În primele două articole din această serie am analizat teologia biblică a Sabatului în raport cu actul divin al creaţiei, cu istoria și teologia poporului Israel, dar și ale creștinismului primar. În al treilea, și ultimul, articol al seriei, Sabatul va fi analizat din perspectiva legalismului, sub al cărui spectru unii comentatori au așezat respectarea zilei a șaptea.

„Legalismul” Sabatului

Galateni 3. Morrison argumentează că ascultarea de porunca Sabatului ar fi o „faptă a Legii”, și conform Galateni 3:25, „faptele Legii” sunt împotriva Duhului şi a credinţei creştine. Niciun apologet evanghelic nu explică însă de ce ascultarea de porunca Sabatului ar fi mai legalistă decât ascultarea de celelalte porunci: să te închini singurului Dumnezeu adevărat, să-ţi cinstești părinţii şi să nu-ţi înşeli soţia etc. De fapt, în Galateni nu este citată nicio poruncă din cele zece. Singura poruncă disputată acolo este circumcizia, pe care Pavel o aşază în contrast cu semnul circumciziei – înnoirea vieţii prin credinţă[1], ceea ce, pentru el, era sinonim cu „păzirea poruncilor lui Dumnezeu”[2].

Poruncile lui Dumnezeu au un rol foarte clar și util. Pavel zice că dacă n-ar fi fost porunca a zecea („Să nu pofteşti!”[3]), el n-ar fi ştiut că este păcat să pofteşti ce nu este al tău[4]. Altfel spus, poruncile nu includ doar aspecte de morală socială (cinstirea părinţilor, apărarea vieţii aproapelui, fidelitatea în dragoste, cinstea şi respectul faţă de adevăr şi dreptate), ci şi aspecte spirituale – porunca a X-a se referă la intenţii şi dorinţe, nu doar la fapte.

Dar nu doar a zecea, ci și primele dintre cele zece porunci sunt de natură religioasă şi spirituală, și nu aparţin moralei sociale (decât într-un stat teocratic). Dacă nu ar fi litera Legii, care să interzică expres închinarea la alţi zei decât la Acela care a eliberat pe Israel din sclavie, de unde am şti adevărul? Majoritatea lumii din toate epocile a avut mai mulţi zei, ceea ce înseamnă că a avea unul singur nu este în sine mai logic sau mai moral. Dacă nu ar fi principiul care interzice cultul imaginilor, de unde am şti că lui Dumnezeu Îi displace un asemenea cult? A treia poruncă pare să aibă o componentă morală mai evidentă, fiindcă are implicaţii sociale puternice („Să nu foloseşti numele lui Dumnezeu [jurând] pentru a înşela!”, dar porunca a patra (a Sabatului), nu ai aveam de unde s-o aflam, dacă nu am fi avut litera Legii. Nici logica, nici morala nu ne descoperă voia lui Dumnezeu în ce priveşte modul şi timpul închinării.

Mai mult decât toate, porunca Sabatului se întemeiază nu pe un principiu moral evident, ci pe sursa supremă a oricărui principiu moral sau spiritual: autoritatea lui Dumnezeu. Porunca din spatele tuturor poruncilor, porunca supremă, este aceea a ascultării de Dumnezeu, nu pentru că înţelegem perfect logica sau caracterul moral al cerinţei, ci pentru simplul fapt că aşa a zis Dumnezeu şi ştie El mai bine, fiindcă El este Dumnezeu, nu noi. Aceasta este adevărata poruncă încălcată în paradis, nu furtul unui fruct. Este o paralelă perfectă la porunca Sabatului, arătând până unde merge libertatea omului:

A. ,,Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină,

B. dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci…”[5]

A’. „Şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci toate treburile,

B’. dar ziua a şaptea este sabatul Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare”[6]

Romani 7. Un argument frecvent împotriva „legalismului” sabatului, pe care-l aduce Morrison, se află în Romani 7. Şi nici nu e de mirare, deoarece capitolul 7 din epistola lui Pavel către Romani este printre cele mai dificile ilustraţii ale „iubitului nostru frate Pavel”[7]. Interpretarea cea mai probabilă este că femeia din pildă (credinciosul) este dezlegată de legea căsătoriei cu primul ei soţ („firea pământească”[8], dacă acesta a murit legal (prin moartea lui Christos), dar nu sugerează că legea (căsătoriei) ar fi fost desfiinţată. Dacă fiind cu al doilea soţ, tânjește după primul sau umblu după al treilea, atunci este adulteră, condamnată de aceeaşi lege.

