„Omenirea va dispărea până la sfârşitul acestui mileniu. Sunt şanse mari ca un virus, şi nu o bombă atomică, să nimicească specia umană”, declara în 2001 renumitul om de știinţă Stephen Hawking. Un deznodământ provocat de cauze naturale, pe care cercetătorii îl proiectează într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, trezește angoasele omului modern, care se întreabă dacă specia umană se va stinge într-adevăr în întuneric, fără ca cineva să o poată salva.

În noaptea din 23 septembrie 1922, orașul Smirna, Izmirul de astăzi, era cuprins de flăcări. Pe ţărmul mării, mii de suflete în agonie, prinse între apă și foc, se întrebau dacă nu cumva își trăiau ultimele ore. Povestea acestei drame începe odată cu Pacea de la Paris, din 1920, când aliaţii au recompensat Grecia, oferindu-i teritorii în vestul Turciei. Smirna, un oraș important, locuit de greci, evrei, armeni și turci, a fost preluată de administraţia greacă, iar trupele grecești și-au făcut intrarea oficială în oraș. Lucrurile începeau să curgă pe un nou făgaș, dar generalul Ataturc a organizat o ripostă teribilă, alungând noii stăpâni din teritoriile ocupate. Folosindu-se de navele pe care le aveau la dispoziţie, militari și civili greci sau armeni au trecut marea, căutându-și salvarea din faţa furiei turcești. Cei mai mulţi au rămas însă blocaţi, în timp ce Smirna a fost cuprinsă, ca din senin, de flăcări. Mulţimea refugiaţilor a fost împinsă spre mare de focul din spatele ei.

Asa Jennings, un tânăr american trimis de statul american pentru a contribui la îmbunătăţirea relaţiilor dintre grecii, armenii, evreii și turcii care locuiau Smirna, s-a îmbarcat pe un ultim vas, nu înainte de a face un jurământ că se va întoarce pentru a-i salva pe refugiaţi. S-au scurs zile și nopţi de așteptare, lacrimi, suferinţă. Armatele turcești erau deja aproape de Smirna, așa că, în seara zilei de 23 septembrie, doar puţini mai sperau să prindă în viaţă încă o nouă zi. Ce nu știau refugiaţii era că Asa Jennings pornise deja spre Smirna, cu întreaga flotă de război pe care o avea Grecia în Marea Egee. De la distanţă, în zorii zilei, Jennings putea zări ruinele fumegânde ale Smirnei, scheletele din piatră și cărămidă ale frumoaselor clădiri de odinioară, iar pe ţărmul mării, pe o suprafaţă de câteva mile, o fâșie aparent lipsită de viaţă. El știa însă că această fâșie era formată din fiinţe vii, care așteptau, sperau şi se rugau pentru salvare în acele zile lungi cât o veșnicie. Pe măsură ce vasele se apropiau de ţărm, putea vedea cum fiecare faţă era aţintită spre vase și fiecare mâna era întinsă ca să le apuce. Mii de strigăte de bucurie făceau să răsune văzduhul, pentru că, după zile în care scrutaseră marea cu ochii uscaţi de dor, Jennings își împlinise promisiunea.

Cea mai sigură dintre promisiuni

Istoria aceasta amintește de cel mai mare jurământ făcut vreodată oamenilor: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu și aveţi credinţă în Mine. (…) Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi și voi” (Ioan 14:1-3). În seara în care Golgota își trimitea umbrele-i terifiante peste inima Mântuitorului, ne-a fost promisă cu jurământ salvarea. În ziua înălţării Domnului la cer, îngerii au reconfirmat acest jurământ: „Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele apostolilor 1:11).

Salvarea omului reprezintă tema majoră a Scripturii. De îndată ce dezastrul s-a abătut asupra planetei albastre, după ce păcatul a incendiat-o, iar vrăjmașul aproape a șters chipul lui Dumnezeu din om, ni s-a făgăduit un Miel de jertfă, care este, în același timp Rege al regilor.

Profetul Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, a văzut această glorioasă salvare și a vorbit despre ea lumii antediluviene: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi” (Iuda 14). Pentru neprihănitul Iov, aproape nimicit în atacul necruţător al diavolului, ziua salvării venite din cer a rămas ultima baricadă a speranţei: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu”, spunea el, „și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).

În cel mai negru ceas al istoriei planetei, când civilizaţia va părea că își dă ultima suflare, salvarea va veni din cer pentru aceia care L-au iubit și L-au ascultat pe Dumnezeu.

Profetul Daniel a văzut ziua aceea și a concentrat dramatismul ei în câteva fraze: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1).

