Subiectul central al cărţii Apocalipsa este conflictul de veacuri dintre Dumnezeu și Satana, dintre adevăr și eroare, iar în miezul acestui conflict se află criza închinării: Cui ne închinăm? Dumnezeului Creator din Scriptură sau unui dumnezeu transfigurat de datini și tradiţii păgâne?

Pe măsură ce ne apropiem de punctul culminant al istoriei omenirii – venirea Împărăţiei lui Dumnezeu –, Domnul Iisus Hristos Își pregătește un popor și îl marchează printr-un semn de recunoaștere, printr-un sigiliu. La rândul său, diavolul caută să-i amăgească pe oameni, falsificând acest sigiliu. Apocalipsa numește acest falsificat semn de recunoaștere „semnul fiarei”.

Autoritate umană versus autoritate divină

Astăzi, mulţi oameni sunt confuzi cu privire la semnul fiarei. Unii se așteaptă ca semnul 666 să apară pe fruntea unora. Alţii cred că este vorba de codul de bare de pe ambalajele bunurilor de larg consum sau de implantarea unui cip sub piele, care să permită introducerea unui boicot economic împotriva celor credincioși.

Articolele anterioare ale acestei serii au descifrat identitatea fiarei care se ridică din mare: Biserica Romei, sau instituţia papală. Nu este obiectivul acestui text acela de a condamna sau denigra vreo organizaţie religioasă – realitatea este că sunt foarte multe persoane evlavioase printre credincioșii romano-catolici. Apocalipsa 13 ne oferă un set de caracteristici pentru identificarea sistemului politico-religios reprezentat prin fiară, toate aceste indicii trimiţând spre Scaunul Sfânt.

Un ultim indiciu despre identitatea acestei puteri politico-religioase apare în Apocalipsa 13:18, „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.”

În Scriptură, cifra 7 este cifra lui Dumnezeu și indică perfecţiunea. Prin contrast, cifra 6 este cifra omului, creat în cea de-a șasea zi, semnificând apostazia sau răzvrătirea. Apocalipsa reliefează antagonismul simbolic dintre cele doua numere, dintre autoritatea omului și autoritatea lui Dumnezeu.

Majoritatea cercetătorilor consideră că acest întreit 6 se referă la antihrist, acea personalitate umană cu rol dominant în ultimul guvern mondial. Este de reţinut aici un amănunt esenţial – cuvântul grecesc (Anti-Hristos) nu înseamnă „împotriva lui Hristos”, ci „vice-hristos”. Nu este vorba despre o entitate care se declară împotriva lui Hristos, ci despre un uzurpator care se pretinde locţiitorul Lui. Titlul oficial și tradiţional al papalităţii este tocmai VICARIVS CHRISTI (locţiitorul lui Hristos).

Această ultimă caracteristică, numărul 666, ne duce în final tot la instituţia papală, căreia scrierea profetică îi descrie tranșant acţiunile: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:16-17).

Semnul autorităţii papale va fi impus în timpul unei crize universale: foamete, dezastru natural, război, criză economică sau pandemie. Potrivit Bibliei, lumea întreagă va fi în criză chiar înainte de venirea lui Iisus. Rasa umană va fi sub o singură autoritate conducătoare universală, care va încerca să ţină omenirea laolaltă, să-i controleze pe toţi, indiferent de clasa socială, și să aducă din nou pace lumii sub auspiciile semnului autorităţii sale.

Sigiliul lui Dumnezeu este așezat doar pe frunte

Ce reprezintă în realitate acest semn al fiarei? Pentru a înţelege semnul fiarei, avem nevoie să înţelegem mai întâi semnul sau sigiliul lui Dumnezeu. Apostolul Ioan scrie: „Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: «Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!»” (Apocalipsa 7:2,3).

Textul biblic ne înștiinţează despre planurile lui Dumnezeu, care anticipează contrafacerea pregătită de fiară și oferă o soluţie: înainte ca semnul fiarei să fie așezat peste oameni, Dumnezeu le oferă credincioșilor Săi adevăratul sigiliu, care certifică faptul că Îi aparţin, ca fiinţe create de El.