La modul general, Romani 7 este mai uşor de înţeles dacă se studiază în paralel cu capitolul anterior (Romani 6), unde diferenţa esenţială între a fi „sub Lege” şi a fi „sub har” este aceea că fiind „sub Lege”, păcatul stăpâneşte asupra noastră, pe când „sub har”, păcatul nu mai domneşte asupra noastră[9]. Afirmaţia apostolului este paradoxală. Dar ca să nu creadă cineva că a fi sub har înseamnă libertatea de a selecta ce porunci dumnezeieşti să ascultăm, apostolul afirmă că starea „sub Lege” înseamnă „sclavia păcatului”, în timp ce starea „sub har” este „sclavia ascultării care duce la trăire dreaptă”[10]. Toţi cei care cred că trăirea sub har este libertate pentru firea pământească sau pentru „sinele” bolnav de afirmarea propriei teologii, trebuie să remarce că „sub har” nu scăpăm de ascultare, de sclavie, de autoritatea Legii, doar că este vorba de o sclavie a iubirii, în care ne atrage harul lui Dumnezeu, o ascultare din convingere şi dragoste.

A trăi în „duh nou şi nu după slova veche”[11] nu înseamnă încălcarea literei Legii, de dragul spiritului, ca şi cum adevărata soluţie a religiei ar fi isteţimea de a alegoriza şi spiritualiza ceea ce porunca spune clar „în literă”. Spiritualizarea este bună până la un punct, dacă nu distruge sensul literal. De exemplu, „Să nu ucizi!” ar putea însemna, spiritualizat, să nu calomniezi pe nimeni. Foarte frumos, dar dacă fără să-l calomniezi, îl ucizi de-adevăratelea, nu poţi spune că ai împlinit spiritul Legii, călcând litera.

În toate meandrele logice şi spirituale din Romani 7 şi 8, Legea este însă arătată ca având putere şi rost. Ea este sfântă, dreaptă, bună[12] şi duhovnicească[13]. Porunca Legii (oricare poruncă) poate fi împlinită în cei care trăiesc după îndemnurile Duhului[14], în timp ce aceia care preferă libertatea firii pământeşti nu iubesc Legea, nu vor şi nici nu pot să i se supună[15]. Este adevărat că păcatul se slujeşte de aceeaşi poruncă, pentru a-mi aduce condamnarea. Dar aceasta presupune că, mai întâi, reversul este adevărat: şi dreapta trăire se slujeşte de aceeaşi poruncă. De aceea, Pavel, în repetate rânduri, avertizează pe cei care cred că harul sau credinţa ar slăbi autoritatea Legii: „nicidecum!” Dimpotrivă, credinţa confirmă autoritatea Legii şi o întăreşte[16].

Coloseni 2. Probabil pasajul cel mai citat împotriva serbării sâmbetei este Coloseni 2:14-18:

A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, cari sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Christos.

Sau într-o traducere actualizată, care poate fi comparată cu multe alte traduceri moderne:

…ştergând poliţa datoriilor[17], care prin sentinţe legale[18] stătea împotriva noastră[19] şi ne era ostilă, El a dat-o la o parte, pironind-o pe cruce. Dezarmând şi dezbrăcând pe arhonţii şi potentaţii îngereşti, i-a expus ruşinii publice, purtându-i ca prizonieri în procesiune triumfală. Aşadar, nimeni să nu vă judece pentru mâncare şi băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau sabaturi, care sunt umbra realităţii viitoare[20], în timp ce realitatea întrupată este a lui Christos.

