Articolul 24 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului completează articolul anterior al Declaraţiei (care recunoaște dreptul la muncă și la condiţii echitabile de muncă), enunţând că „orice persoană are dreptul la odihnă și la timp liber, inclusiv la o limitare rezonabilă a timpului de lucru și la concedii periodice plătite”. Este o recunoaștere a faptului că fiinţele umane nu sunt făcute să lucreze neîntrerupt și nici nu ar trebui să fie nevoite sau obligate să o facă.
Putem spune că practica Sabatului ca încetare săptămânală a muncii, așa cum este descrisă în Biblie, se numără „printre primele legi care protejează drepturile muncitorilor”[1], fiind astfel în armonie cu articolul 24 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Dar Sabatul despre care vorbește Biblia înseamnă mult mai mult decât o zi liberă obișnuită.
În studiul său despre Sabat în lumea modernă, Abraham Joshua Heschel susţine că „există puţine idei care conţin atât de multă putere spirituală precum ideea sabatului”.[2] Atât de mare este puterea spirituală a Sabatului, încât acesta are implicaţii sociale și economice semnificative. Chiar dacă este ignorat sau înţeles greșit astăzi, Sabatul a fost o contribuţie evreiască esenţială pentru geneza drepturilor omului. „Nicio societate antică dinaintea evreilor nu avea o zi de odihnă.”[3]
Sabatul, a șaptea zi
Practica Sabatului, așa cum este descrisă în Biblie – respectarea săptămânală a celei de-a șaptea zile a săptămânii, ca zi dedicată activităţilor religioase, închinării, cultivării relaţiilor și odihnei de la alte munci prestate în mod obișnuit – a fost o inovaţie unică printre religiile și culturile antice. Nu numai că acesta era un obicei religios definitoriu, în înţelegerea Bibliei, dar el păstrează un ritm natural, introdus în mod binecuvântat atunci când a fost creată lumea.
În naraţiunea eliberării evreilor din sclavie, Sabatul a fost introdus ca una dintre cele Zece Porunci date de Dumnezeu (Exodul 20:8-11), un imperativ etic încapsulat în cadrul legislativ al naţiunii în devenire (vezi Exodul 23:12 și Leviticul 25).
Prin comparaţie cu multe dintre practicile religioase ale lumii antice și moderne, Sabatul era o practică înrădăcinată în egalitate.
În contrast cu pelerinajele dificile și costisitoare la un loc sfânt sau cu sacrificiile pe care doar cei bogaţi și le puteau permite, Sabatul era disponibil și accesibil tuturor.
Heschel subliniază faptul că primul obiect sfânt din istoria lumii nu a fost un munte sau un altar. Referindu-se la prima menţionare a cuvântului „sfânt” – qadosh – în Scripturile ebraice (Geneza 2:3), el observă „cât de extrem de semnificativ este faptul că este aplicat timpului”.[4] În timp ce locurile sfinte tind să devină contestate, conflictuale și controlate de-a lungul istoriei în diferite religii și culturi, Sabatul este un „sanctuar în timp (…) un armistiţiu în toate conflictele, personale și sociale, pacea între om și om, între om și natură, pacea în interiorul omului”.[5] Înţeles și sărbătorit corect, Sabatul este o practică a egalităţii spirituale și practice.
Eliberarea din sclavie
Mai mult decât orice altă lege sau reglementare, porunca Sabatului a amintit poporului evreu de experienţa robiei, menţionând-o ca motivaţie pentru îndeplinirea îndatoririlor faţă de cei ale căror drepturi ar putea fi uitate: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins, de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă”(Deuteronom 5:15).
Prima dată când Biblia redă Cele Zece Porunci, ea afirmă că Sabatul trebuie respectat continuu de om, dar și că păzirea lui datează înainte de enunţarea Legii la Sinai: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:11).
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că porunca cu privire la respectarea Sabatului este cel mai detaliat prezentată, atât în ce privește motivele de la baza ei, cât și în ceea ce privește modul de aplicare.