Textele biblice remarcă o diferenţă interesantă între cele două sigilii: semnul fiarei este pus pe frunte sau pe mână, pe când sigiliul lui Dumnezeu, doar pe frunte.

Fruntea este un simbol pentru creier, pentru conștiinţă, pentru raţiune. Fruntea înseamnă convingere, mâna reprezintă constrângere. Așadar, semnul pe frunte înseamnă că diavolul îi amăgește pe oameni folosind argumente intelectuale și metode de convingere și de amăgire, așa cum a procedat în Eden. Semnul pe mână reprezintă folosirea forţei, constrângerea, ascultarea motivată de teamă (cum ar putea fi în cazul unui boicot economic).

Sigiliul lui Dumnezeu este așezat doar pe frunte. Dumnezeu nu folosește niciodată forţa sau constrângerea în relaţia cu omul; El apelează întotdeauna la raţiunea noastră și încearcă să ne câștige de partea Lui prin dragoste. Biblia arată limpede că Duhul Sfânt este Cel care realizează sigilarea: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

Ziua de odihnă, un semn de recunoaștere

Sunt multe pasaje în Scriptură care clarifică problema sigiliului lui Dumnezeu, printre care și unul în Ezechiel: „Le-am dat şi Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ezechiel 20:12).

 Sabatul de ziua a șaptea este semnul Lui, sigiliul proprietăţii și autorităţii Lui.

Sigiliile împărătești erau folosite și în timpurile biblice. Un sigiliu împărătesc cuprindea de regulă: numele autorităţii, titlul autorităţii și teritoriul care se afla sub respectiva autoritate. Sigiliul lui Dumnezeu cuprinde în porunca Sabatului toate aceste trei elemente: Numele, titlul și teritoriul: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău (…) Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:8-11).

Este ușor să identificăm în textul biblic atât numele (Domnul Dumnezeul tău), cât și titlul (Creatorul) și teritoriul (cerul și pământul).

Duhul Sfânt este agentul sigilării. El scrie Legea lui Dumnezeu în mintea noastră, ca s-o cunoaștem, și în inima noastră, ca s-o iubim. Duhul Sfânt este Acela care așază în noi dorinţa de a-L urma pe Hristos. Sabatul devine astfel simbolul vizibil că ne dorim, prin harul Său, să rămânem loiali și dedicaţi lui Hristos. Încă de la începutul lumii, El a binecuvântat ziua de Sabat și a sfinţit-o. Iar de-a lungul generaţiilor, oamenii loiali lui Dumnezeu, precum Adam, Noe, Moise, Ilie, David, apostolii și primii creștini, la fel ca Domnul Iisus Însuși, au ţinut Sabatul în ziua a șaptea, sâmbăta, ca zi de închinare.

De-a lungul erei creștine, chiar dacă duminica a fost impusă în locul sâmbetei, au existat, ici și colo, grupuri de creștini care au luptat să rămână loiali Scripturii și lui Dumnezeu, păzind sâmbăta. Printre exemple am putea aminti de secuii sabatarieni din Transilvania, care au rămas credincioși acestui principiu pentru mai bine de 400 de ani, până aproape de timpurile noastre. Acum, când ultimele zile ale istoriei umanităţii se derulează în faţa noastră, același Sabat constituie semnul de recunoaștere a celor loiali lui Dumnezeu.

În timpul unei crize globale cu care se va încheia istoria păcatului, Dumnezeu va avea un grup de oameni care Îi vor rămâne loiali. În cealaltă tabără se vor regăsi cei care resping autoritatea lui Dumnezeu, înlocuind-o cu cea a unei personalităţi religioase.

Închinarea este miza ultimului conflict

Tensiunea dintre sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei nu este doar o problemă legată de zile, ci una care privește închinarea și autoritatea: fie ne închinăm omului, fie lui Dumnezeu.