Cu alte cuvinte, Pavel afirmă că, prin jertfa Sa, Iisus a desfiinţat lista păcatelor noastre (a călcării poruncilor) şi nu poruncile în sine. Iar sabaturile, pentru abandonarea cărora nimeni nu trebuie să critice pe altcineva, sunt definite ca „umbra realităţilor viitoare”, împreună cu lunile noi şi sărbătorile calendaristice. „Sărbătorile” din pasaj sunt cele trei mari festivaluri religioase, cu pelerinaj anual, Paştele, Cincizecimea şi Corturile[21]. Lunile noi fuseseră incorporate în Legea lui Moise ca o tradiţie semitică[22] mai veche, şi erau foarte populare[23]. „Sabaturile” din acest pasaj sunt şapte sărbători calendaristice „cu roşu” (în care nu se lucrează), şi care pot cădea în orice zi a săptămânii: cele două sabaturi ale Sărbătorii Azimilor, pe datele de 15 Nisan şi 21 Nisan; sabatul Cincizecimii pe 6 Sivan; sabatul sărbătorii Trâmbiţelor pe 1 Tişri; sabatul zilei Ispăşirii pe 10 Tişri; cele două sabaturi ale sărbătorii Corturilor, pe 15 şi 21 Tişri. Pentru temeiul legal al acestor sabaturi calendaristice[24].

Ca dovadă că exista o distincţie clară între aceste sabaturi şi Sabatul Domnului (Sâmbăta, ca repaus săptămânal), acesta din urmă este repetat înaintea listei tuturor sărbătorilor şi sabaturilor[25]. Dar şi modul sau gradul de sabatizare erau diferite. Sabaturile calendarului (ceremoniale) opreau doar munca servilă[26], în timp ce sabatul săptămânii nu permitea niciun fel de lucrare obişnuită[27].

Un singur sabat ceremonial cere oprire de la orice lucrare, ca şi Sâmbăta: Ziua Ispăşirii[28]. Dar şi acest sabat este deosebit de sabatul Sâmbetei, prin faptul că sabatul Zilei Ispăşirii este zi de întristare şi post[29], în timp ce Sâmbăta este o zi de bucurie[30]. În plus, există şi deosebirea esenţială că sabatul săptămânii vine de la Creaţie[31], pe când celelalte sabaturi vin de la Moise. De asemenea, în cele zece porunci nu a fost statuat nici un alt sabat, nici chiar marile sărbători, cum ar fi Paştele, ci numai ziua de Sâmbătă, singurul sabat universal.

Este exemplul lui Iisus obligatoriu?

Morrison arată că apelul la exemplul lui Iisus nu este convingător, deoarece nu tot ce a făcut Iisus, în ascultare faţă de Lege devine obligatoriu pentru orice om. Trebuie să trăim ca şi cum ar trăi El astăzi, nu ca şi cum am fi noi în locul Lui. Sub autoritatea lui Christos, în calitate de creştini, trebuie să trăim nu cum a trăit El, ci cum ne-a poruncit El să trăim.

Obiecţia lui Morrison este corectă în esenţă. Iisus, născut evreu, fiu al vechiului legământ, trebuia să respecte şi efectiv a respectat cerinţele Torei: circumcizia[32], jertfa de curăţire după naştere[33], instrucţiunile pentru cei vindecaţi de lepră[34], jertfa de Paști şi azimile[35], sărbătorile şi pelerinajul la templu[36]. Aşadar Iisus a fost un evreu adevărat. Să ne mirăm că a ţinut Sabatul? Să ne mirăm că prin exemplul Său a încurajat pe compatrioţii Săi, inclusiv pe urmaşii Săi iudeo-creştini să ţină Sabatul? Să ne mirăm că Îşi justifica maniera Sa de a ţine Sabatul, permiţând binefacerile şi adesea făcând vindecări?

El nu a condamnat în mod expres nici măcar sărbătorile târzii, care nu fuseseră poruncite de Dumnezeu[37], nici obiceiurile privind spălările[38], cu excepţia cazului în care El sau ucenicii Lui erau învinuiţi că n-au îndeplinit un asemenea ritual. În aceste cazuri, Iisus riposta cu înţelepciune şi uneori devenea vehement împotriva datinilor, acuzându-i pe învăţătorii religioşi că au pus poruncile Sinagogii mai presus de porunca lui Dumnezeu[39].