Profetul Isaia a văzut, la rândul său, ziua aceea și a descris-o în tușe de bucurie. „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam. Acum, să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25:9). Ziua revenirii va fi una în care Regele va aduce cu El vindecarea „Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari și nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru… va veni… El Însuși va veni și vă va mântui.» Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie” (Isaia 35:4-6). Dar cel mai scânteietor cadou pe care-l vor primi pământenii va fi învierea: „Să învieze dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă și săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morţi” (Isaia 26:19).

În seara de dinaintea Golgotei, ucenicii n-au fost în stare să înţeleagă gloria promisiunii revenirii Lui. În cei trei ani și jumătate cât le-a fost alături, Domnul le-a vorbit adeseori despre încununarea mântuirii prin salvarea venită din Cer, despre Fiul omului care Se va întoarce cu toţi îngerii Tatălui Său. Mintea ucenicilor părea a fi însă prea înceţoșată, impenetrabilă pentru aceste vești bune, pe care Iisus le-a împărtășit, de altfel, și mulţimilor venite să Îl asculte. „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:30,31). Cea de-a doua venire va fi un eveniment pe care nimeni nu va putea să-l evite, nici măcar cei care I-au rostit sentinţa de moarte: „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).

Nu există niciun dubiu că acest eveniment al evenimentelor se va întâmpla aievea. Gloria revenirii Fiului lui Dumnezeu va marca pentru totdeauna nu doar istoria acestei planete, ci și existenţa întregii creaţii. Cartea Apocalipsa zugrăvește agitaţia unei lumi surprinse de acest eveniment global: „Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?»” (Apocalipsa 6:14).

Astăzi este ziua mântuirii

Revenirea Domnului nostru Iisus Hristos va împărţi lumea în două tabere. Apostolul Ioan descrie în cartea Apocalipsa tabăra învingătorilor: „După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare și ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!»” (Apocalipsa 7:9,10).

Chiar dacă această primă tabără pare imposibil de numărat, cea de-a doua o copleșește numeric. Sângele vărsat la cruce deţine puterea de a-i salva pe toţi, cu toate acestea, corăbiile salvării venite din Cer vor lăsa prea mulţi în urma lor. Unii vor fugi la stânci și la munţi, căutându-și pieirea, copleșiţi de slava Celui care vine, iar alţii vor rămâne în urmă nedumeriţi, deși și-ar fi dorit salvarea.

Mântuitorul zugrăvește consternarea celor care se vor trezi dincolo de poarta Împărăţiei: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci, le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»” (Matei 7:22,23).

Speranţa salvării venite din Cer le-a dat putere urmașilor lui Hristos să răzbată prin ruinele unei existenţei afectate de păcat. Promisiunea întoarcerii Mântuitorului avea menirea de a da curaj și putere fiecărei generaţii, până la ultima. În faţa batjocoritorilor și a dispreţuitorilor acestei salvări, apostolul Petru răspundea: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ” (2 Petru 3:9,10). Apostolul Pavel a făcut din speranţa aceasta cuvânt de Scriptură pentru generaţia contemporană și cele ce i-au urmat: „Încă puţină, foarte puţină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evrei 10:37).

E târziu în istoria acestei planete. E întuneric și se respiră tot mai greu. În curând vom ajunge la ultima noapte a acestei planete: o masă imensă de oameni, împinsă la marginea unei lumi ruinate, prinsă între flăcările timpului și realitatea eternităţii. O mulţime de oameni care scrutează cerul, pentru a observa primul semn al salvării, încercând să zărească prima rază de slavă a Celui care vine. Fiecare faţă este ridicată spre cer, fiecare ochi este înlăcrimat de o bucurie imposibil de prins în cuvinte. Fiecare voce spune: „Bun venit!” și fiecare mână întinsă caută să-L salute. Pare că pământul însuși iese să-și întâmpine Creatorul.

Nu este nevoie să li se spună de ce vine El. După ce au scrutat, arși de dor, orizontul zile, luni și ani în șir, în timp ce pământul ardea în spatele lor, ei știu că aceasta este salvarea care vine din Cer.

Stephen Hawking s-a înșelat: omenirea va supravieţui. Nimeni nu este destinat pierzării, iar astăzi este ziua în care putem alege încă să ne întoarcem la El și să trăim veșnic. În ziua aceea, în care strigătele de bucurie vor sfâșia cerul de deasupra unei planete muribunde, inima Lui ne va căuta pe fiecare dintre noi, tânjind să fim parte din acest snop veșnic al răscumpăraţilor. „Cel ce adeverește aceste lucruri zice: «Da, Eu vin curând.» Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20).

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta. Puteţi urmări integral programele aici.