Era o zi geroasă de iarnă și mă aflam într-un cimitir, pentru oficierea unei înmormântări. Am deschis Sfânta Scriptură chiar acolo, lângă groapă și sicriu, aproape de familia îndoliată. Am ales să vorbesc acolo despre „judecata de apoi”, așa cum este ea cunoscută în popor, ca fiind ziua în care fiecare persoană va sta în faţa raportului propriei vieţi.

Încă din primele minute ale cuvântării mele am observat în mulţimea prezentă un domn îmbrăcat într-un palton negru și lung, cu o pălărie neagră pe cap, cu o faţă proaspăt bărbierită, care nu avea mai mult de 70 de ani. Ceea ce mi-a atras atenţia la acest domn era modul în care mă asculta. Era numai ochi și urechi. Pe chipul dumnealui am citit nu doar atenţie, ci și groază.

La final, după ce am transmis încă o dată condoleanţe familiei, m-am îndreptat spre poarta cimitirului, dorind să plec spre casă. În timp ce mergeam pe una dintre aleile cimitirului, am observat că domnul acesta mergea paralel cu mine, la două alei distanţă, și mi-am dat seama că mă va aborda. Am încetinit pasul și, când am ajuns la poartă, dumnealui mă aștepta.

„Buna ziua, domnule pastor. Sunt medic ginecolog pensionar…”, și își spune numele. „Aș dori să vă pun o întrebare. Este posibil?” „Sigur!” am răspuns eu amabil. „Domnule pastor, m-aţi îngrozit. M-aţi îngrozit. Vedeţi mâinile acestea?” și ridică ambele mâini în faţa mea. „Cu aceste două mâini am făcut mii de avorturi, mii de avorturi. Orașe întregi au pierit din cauza mea. Vă rog, spuneţi-mi ce-am să fac la judecată? Ce-am să fac la judecată?”

Omul acesta nu era nici nebun, nici slab de înger. Era un om care, probabil de-a lungul carierei sale, a fost frământat de gândul că ceea ce face s-ar putea să nu fie moral, dar, din diferite raţionamente, a continuat. Acum, după atâţia ani, printre cruci și morminte, în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, vechea frământare revenise. A devenit conștient că într-o zi va sta în faţa Judecătorului întregului pământ. A realizat că nu va scăpa de judecată, chiar dacă la momentul respectiv nu mai practica ceea ce practicase în trecut.

Cum începe judecata

Iată cum descrie Sfânta Scriptură, prin cuvintele profetului Daniel, ziua judecăţii de apoi: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile” (Daniel 7:9,10).

  1. Tatăl – Expresia atât de sugestivă „un Îmbătrânit de zile” se referă la Dumnezeu-Tatăl, care, prin gestul de a Se așeza, declară începerea judecăţii.

  2. Fiul – Daniel continuă să descrie scena judecăţii: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un Fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. (…) Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul și vedeniile din capul meu m-au înspăimântat” (Daniel 7:13-15).

Expresia „a venit Unul ca un Fiu al omului” se referă la Domnul Iisus Hristos, care este și Fiul lui Dumnezeu, și Fiul omului.

Venirea Sa descrisă aici nu se referă la a doua Sa venire pe pământ, ci la intrarea Sa ca Mare-Preot în Locul Preasfânt, așa cum spune Evrei 4:14, „avem un Mare-Preot (…) care a străbătut cerurile”.

Intrarea Sa ca Mare-Preot în Locul Preasfânt, în „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (așa cum spune Evrei 8:1,2), are ca obiectiv principal judecata.

Lecţiile cortului-întâlnirii

Pentru a înţelege mai bine cuvintele profetului Daniel, este nevoie să studiem câte ceva despre cortul-întâlnirii, pentru că simbolistica de acolo vorbește exact despre procesul judecăţii lui Dumnezeu. Vom înţelege traseul vinovăţiei, începând cu păcatul comis de om, până la etapa în care păcatul ajunge în Locul Preasfânt, pentru ca, în final, să fie șters de acolo.

Cortul-întâlnirii, pe care evreii l-au folosit ca loc de închinare, a fost mijlocul prin care Dumnezeu a dorit să-l înveţe pe om modul în care acesta putea fi iertat și salvat de consecinţele păcatelor sale.