Iisus a înălţat deci poruncile Decalogului deasupra celorlalte îndatoriri religioase iudaice şi cu atât mai mult, deasupra tradiţiilor rabinice[40]. El a arătat clar că temeiul vieţii veşnice este El Însuşi, că principiul mântuirii este credinţa în El[41], dar la fel de clar a afirmat poruncile decalogice şi marile principii ale Legii drept condiţii ale vieţii veşnice[42].

Este inacceptabilă obiecţia că Iisus nu a menţionat şi porunca Sabatului în replica Sa dată „tânărului bogat”. Evangheliile menţionează că Iisus a numit câteva porunci, pentru exemplificare. După Matei, Iisus a menţionat poruncile în ordinea VI, VII, VIII, IX, V, la care a adăugat marea poruncă din Leviticul 9:18. După Marcu şi Luca, Iisus a menţionat aceleaşi porunci, dar fără marea poruncă, şi într-o altă ordine: VII, VI, VIII, IX, V. Este evident că raportul evangheliştilor nu este o stenogramă, sau un proces verbal exact al cuvintelor lui Iisus, ci o consemnare de principiu, ca şi în celelalte cazuri.

De ce a citat Iisus doar poruncile decalogice care privesc relaţia cu aproapele? De ce a citat doar una din cele două mari porunci ale Legii („Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”)? Este clar că Iisus voia să-l înveţe pe acest tânăr bine crescut, că felul în care el păzea poruncile era imperfect, deoarece nu iubea pe aproapele său ca pe sine însuşi. Iisus nu a menţionat, ca în alte cazuri, prima mare poruncă a Legii („Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău…”[43], care este exemplificată de primele patru porunci decalogice (I. adorarea Singurului Dumnezeu; II. închinarea în duh, excluzând cultul imaginilor; III. respectarea numelui lui Dumnezeu; IV respectarea zilei lui Dumnezeu, Sabatul). Dar nimeni nu pretinde că omiterea acestor porunci din discursul lui Iisus ar însemna în mod implicit că ele urmau să fie abrogate, sau că ar fi mai puţin importante. La fel va face şi Pavel, din aceleaşi motive[44].

Iisus nu făcea cateheză cu poporul, şi în mod special, nu se ocupa de subiecte arhicunoscute, nedisputate şi hipersubliniate deja de ceilalţi rabini, aşa cum ar fi autoritatea poruncii Sabatului. Ci răspundea nevoilor existente, potrivit ocaziei. Iar realitatea tristă a iudaismului decadent era că, în timp ce poruncile dragostei de Dumnezeu (religia) erau tot mai subliniate ca obligaţie legală şi tot mai împovărate de datorii suplimentare, poruncile dragostei de semeni (morala socială) erau negociate, ciuntite şi fentate, sub pretextul că primele patru, care priveau datoria către Dumnezeu sunt mai importante! Acesta este, de altfel reflexul legalist al fiecărei religii. Morala există în fiecare religie, dar comandamentele religioase, considerate superioare, înăbuşă adesea principii morale elementare.

Semnificaţia avertizării date de Iisus în Matei 24:20

Comentatorii nesabatarieni sunt divizaţi în ce priveşte sensul acestei evitări a refugiului în ziua de Sabat („Rugaţi-vă, ca fuga voastră [spre munţii Transiordaniei] să nu fie iarna, nici într-o zi de sabat!”[45]. Unii se referă la imposibilitatea părăsirii Ierusalimului, deoarece porţile erau închise[46] de vineri seara, şi pentru că ceilalţi evrei i-ar fi împiedicat să călătorească mai mult de un drum de Sabat (2.000 de coţi). Alţi comentatori nesabatarieni cred că accentul din Matei 24:20 este evident sabatarian şi ar fi o dovadă că acestea nu sunt cuvintele lui Iisus, ci ar fi fost adăugate de scribul iudeo-creştin, deoarece numai Matei[47] menţionează aici Sabatul.