Semnul autorităţii papale este o zi de închinare, după cum a afirmat deschis biserica de-a lungul istoriei prin reprezentanţii ei. Biserica Catolică pretinde că schimbarea Sabatului în duminică este semnul puterii ecleziastice și al autorităţii ei în chestiuni religioase”, declara cardinalul Gibbons. Duminica este semnul nostru de autoritate. (…) Biserica este deasupra Bibliei și transferul acesta al respectării Sabatului este dovada acestui fapt”, admite un periodic catolic. Așadar, biserica însăși pretinde că duminica este semnul sau simbolul autorităţii ei. Totuși ar fi greșit să concluzionăm că oricine păzește duminica are deja semnul fiarei. Există foarte mulţi creștini sinceri, fie ortodocși, fie catolici, fie protestanţi sau reformaţi, care Îl iubesc pe Hristos și care nu au primit semnul fiarei pentru că serbează duminica.

Ceea ce spune profeţia însă este că, în viitorul apropiat, biserica și statul se vor uni din nou. Pe fondul unei crize globale, care va părea că destramă o lume deja fragilă, va fi dat un decret care impune închinarea în prima zi a săptămânii. Diferenţele dintre confesiuni vor fi date la o parte de dragul unităţii politice, în această ultimă încercare de a salva lumea.

Cu aproape o lună în urmă, sub guvernarea pontifului catolic și cu concursul reprezentanţilor celor mai importante religii ale lumii, s-a construit o punte pentru unirea tuturor religiilor în vederea salvării umanităţii și a planetei. Sub sloganul „Nimeni nu se poate salva singur” a fost semnat un document prin care acești reprezentanţi ai religiilor lumii își iau angajamentul de a se uni pentru salvarea planetei și instaurarea unei păci durabile.

Cea mai recentă enciclică a papei, Fratelli Tutti, este un amalgam de panteism, New Age, neomarxism, elemente ale unei noi ordini mondiale – veritabile ingrediente pentru un totalitarism la nivel global. Enciclica creionează cadrul pentru un ultim act al istoriei umanităţii, așa încât tot ce lipsește este intrarea actorilor în scenă.

Miza ultimului conflict global este loialitatea noastră. În final, omenirea se va înregimenta în numai două tabere: una se va închina Dumnezeului celui Viu, având ca semn al ascultării sale Sabatul biblic, cealaltă va respecta o altă zi de odihnă, impusă de o biserică ce pretinde că are o autoritate superioară Scripturii.

Martori pentru adevăr

Istoria păcatului a început cu revolta lui Lucifer, un înger desăvârșit în frumuseţe și înţelepciune care a atras de partea sa o treime dintre îngeri, care au renunţat la loialitatea lor faţă de Creator. În grădina Eden, primii noștri părinţi au căzut la același test al ascultării de preceptele divine, test cu care s-a confruntat ulterior întreaga rasă umană.

În fiecare generaţie, Dumnezeu a avut martori loiali, care au respectat Cuvântul Său, oricât de mare a fost preţul acestei alegeri. Doar cu câteva decenii în urmă, în regimul comunist, oameni ai credinţei și-au riscat locul de muncă, libertatea și viaţa multiplicând literatură religioasă, introducând clandestin Biblii în ţară, respectând ziua de Sabat în circumstanţe ostile. Unii au fost închiși din pricina credinţei, iar alţii nu s-au mai întors niciodată la familiile lor, dar rezistenţa lor a diseminat un mesaj clar: ascultarea de Dumnezeu merită dusă până la capăt.

La final de istorie, Dumnezeu caută oameni din aceeași plămadă, care Îl vor urma fără să șovăie. Invitaţia harului se face încă auzită, iar răspunsul nostru de astăzi ne pregătește pentru testul de mâine. În curând vor fi numai două tabere, iar inima Lui ne dorește între aceia care vor primi sigiliul divin, pentru a trăi, împreună cu El, atâta vreme cât El va trăi.

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta. Puteţi urmări integral programele aici.