Cortul-întâlnirii avea o curte împrejmuită cu un gard de pânză. În curte se afla cortul-întâlnirii, care avea pereţii dintr-un strat de pânză și acoperișul din cinci straturi de pânză. Cortul avea două încăperi. Prima încăpere era numită „Sfânta”, sau „Locul Sfânt”, și a doua încăpere era numită „Sfânta Sfintelor”, sau „Locul Preasfânt”.

În curte se aflau un altar de jertfă și un lighean în care preoţii își spălau mâinile. În Sfânta, pe partea dreaptă, se afla masa cu pâini, în partea stângă se afla sfeșnicul cu cele șapte braţe, iar în faţa perdelei care separa cele două încăperi se afla altarul tămâierii. În Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, se afla chivotul legământului cu capacul ispășirii. În această a doua încăpere nu avea voie să intre decât marele-preot și acesta doar o singură dată pe an, în Ziua cea mare a Ispășirii.

  1. Traseul vinovăţiei

Când un om păcătuia, acesta lua un miel, intra în curtea cortului-întâlnirii și acolo, lângă altarul de jertfă, cu mâinile așezate pe capul mielului, își mărturisea păcatul. Apoi, cu mâinile sale, lua viaţa animalului nevinovat. În acest fel, în mod simbolic, păcatul omului trecea de la omul vinovat la mielul nevinovat, care murea în locul omului. Preotul punea animalul pe altarul de jertfă, lua din sângele acestuia, intra în prima încăpere și stropea cu sângele mielului perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. În acest fel, în mod simbolic, păcatul care trecuse de la om la animal era acum transferat de la animal la preot, care, la rândul său, îl ducea în Locul Preasfânt prin stropirea perdelei cu sângele mielului. Astfel, în decursul unui an, în mod simbolic, în Sfânta Sfintelor erau depozitate/îngrămădite toate păcatele poporului Israel.

  1. Ziua Ispășirii

Ziua Ispășirii era o zi a pocăinţei la nivel naţional. Copiii lui Israel posteau și își plângeau starea înaintea lui Dumnezeu. În această zi unică din an, când era schimbată perdeaua plină de pete de sânge, marele-preot intra în Locul Preasfânt pentru a face ispășire pentru păcatele sale, pentru păcatele preoţilor și pentru toate păcatele poporului, toate îngrămădite în Locul Preasfânt.

  1. Simbolurile curţii și ale celor două încăperi

Curtea cortului și cele două încăperi ilustrează trei etape din lucrarea pe care o face Domnul Hristos în procesul de iertare și salvare a omului. Curtea, locul unde păcătosul aducea animalul de jertfă, simboliza pământul nostru, pe care Fiul lui Dumnezeu a coborât ca om și reprezintă lucrarea Sa în postura de Miel, jertfă adusă pentru păcatele omenirii. Lucrarea zilnică a preoţilor din prima încăpere reprezintă lucrarea Domnului Isus de Mijlocitor, pe care a început-o în momentul înălţării Sale la cer, după înviere, iar lucrarea marelui-preot din a doua încăpere reprezintă lucrarea Sa de Judecător, pe care a început-o „la vremea sfârșitului”.

După cum marele-preot intra în Locul Preasfânt o dată pe an pentru a face ispășire pentru păcatele poporului, la fel Domnul Iisus a intrat ca Mare-Preot în Locul Preasfânt din ceruri, o dată pentru totdeauna, pentru a face ispășire pentru păcatele oamenilor care sunt în cărţile din Sanctuarul ceresc. În Sfânta Sfintelor, păcatele poporului erau „scrise” pe perdea prin miile de pete de sânge. În Sanctuarul din ceruri, păcatele oamenilor sunt scrise în cărţile despre care vorbește profetul Daniel.

Trăim în timpul judecăţii

În curte, adică pe pământ, Isus a coborât ca Miel. După răstignire, S-a înălţat la cer și a intrat în prima încăpere a Sanctuarului ceresc, pentru a mijloci în favoarea păcătosului.

Biblia spune că înainte de sfârșitul lumii va fi „vremea sfârșitului”. Acest „timp al sfârșitului” a fost identificat de mai mulţi cercetători din Evul Mediu, în diverse tradiţii de interpretare, ca fiind pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Conform profeţiei din Daniel 8:14, avem motive să credem că, începând cu anul 1844, Isus Hristos a intrat ca Mare-Preot în cea de-a doua încăpere a Sanctuarului, unde nu doar mijlocește, ci și judecă.