Totuşi, referirea la Sabat apare în toate manuscrisele Evangheliei după Matei şi ştim că, spre deosebire de Marcu, Matei a fost martor la cuvintele lui Iisus, fiind dintre cei doisprezece. Pentru că se adresa cu prioritate iudeo-creştinilor, scriind înainte de căderea Ierusalimului, El a menţionat avertizarea completă a lui Iisus, care avea sens, nu atât pentru nevoia de a confirma Sabatul (fiindcă „vechea” poruncă era suficientă), ci în contrast cu dezlegările date de iudei pentru cazurile de forţă majoră (război).

Avertizarea lui Iisus nu era doar o trimitere la profeţia lui Daniel despre „urâciunea pustiirii”[48], ci şi o paralelă polemică la aplicaţia profetică făcută în cartea Macabeilor (şi confirmată de Josephus în Antichităţi, 12), unde se vorbeşte despre (1) cucerirea Ierusalimului de către sirieni şi aşezarea „urâciunii pustiirii” în luna Kisleu, deci iarna[49]; (2) refugiul hasidimilor în peşterile munţilor[50]; (3) urmăritorii sirieni îi atacă, şi văzând că iudeii sunt hotărâţi să nu lupte sâmbăta, folosesc ocazia sabatului, suprimând prin foc şi fum sute de refugiaţi, între care mame şi copii[51]; (4) în urma acestui dezastru, preotul Matatia dezleagă lupta de apărare în Sabat[52]. Josephus, la câteva decenii după căderea Ierusalimului sub romani mai târziu, confirmă: „Şi regula aceasta a rămas printre noi până astăzi, ca în caz de necesitate, să putem lupta în zilele de sabat.”[53]

Reluând întregul scenariu şi aplicându-l la căderea Ierusalimului în mâinile romani, Iisus face excepţie cu privire la condiţiile de climă (iarna palestiniană, ploioasă şi rece) şi la respectul faţă de Sabat. Nu dă instrucţiuni cu privire la ce ar trebui să se facă în cazuri extreme, ci îi sfătuieşte pe urmaşii Lui să se roage, ca să nu se întâmple iarna sau într-o zi de Sabat.

Avea Iisus sau apostolii autoritatea de a desfiinţa Sabatul?

Răspunsul la această întrebare depinde de paradigma teologică în care ne dezvoltăm gândirea. Christos este, fără îndoială, Dumnezeu[54] în sensul cel mai înalt al cuvântului, una cu Tatăl, chiar dacă nu Se confundă cu El ca persoană. Din acest punct de vedere, ar fi rezonabil ca Iisus, din postura de Dumnezeu întrupat, să-Şi ia libertatea de a face ce doreşte cu „vechile” porunci, inclusiv cu Sabatul: să-l înlocuiască, să-l anuleze complet, orice. Din nefericire, mulţi creştini citesc Noul Testament exact în această paradigmă.

Dar Iisus Însuşi nu ne-a învăţat aşa. Deşi era şi a rămas divin, Domnul Iisus, prin întrupare, a ales să trăiască nu numai în condiţii omeneşti, nu doar pentru a putea muri, ci şi pentru a trăi în trup o viaţă de om adevărat, pentru ca prin exemplul şi cuvintele Lui să fie Învăţătorul nostru desăvârşit. Altfel spus, umilirea Sa nu a constat doar în îmbrăcarea naturii umane, ci El a luat şi statutul omului, subordonat lui Dumnezeu ca atare. Oricât am dori să argumentăm că a venit să desfiinţeze vechiul şi să aşeze în schimb noul, El Însuşi a afirmat[55] că nu a venit să desfiinţeze, ci să confirme.

Iisus nu S-a apărat niciodată cu propria Sa autoritate mesianică, nici cu autoritatea de profet, căruia Dumnezeu Îi vorbeşte direct, ci, chiar şi în faţa diavolului, care nu are nevoie de Scriptură, S-a raportat întotdeauna la autoritatea textului sacru al Bibliei ebraice[56]. Prin comparaţie cu Iisus, nimeni nu are dreptul să se apere cu tipologii, presupuneri, numerologie şi speculaţii privind legămintele.

