şi spun că nu pot să creadă într-un Dumnezeu care condamnă sufletele să sufere pentru veşnicie. În aceste circumstanţe, recomand ca, atunci când predicăm despre iad, să explicăm că un Dumnezeu care nu este furios este un Dumnezeu care nu iubeşte. (…) Furia nu este opusul iubirii, ura este opusul iubirii. Iar în forma ei finală ura este indiferenţă. Doar datorită doctrinei judecăţii şi a iadului este proclamarea iubirii lui Iisus atât de uimitoare. Dacă nu crezi în iad, nu vei şti niciodată cât de mult te iubeşte Iisus.”[21]

Acest tip de raţionament direcţionează atenţia de la moartea lui Iisus în locul nostru, ca „instrument” extrem de precis de măsurare a dragostei lui Dumnezeu, la iad şi la pedeapsa veşnică. Astfel, dragostea lui Iisus este cu atât mai mare cu cât iadul pe care ţi-l imaginezi este mai terifiant, şi doar imaginându-ţi un astfel de iad poţi cunoaşte şi aprecia sacrificiul lui Iisus. Însă Biblia nu spune niciunde că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât L-a dat pe unicul Fiu să moară pe cruce pentru ca noi să nu ajungem în iad, ci pentru ca noi să trăim o veşnicie. Perspectiva tradiţionalistă mută artificial şi eronat atenţia de pe sacrificiul lui Iisus pe suferinţa eternă a celor care nu pot ajunge să aprecieze acest sacrificiu, ceea ce până la urmă este contrar scopului împărtăşirii Veştii Bune.

Să ridicăm o sprânceană la ideea că un Dumnezeu drept ar considera echitabil ca o persoană care a greşit 90 sau 100 de ani să sufere o veşnicie, adică miliarde şi miliarde de ani în care viaţa sa nu ar ajunge să cântărească nici cât o picătură într-un ocean, este un semn că încă gândim. „Aşa rău cum este el, omul nu ar tortura sau pedepsi niciodată în felul în care ideea iadului prezintă asemenea lucruri. Întotdeauna va fi aşa: natura omului se va îngrozi şi va sta departe de un Dumnezeu care ar promova aşa ceva”[22], apreciază şi pastorul Nicu Butoi. În Evrei 2:14,15 stă scris că scopul sacrificiului divin este „ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Dumnezeul biblic se întrupează şi moare pe cruce pentru ca oamenii să fie liberi şi să nu se mai teamă de moarte. În perspectivă tradiţionalistă însă, planul lui Dumnezeu este ca toţi oamenii nemântuiţi, care vor însemna majoritatea celor care au trăit vreodată pe pământ, să fie sclavii suferinţei pentru veşnicie, iar singura cale ca noi să fim salvaţi de la această soartă este să dezvoltăm o frică sănătoasă de iad.

Testul final pentru orice doctrină, inclusiv cea a iadului, este cât de bine şi natural se integrează în adevărurile fundamentale ale Evangheliei. Le scoate în evidenţă şi ajută să fie mai bine înţelese? Sau strâmbă adevărul şi mută atenţia în altă parte?

Iadul trebuie înţeles în lumina victoriei lui Dumnezeu asupra păcatului, nu doar a dragostei Sale care ne-ar vrea pe toţi mântuiţi şi nu doar a furiei Sale care ne-ar ţine pe majoritatea sclavi suferinţei pe veci. În viziunea tradiţionalistă, iadul este un loc rău, dar Biblia ne învaţă că iadul înseamnă înfrângerea răului sau, după cum spune teologul Shawn Bawulski, „iadul este doar o notă de subsol în povestea despre cum Dumnezeu a învins răul”. Înţelegerea corectă a victoriei lui Dumnezeu pe Golgota ne oferă speranţa şi motivaţia de care avem nevoie în viaţa de zi cu zi pentru a ne îndeplini datoria morală de a imita cerul pe pământ şi de a „elibera din sclavie” pe oamenii a căror viaţă s-a transformat într-un iad foarte real şi foarte dureros.

 

Footnotes
[1]„Stephen Cranney, Joseph Leman et.al., «Hell anxiety as non-pathological fear», în Mental Health Religion & Culture, publicat online la 22 mar. 2018.”
[2]„William Crockett et al., ed., Four Views on Hell, Zondervan, 2016.”
[3]„Timothy Keller et. al, Is Hell for Real or Does Everyone Go To Heaven?, Zondervan, 2011.”
[4]„1 Tesaloniceni 5:21.”
[5]„Geneza 3:22”.
[6]„Nicu Butoi, «Este Iadul real?», în Semnele timpului, vol. 27, nr. 202 (febr. 2015), pp. 44-49.”
[7]„Matei 3:12.”
[8]„În engleză «unquenchable».”
[9]„Chris Loewen, art. cit.”
[10]„De exemplu, Iisus citează din Isaia 66:24.”
[11], „Chris Loewen, art. cit.”
[12]„Matei 25:46.”
[13]„Evrei 5:9.”
[14]„Evrei 9:12.”
[15], „Matei 25:46.”
[16]„1 Tesaloniceni 1:9”.
[17], „Chris Loewen, art. cit.”
[18]„Nicu Butoi, art. cit.”
[19]„2 Petru 2:6.”
[20]„Iuda 1:7.”
[21]„Timothy Keller, op. cit.”
[22]„Nicu Butoi, art. cit.”