Maestrul Pleșu ne duce în ispita unei discuţii despre atractivitatea comparativă a două opţiuni morale. De ce răul este mai atractiv?

În ediţia online a revistei Dilema Veche, marcat ca Best of 2016, cititorul va descoperi un excepţional articol teologic al lui Andrei Pleșu, sub titlul „O «piatră de poticnire» pe tema libertăţii”. Nu este o surpriză, deoarece maestrul Pleșu ne-a obișnuit deja cu observaţii profunde și echilibrate, în stilul său caracteristic, care îmbină limbajul eseistic savuros, ușor ludic, cu fineţea înţeleptului moralist: o teologhisire dinamică, umană și vie, realistă și dramatică, în contrast cu speculaţiile mistice, formulate poetic și întemeiate strict pe dogmă. Domnia sa își construiește sistemul, sau, dacă vreţi, antisistemul, la graniţa dintre teologia „respectabilă” a Părinţilor și cugetarea neprefăcută a omului normal, secular.

Pe scurt, sunt impresionat atât de explicaţiile filosofico-teologice pe care le aduce Andrei Pleșu la problema răului, cât și de faptul că îndrăznește să (își) pună întrebări, la care recunoaște că nu are răspunsuri definitive. Tocmai această vulnerabilitate umană, această deschidere spre infinitul misterului și al cugetării face atractiv un astfel de mod de a trata problemele.

Fără pretenţia de a-l completa pe maestrul Pleșu sau de a răspunde dilemelor sale, care sunt și dilemele noastre „vechi, domnule”, încerc să continui acest „scandal” în felul meu propriu, imaginându-mi că aș merge cu un pas dincolo de ceea ce s-a spus, sau de a mă amesteca puţin în cealaltă poticnire, și anume: rolul graţiei divine, subiect pe care domnul Pleșu l-a anunţat. Recunosc că este o îndrăzneală aproape necuviincioasă din partea mea, în stil Elihu – ultimul venit (și primul plecat!) dintre prietenii lui Iov. Dar subiectul pe care domnia sa l-a deschis ispitește la dialog sau cel puţin la continuarea cugetării pe aceeași temă.

Originea răului este într-adevăr paradoxală, deoarece avem un singur Creator, etern, Bunul Dumnezeu, de la care ne așteptăm numai la bine, cum o spune și Iacov cel Drept în epistolă[1]. Începătorul răului nu este un alt Dumnezeu, ca în tradiţiile mazdeistă și maniheică. Pe arhanghelul cosmocratorilor întunericului, Sfântul Pavel îl numește doar metaforic „dumnezeul acestui veac/ eon”[2], în timp ce Dumnezeu-Fiul Îl numește „arhontele acestei lumi”[3].

Primul rebel este descris ca întruparea absolută a răului politic: diplomat pervers, maestru al presiunilor și al violenţei, un șef-terorist. Narcisismul l-a făcut arogant, „selfsibilitatea” lui l-a făcut invidios, înfumurarea l-a făcut intrigant; din înger l-au făcut diavol și l-au aruncat pe pământ, cu toată constelaţia de spirite apostate după el. Dumnezeu îl ţine aici jos, ca într-o închisoare, până la ziua judecăţii. I-a restrâns libertatea, fiind tolerat, până atunci, ca instrument al încercării credinţei și loialităţii oamenilor. Imaginea diavolilor prezenţi într-un infern prezent, ca torţionari ai sufletelor pierdute, este din alt film, nu se găsește în nicio ediţie a Sfintei Scripturi.

Mi-am permis să subliniez această realitate nevăzută, la care Biblia se referă încă din primele cărţi[4] și care în evanghelii este conștientizată și accentuată ca elită a opoziţiei faţă de Dumnezeu. Dar maestrul Pleșu are dreptate, că originea răului nu se explică doar punându-l pe capul lui Azazel. Răul nu ar fi apărut, dacă Dumnezeu nu ar fi creat posibilitatea apariţiei lui, adică răul virtual. Dumnezeu nu a creat îngeri roboţi sau sfinţi roboţi; i-a creat „după chipul și asemănarea Lui” – nu atotputernici, nu atotștiutori, nu chiar nemuritori[5], ci fiinţe morale libere și responsabile, ca Dumnezeu.

Dacă nu ar exista opţiunea pentru rău, ca potenţial, atunci nici binele nu ar fi bine moral, ar fi doar un bine fizic și psihosocial, dar nu virtute. Virtutea depășește instinctul sănătos. Ea implică acea tensiune dintre „Spirit” și „carne”, temă introdusă de Moise și dezvoltată de Sfântul Pavel[6]. Perfecţiunea unei creaturi inteligente implică și posibilitatea răului, păcatul virtual. Dumnezeu l-a făcut pe om perfect: nu păcătos, dar pecabil. Nu gata să cadă, dar cu posibilitatea de a cădea, dacă vrea neapărat. Dacă n-ar fi avut posibilitatea psihologică de a păcătui, omul nu ar fi fost o fiinţă perfectă (morală, virtuoasă). Și dacă n-ar fi avut niciodată „ocazia” (ispita!?) de a păcătui, virtutea lui nu ar fi fost o evidenţă a loialităţii faţă de Creator. Adevăratele valori morale se dau pe faţă când sunt puse la probă.