Singura autoritate pe care Iisus a lăsat-o apostolilor Săi („puterea cheilor”[57])este ceea ce El Însuşi primise: „Cuvântul şi cu Duhul Sfânt”[58], ca să ne exprimăm după imnul lui Luther. Ei nu puteau acţiona decât în numele lui Iisus, în felul lui Iisus şi în cadrul autorităţii omeneşti date lui Iisus. Nu aveau autoritatea de a modifica orice le-ar fi trecut prin minte, nici dacă ar avea de partea lor un întreg sinod ecumenic.

Iar apostolii au înţeles foarte bine. Spre sfârşitul secolului, rămânând probabil ultimul în viaţă dintre apostoli, Ioan nu se referă deloc la o celebrare săptămânală a învierii lui Iisus, nici măcar acolo unde ar fi fost obligatoriu s-o menţioneze[59]. În schimb, el numeşte Sabatul Domnului, ziua în care i s-a descoperit Apocalipsa, „ziua domnească / închinată Domnului”.[60]În această zi i S-a arătat Domnul şi i-a descoperit viitorul, până la sfârşitul erei creştine, când Ioan vede în templul ceresc „chivotul legământului”[61] şi repetă avertizarea despre rolul pe care-l va juca ascultarea de poruncile decalogice în conflictul final al Apocalipsei[62].

Multe alte obiecţii curioase şi pedante, cu apel la texte biblice, sunt aduse împotriva Sabatului, dar, pentru moment, contraargumentele din cele trei articole ale acestei serii reprezintă o bază suficientă pentru cei interesaţi să aprofundeze subiectul. Analizând această chestiune, cineva poate descoperi că antisabatismul nu este o dispută oarecare, ci mai degrabă o dovadă a faptului că majoritatea creştină s-a dezvoltat din vremuri vechi într-o paradigmă pseudopaulină, aproape marcionită, influenţată de gnozele care circulau şi de tensiunile dintre Biserică şi Sinagogă din primele secole creştine. De aceea este cu atât mai mare şi urgentă nevoia de întoarcere în modul cel mai sincer la principiul supremaţiei Scripturii.

Footnotes
[1]„Galateni 6:15”.
[2]„1 Corinteni 7:19”.
[3]„Exod 20:17; Deuteronom 5:21”.
[4]„Romani 7:7”.
[5]„Gen. 2:16-17”.
[6]„Dt. 5:13-14”.
[7]„2 Petru. 3:15-16”.
[8]„Romani 7:5”.
[9]„Romani 6:14-15”.
[10]„Romani 6:16-22”.
[11]„Romani 7:6”.
[12]„Romani 7:12,16”.
[13]„Romani 7:14”.
[14]„Romani 8:4”.
[15]„Romani 8:7-8”.
[16]„Romani 3:31; 6:1-2, 15; 7:12-13; Galateni 2:17, 21a”.
[17]„Luca 16:5-7”.
[18]„Efeseni 2:14-15”.
[19]„Deuteronomul 31:26”.
[20]„Evrei 10:1”.
[21]„Exodul 23:14-17; 34:22-24; Deuteronomul 16:16”.
[22]„Numeri 10:10”.
[23]„1 Samuel 20:5”.
[24]„Leviticul 23:4-37”.
[25]„Leviticul 23:3”.
[26]„Exodul 12:16; Leviticul 23:7-8, 21, 25, 35-36”.
[27]„Exodul 16:23; 20:10; 31:15; 35:2-3”.
[28]„Leviticul 23:27-28, 30-31”.
[29]„Leviticul 23:29, 32”.
[30]„Isaia 58:13-13; Luca 13:16”.
[31]„Geneza 2:1-3”.
[32]„Luca 2:21”.
[33]„Luca 2:22-24”.
[34]„Matei 8:4; Marcu 1:44; Luca 5:14”.
[35]„Matei 26:17; Marcu 14:12-18; Luca 22:7-15”.
[36]„Ioan 5:1; 6:4; 7:2”.
[37]„Ioan 10:22”.
[38]„Luca 7:44; Ioan 2:6; 13:5”.
[39]„Matei 15:2-3”.
[40]„Matei 15:4-9”.
[41]„Ioan 6:29, 47; 11:25”.
[42]„Matei 19:16-19; Marcu 10:17-20; Luca 18:18-20”.
[43]„Deuteronomul 6:5; Matei 22:37; Marcu 12:30; Luca 10:27”.
[44]„Romani 13:8-10”.
[45]„Matei 24:20”.
[46]„Neemia 13:19”.
[47]„Marcu 13:18”.
[48]„Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; Matei 24:15; Marcu 13:14; Luca 21:20”.
[49]„1 Macabei 1:54-55”.
[50]„1 Macabei 2:27-30”.
[51]„1 Macabei 2:31-39”.
[52]„1 Macabei 2:40-41”.
[53]„Ant. 12:277”.
[54]„Romani 9:5; Tit 2:13; 1 Ioan 5:20; Isaia 9:6”.
[55]„Matei 5:17-19”.
[56]„Matei 4:4, 7, 10; 21:13; Luca 10:26”.
[57]„Matei 16:19”.
[58]„Matei 23:2-3; Luca 11:52; Ioan 14:26; 15:26; 16:12-15; 20:22-23; Faptele Apostolilor 15:28”.
[59]„Ioan 20:1, 19-22”.
[60]„Apocalipsa 1:10”.
[61]„Apocalipsa 11:19)”.
[62]„12:17; 14:12”.