Sabatul și eliberarea de muncă
Grija pentru străini și pentru ca aceștia să se bucure de beneficiile Sabatului este subliniată în porunca a patra și în alte versete biblice pe această temă: „Timp de şase zile să-ţi faci lucrarea. Dar în ziua a şaptea să te odihneşti, pentru ca boul şi măgarul tău să aibă odihnă, pentru ca fiul roabei tale şi străinul să aibă răgaz şi să răsufle” (Exodul 23:12).
Textul biblic precizează că stăpânul trebuia să se odihnească pentru ca și robul și străinul să se poată bucura de odihnă. Sabatul era o zi în beneficiul străinului, iar teologul Sigve Tonstad spune că acest lucru este unic în lumea antică și că „nu au fost găsite paralele în alte culturi”. Porunca Sabatului, explică Tonstad, arată importanţa acordată celor mai slabi și mai vulnerabili membri ai societăţii. Cei care au cea mai mare nevoie de odihnă – sclavul, străinul și animalul de povară – sunt menţionaţi în mod special. În odihna zilei a șaptea, cei defavorizaţi, ba chiar și animalele mute, găsesc un aliat.[6]
Sabatul și eliberarea de suferinţă
Sabatul nu ar trebui să fie niciodată o practică spirituală izolată. Cei care își amintesc de ziua Sabatului, ca să o păzească, vor fi reîmprospătaţi în fiecare săptămână prin această practică înrădăcinată în egalitate și care reflectă un drept fundamental al omului. În timp ce munca necesară în celelalte șase zile ale săptămânii de lucru este importantă, odihna din ziua a șaptea trebuie să redefinească priorităţile și să inspire munca din restul săptămânii. După cum susţine gândirea evreiască, toate zilele trebuie să fie în armonie cu cea de-a șaptea zi, din punct de vedere spiritual. Shabbesdikeit [spiritul Sabatului] este ceea ce ar trebui să impregneze toate zilele noastre.[7]
Respins și abandonat, în mare parte pe fondul sentimentului antievreiesc de la începutul erei creștine, Sabatul este o practică spirituală aproape uitată în cea mai mare parte a lumii contemporane. În același timp, „Sabatul este cu siguranţă una dintre cele mai simple și mai sănătoase recomandări făcute vreodată de un zeu”[8].
Încorporate în istoria și legile naţiunii evreiești, principiile și practica Sabatului au reprezentat inovaţii spirituale, sociale și economice remarcabile în lumea antică și ar trebui numărate printre primele izvoare din care s-a născut înţelegerea modernă a drepturilor omului. S-ar putea să fie, de asemenea, o practică spirituală care merită reconsiderată pentru odihna și recalibrarea socială oferite într-o lume agitată, inechitabilă și polarizată. În credinţa iudaică și în cea biblică (și creștină), Sabatul reprezintă „eternitatea în timp, rădăcinile spirituale ale istoriei”.[9]
În mod tragic, prea mult din istoria poporului evreu a fost folositoare pentru cauza drepturilor omului din motive greșite. Într-adevăr, ororile Holocaustului și consecinţele sale au fost cele care au condus la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în 1948.
Citește și: Sabatul în care se desfătează inima noastră
Dar în tradiţiile religioase evreiești – și mai ales în practica serbării Sabatului, inclusiv în rândul creștinilor care continuă să respecte această poruncă biblică – se regăsesc încă învăţături valoroase despre demnitatea și valoarea fiinţelor umane și despre traiul în comunitate dup[ reguli menite s[ asigure bunăstarea tuturor oamenilor și a tuturor naţiunilor.
În timp ce respectăm drepturile enunţate în articolul 24 din Declaraţia universală, Sabatul încorporează în el cu mult mai multe drepturi și privilegii decât cele oferite de o zi liberă, oricare ar fi aceasta.
Nathan Brown este editor de carte pentru Signs Publishing, în Warburton, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