Maestrul Pleșu ne duce în ispita unei discuţii despre atractivitatea comparativă a celor două opţiuni morale. De ce răul este mai atractiv? Frumuseţea este în ochiul privitorului și, în acest caz, privitorul este omul natural, căzut. Omul duhovnicesc (spiritual, în armonie cu Spiritul), un om care nu are altă „carne”, sfântă, ci un cuget și un spirit sfinţite, care ţin în frâu „bestia”, mărturisește că binele este suficient de atractiv. El este dezgustat de rău și îndrăgostit de virtute[7].

De la puterea tentaţiei și a atractivităţii opţiunii morale, maestrul Pleșu trece la tema harului, lăsând-o deschisă. Harul, sau graţia divină, este o noţiune percepută diferit, chiar divergent în tradiţiile teologice. Nevinovatul termen grecesc charis (graţie, bunăvoinţă, farmec; frumuseţe de caracter, bunăvoinţă, favoare), expresie a virtuţilor dragostei active a lui Dumnezeu, s-a transformat, din bunăvoinţă gratuită și dar, într-un fluid mistic, cuantificat, materializat, în-lemnit, în-pietrit, în-trupat, administrat după merite, sau chiar comercializat. Harul n-ar putea acţiona direct și eficient, iertându-l și re-înfiindu-l gratis pe păcătosul pocăit – asemenea tatălui „risipitor” din parabola fiului pierdut –, ci are neapărată nevoie de acea magie albă intermediară, „în afara căreia nu este mântuire”.

Dar și harul adevărat este ratat, când este acceptat pe jumătate, în mod meschin: așteptând doar harul iertării, al graţierii, al slobozirii de vinovăţie. Dar harul iertării de păcat vine la pachet cu harul eliberării de sub domnia păcatului și cu harul slujirii dezinteresate a Mântuitorului[8]. Probabil de aceea nu găsim sfinţi pe toate drumurile și de aceea fructul răului pare mai ispititor decât floarea sfinţeniei. Ne zbatem între idealul minimal al iertării primite in extremis – când ne vom afla la terapie intensivă – și idealul maximal, de a umbla cu Dumnezeu[9]. Acesta din urmă sperie cu aparenta aroganţă a unui perfecţionism nerealist. Nu dorim să fim sfinţi, de teama de a nu eșua în fariseism, dar mai ales ne sperie gândul de a pierde pentru totdeauna graţiile ispitei sau, și mai mult, credinţa că sfinţenia nu poate fi mai atractivă decât păcatul. Ne temem că harul ne-ar putea converti definitiv la sfinţenie, de aceea preferăm să rămânem „sub Lege” – oameni religioși, conform cu regulamentul convenţional[10].

Prin urmare, secretul eliberării ar putea fi revenirea la tâlcul biblic al harului, incluzând acceptarea a tot ceea ce ne-a oferit Tatăl, odată cu iertarea cea mai dinainte hotărâtă: haina de fiu, inelul de moștenitor, sărbătoarea întoarcerii și reluarea în serios a statutului și atitudinii de fiu. Dacă păcatul aduce întâi prăjituri, mai târziu ne suflă și roșcovele. Le urăm maestrului Pleșu și cititorilor maximă bucurie la ospăţul Tatălui.

Footnotes
[1]„Iacov 1:13-17”.
[2]„ 2 Corinteni 4:4; Efeseni 6:12”.
[3]„Ioan 12:21; Matei 4:8-9”.
[4]„Leviticul 16:8; Deuteronomul 32:17”.
[5]„Geneza 3:22; Ezechiel 28:16, 19”.
[6]„Geneza 4:7; 6:3; Romani 8:4-9 etc.”
[7]„Psalmii 118/119:162-163”.
[8]„Tit 2:11-13”.
[9]„Geneza 5:24; 6:9; 2Ioan 1:6”.
[10]„Romani 6:14”.

Note

„Iacov 1:13-17”.
„ 2 Corinteni 4:4; Efeseni 6:12”.
„Ioan 12:21; Matei 4:8-9”.
„Leviticul 16:8; Deuteronomul 32:17”.
„Geneza 3:22; Ezechiel 28:16, 19”.
„Geneza 4:7; 6:3; Romani 8:4-9 etc.”
„Psalmii 118/119:162-163”.
„Tit 2:11-13”.
„Geneza 5:24; 6:9; 2Ioan 1:6”.
„Romani 6:14”.