Indiferent de formele pe care le îmbracă, crizele (re)nasc întrebări legitime despre providenţa lui Dumnezeu: Unde este Dumnezeu când suferim? Ne-a uitat? Ne pedepsește? Mai ţine lucrurile sub control?
Nu cred că s-a scris sau se va putea scrie vreodată un tratat cu răspunsuri complete la aceste întrebări. Lipsa răspunsurilor satisfăcătoare în momentele de criză rezultă cel mai probabil din incapacitatea noastră de a pătrunde, evalua și formula concluzii definitive despre interacţiunea lui Dumnezeu cu oamenii și cu posibilităţile lor infinite de alegere. Există totuși câteva repere sigure care încadrează dezbaterea, oferind o perspectivă echilibrată asupra purtării de grijă a lui Dumnezeu. În cele ce urmează voi menţiona trei dintre acestea.
„O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit”
Providenţa operează cu mult înainte de geneza unei crize. Această primă formă a purtării de grijă a lui Dumnezeu se exprimă în cunoașterea colectivă, pe care înţelepciunea divină a generat-o de-a lungul timpului și care a funcţionat asemenea unui kit de salvare, indispensabil în momente critice. Legislaţia biblică prezintă măsuri preventive destinate evitării mai multor tipuri de crize – de exemplu, măsurile preventive de izolare a leproșilor (Leviticul 13:45-46) sau cele de amenajare a toaletei în afara taberei lui Israel din pustie (Deuteronomul 23:12–14). Normele carantinei și igienei care au fost oferite umanităţii încă de timpuriu stau și astăzi la baza luptei contracronometru cu epidemiile sau pandemiile. Ele compun trusa esenţială și sunt la îndemâna oricui. Ne trag un semnal de alarmă că, atunci când Dumnezeu ne vorbește o dată, este bine să auzim de două ori (Psalmii 62:11). Sau de trei ori. Sau ori de câte ori vreo boală contagioasă vizitează planeta.
Ascuns și totuși prezent
Providenţa rămâne ascunsă pentru noi, cel mai adesea din cauza receptorilor subdezvoltaţi sau atrofiaţi cu care pornim în recunoașterea prezenţei divine. În unele cazuri, aceștia au fost reprogramaţi greșit chiar de noi astfel încât mai simt atingerea Divinităţii doar în supermiracolele vieţii. Crizele ne oferă oportunitatea să ne resetăm receptorii, să redefinim intervenţia divină, să redescoperim minunea de a trăi încă o clipă, încă o zi, încă o săptămână ș.a.m.d. Iar, dacă am avut favoarea să ne aflăm printre cei care au ieșit din criză printr-un miracol, să nu verbalizăm gândul ieftin că acesta s-a datorat faptului că am fi mai buni decât alţii. Mesajul miracolului este chiar opusul: Dumnezeu ne-a mai împrumutat clipe pentru a le umple cu conţinut. Și, cu excepţia iubirii — exprimată prin gratitudine faţă de Dumnezeu și prin empatie faţă de semeni —, nu cunosc vreun alt ingredient mai binefăcător care să umple clipa cu substanţă. Ba, mai mult, dacă fiecare clipă ar fi socotită și trăită ca fiind cea din urmă, efectul ar fi acela că am atinge idealul eticii, apexul vieţii, serenitatea care rezultă din armonia cu Creatorul și creaţia Lui.
În foc, chiar când nu stinge focul
Încă dezbat cu mine însumi care ar fi miracolul mai mare: ca Dumnezeu să stingă flăcările crizei sau să ni se alăture nouă în foc. Aș opta totuși pentru varianta din urmă, din două motive. Mai întâi, pentru că îmi amintește de confesiunea limpede și senină a celor trei tineri evrei în faţa cuptorului arzând: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și, chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:17-18). Probabil că și ei au fost la fel de surprinși ca și noi să descopere că Dumnezeu nu i-a scos din foc și nici nu a stins focul, ci i-a acompaniat printre flăcări. În al doilea rând, pentru că îmi amintește de cea mai mare pandemie care ne-a atins planeta, boala contagioasă a păcatului. Ca să salveze pe cât mai mulţi, Iisus a părăsit locul sigur al cerului, a pășit în focarul păcatului, a gustat febra și convulsiile omenirii, „fiind făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21).
Exemplul celor trei tineri și al lui Iisus evidenţiază o miză cu mult superioară instinctului primar de conservare a vieţii. Mai importantă decât atingerea scopului final al supravieţuirii sau o victorie obţinută indiferent de mijloace este trăirea unei vieţi curate, neînvinse, neatinse de compromisuri și devieri de la ţintă.
Daniel Olariu este doctorand în cadrul Departamentului de Biblie al Universităţii Ebraice din Ierusalim.