Aceasta înseamnă că, începând cu secolul al XIX-lea, trăim în timpul când Dumnezeu cercetează vieţile tuturor oamenilor. Judecata nu va veni, ci a venit deja. Noi trăim în timpul judecăţii. Biblia spune în Apocalipsa 14:7 – „A venit ceasul judecăţii Lui.” Când judecata se va încheia, Fiul lui Dumnezeu va veni a doua oară, ca să dea fiecăruia după faptele lui. Judecata nu va începe când El va reveni, ci El va reveni când se va încheia judecata. Cum altfel ar putea să „dea fiecăruia după faptele lui”, dacă nu a avut loc o judecată?

Două realităţi foarte importante despre judecată

  1. Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (Romani 14:10).

Expresia „toţi ne vom înfăţișa înaintea scaunului de judecată” se referă la faptul că Dumnezeu aduce la judecată toţi oamenii, nu doar o parte din ei. Hitler, Stalin, Ceaușescu, David, Daniel, Iov, eu și dumneavoastră, toţi vom fi judecaţi. Toţi vom sta înaintea scaunului de judecată.

  1. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14).

Expresia „va aduce orice faptă la judecată” completează tabloul judecăţii, în sensul că la judecată sunt aduși nu doar oamenii, ci și faptele lor. Fapte comise la lumina zilei sau sub întunericul nopţii, fapte comise în public sau în taină, toate acestea vor fi aduse la judecată.

Concluzia este că judecata se concentrează pe două obiective: pe oameni și pe faptele lor; toţi oamenii și toate faptele oamenilor.

Cu mai mulţi ani în urmă am citit despre două persoane care au decis să-și pună capăt vieţii. Una, pentru a scăpa de o datorie la bancă și alta, pentru a scăpa de o condamnare cu executare. Punându-și capăt vieţii, au scăpat de datoriile respective. Dar moartea nu este o soluţie în faţa judecăţii de apoi, pentru că Biblia declară: „Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:12). Remarcăm faptul că un om nici chiar mort nu poate scăpa de judecată. Moartea ne poate scăpa de bancă, de penitenciar, dar nu de judecată.

Rolul cărţilor la judecată

S-a ţinut judecata și s-au deschis cărţile.” (Daniel 7:10)

Cărţile acestea sunt dovezi, sunt probe în dosarul fiecăruia. În aceste cărţi sunt scrise toate faptele noastre, atât cele bune, cât și cele rele. Scriitoarea Ellen White are paragrafe de o profunzime rară cu privire la faptele bune și rele care sunt scrise în cărţile din ceruri.

Faptele bune: „Cuvintele lor de credinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. În cartea de aducere-aminte este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se înregistrează cu credincioșie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă pentru Hristos este raportată acolo” (Tragedia veacurilor, p. 481, orig.).

Faptele rele: „Cu o exactitate teribilă sunt înregistrate şi aici planurile şi motivele ascunse, orice faptă egoistă, orice datorie neîmplinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită (…) clipele risipite, (…) toate sunt înregistrate de îngerul raportor. Sunt raportate exact orice zâmbet ironic şi orice josnicie din partea păcătoșilor” (Tragedia veacurilor, p. 482, orig.).

De ce să nu ne temem de judecată

Atunci când ne gândim la judecată, ne speriem, pentru că judecata este de temut. Pentru cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, judecata ar trebui să nu fie o pricină de groază din două motive:

  1. Judecătorul nostru este Mijlocitorul nostru. „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1).

  2. Suntem judecaţi după fapte, dar mântuiţi prin credinţă. Dacă am fi fost mântuiţi tot după fapte, nimeni dintre noi nu ar fi avut șansa mântuirii. Mântuiţii vor fi păcătoși iertaţi, iar nemântuiţii, păcătoși neiertaţi. În judecata după fapte și mântuirea prin credinţă vedem dragostea lui Dumnezeu, care este implicată profund în procesul judecăţii.

Acum, când judecata lui Dumnezeu are loc în curţile cerești, este momentul potrivit să-mi recunosc păcatele, să le regret, să le mărturisesc și să-mi predau viaţa lui Dumnezeu. Este singura șansă pe care o am să trec cu bine de ziua judecăţii.

Este timpul să venim chiar acum la Cel care a declarat prin profetul Ieremia: „Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3). Doar Cel care este veșnic ne poate primi cu o iubire veșnică.

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta. Puteţi urmări integral programele aici.