Note

„Galateni 6:15”.
„1 Corinteni 7:19”.
„Exod 20:17; Deuteronom 5:21”.
„Romani 7:7”.
„Gen. 2:16-17”.
„Dt. 5:13-14”.
„2 Petru. 3:15-16”.
„Romani 7:5”.
„Romani 6:14-15”.
„Romani 6:16-22”.
„Romani 7:6”.
„Romani 7:12,16”.
„Romani 7:14”.
„Romani 8:4”.
„Romani 8:7-8”.
„Romani 3:31; 6:1-2, 15; 7:12-13; Galateni 2:17, 21a”.
„Luca 16:5-7”.
„Efeseni 2:14-15”.
„Deuteronomul 31:26”.
„Evrei 10:1”.
„Exodul 23:14-17; 34:22-24; Deuteronomul 16:16”.
„Numeri 10:10”.
„1 Samuel 20:5”.
„Leviticul 23:4-37”.
„Leviticul 23:3”.
„Exodul 12:16; Leviticul 23:7-8, 21, 25, 35-36”.
„Exodul 16:23; 20:10; 31:15; 35:2-3”.
„Leviticul 23:27-28, 30-31”.
„Leviticul 23:29, 32”.
„Isaia 58:13-13; Luca 13:16”.
„Geneza 2:1-3”.
„Luca 2:21”.
„Luca 2:22-24”.
„Matei 8:4; Marcu 1:44; Luca 5:14”.
„Matei 26:17; Marcu 14:12-18; Luca 22:7-15”.
„Ioan 5:1; 6:4; 7:2”.
„Ioan 10:22”.
„Luca 7:44; Ioan 2:6; 13:5”.
„Matei 15:2-3”.
„Matei 15:4-9”.
„Ioan 6:29, 47; 11:25”.
„Matei 19:16-19; Marcu 10:17-20; Luca 18:18-20”.
„Deuteronomul 6:5; Matei 22:37; Marcu 12:30; Luca 10:27”.
„Romani 13:8-10”.
„Matei 24:20”.
„Neemia 13:19”.
„Marcu 13:18”.
„Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; Matei 24:15; Marcu 13:14; Luca 21:20”.
„1 Macabei 1:54-55”.
„1 Macabei 2:27-30”.
„1 Macabei 2:31-39”.
„1 Macabei 2:40-41”.
„Ant. 12:277”.
„Romani 9:5; Tit 2:13; 1 Ioan 5:20; Isaia 9:6”.
„Matei 5:17-19”.
„Matei 4:4, 7, 10; 21:13; Luca 10:26”.
„Matei 16:19”.
„Matei 23:2-3; Luca 11:52; Ioan 14:26; 15:26; 16:12-15; 20:22-23; Faptele Apostolilor 15:28”.
„Ioan 20:1, 19-22”.
„Apocalipsa 1:10”.
„Apocalipsa 11:19)”.
„12:17; 14:12”.