Practic, fiecare civilizaţie a nutrit convingeri privind sfârșitul tuturor lucrurilor, precum și despre calendarul acestui sfârșit, despre contextele care îl precedă și despre probabilele semne ale iminenţei lui. Există multe diferenţe între ele, dar și multe similarităţi.

În multe culturi și religii, sfârșitul, sau escatonul (termen folosit în culturile vestice), se crede că ar urma să fie inaugurat de o figură mesianică. Aceasta își va conduce urmașii credincioși fie în Paradis, fie într-o existenţă terestră binecuvântată. În schimb, cei care l-au respins pe acest mesia – sau poate i-au opus rezistenţă – precum și urmașii acestora vor fi distruși, fie de consecinţele propriilor acţiuni, fie strict prin puterea acestuia. Din cauza asocierii sfârșitului cu violenţa și cu o oarecare îndoială referitoare la cine va fi răsplătit și cine va fi distrus, contemplarea escatonului a fost, de-a lungul istoriei, caracterizată de o considerabilă anxietate.

Datorită răspândirii creștinismului prin intermediul imperialismului occidental, terminologia sfârșitului reflectă utilizarea ei creștină. Ca urmare a faptului că, în Noul Testament al Bibliei creștine, cuvântul grecesc pentru „ultim” este eschatos (ca în Apocalipsa 22:13), acesta a devenit termenul creștin folosit pentru a descrie sfârșitul lumii, iar „escatologic”, un adjectiv util în exprimarea fascinaţiei și a îngrijorării cu privire la sfârșitul lumii. În sens strict, termenii „escaton” și „escatologie” ar trebui să se aplice doar conceptului creștin de sfârșit al timpului, însă în practică ei au o utilizare mult mai largă. Pandemia de COVID-19 este doar cel mai recent episod traumatic care a reaprins scânteia interesului escatologic și care i-ar putea încuraja pe cititori să descopere mai multe despre istoria gândirii escatologice. În acest context, va fi util să ţinem cont și de alţi termeni pe care îi vom întâlni în literatură, dar care sunt deseori folosiţi imprecis și inconsecvent.

Unul dintre cele mai importante texte creștine despre escaton este ultima carte a Bibliei, numită Apocalipsa, după propria descriere scurtă pe care o conţine: Apocalypsis (gr.), „revelaţia” sau „descoperirea” lui Iisus Hristos.

La nivel restrâns, cuvântul „apocalipsă” ori, în forma sa adjectivală, „apocaliptic” ar trebui să se aplice doar acestei singure cărţi a Bibliei. Însă utilizarea lui e mai răspândită. „Literatura apocaliptică” a Bibliei include, de obicei, și cartea Daniel, din Vechiul Testament (sau Biblia Ebraică), o carte care are multe în comun cu Apocalipsa, din Noul Testament. Uneori include și alte texte biblice, ale căror teme și/sau limbaj sunt similare celor din Apocalipsa (și preluate acolo): secţiuni ample din Ezechiel și Zaharia, capitolele 24 și 25 din Evanghelia după Matei și capitolul 2 atât din 2 Tesaloniceni, cât și din prima epistolă a apostolului Ioan.

Există mai mulţi termeni asociaţi, folosiţi la origine în descrierea temelor acestor lucrări, dar care au avut mult timp aplicabilitate și dincolo de perimetrul biblic. „Apocalipticism”, în sensul cel mai larg, descrie acea perspectivă de viaţă potrivit căreia civilizaţia, sau chiar viaţa pe Pământ așa cum o știm, se va încheia în curând printr-un eveniment global și violent: „apocalipsa”. În consecinţă, astăzi aproape orice eveniment dezastruos sau distructiv este descris în presă drept „o” apocalipsă. Termenul „apocaliptic” este deseori folosit pentru a descrie credinţa într-un sfârșit violent al lumii, în care agenţii umani declanșează sau, cel puţin, au un rol în desfășurarea cataclismică a evenimentelor apocaliptice. O distincţie utilă este aceea că escatologia privește lucrurile legate de „sfârșit”, în vreme ce „apocaliptic” vizează un escaton violent: „apocalipsa”.

Prin urmare, apocalipticismul nu mai trebuie astăzi să fie nici creștin și nici măcar religios. Cu toate acestea, în ultimii 2.000 de ani, apocalipticismul a constituit o îngrijorare, chiar o obsesie a unei parţi a literaturii creștine.

Există și un apocalipticism creștin chiar mai restrâns, axat în mod special pe cartea biblică a Apocalipsei și ce dezvăluie ea, pe de o parte, despre evenimente care, la momentul scrierii ei, erau viitoare, dar care între timp au avut loc și, pe de altă parte, despre evenimentele care urmează să aibă loc la escaton.

Un ultim termen: în cartea Apocalipsa, 1.000 de ani de pace (uneori interpretaţi ca literali, alteori ca figuraţi) sunt asociaţi celei de-a doua veniri a lui Hristos (cu finalul numit „zilele sfârșitului”, care ar urma să aibă loc la sfârșitul mileniului). Acest concept a dat naștere altui termen: milenarism. Și acesta și-a lărgit înţelesul, ajungând, de la o credinţă în domnia de o mie de ani a lui Iisus după a doua venire, să însemne credinţa în transformarea completă a acestei lumi la sfârșitul istoriei sale firești; termenul este folosit deseori pentru a descrie ansamblul de credinţe creștine privitoare la ultimele zile (credinţe care variază mult și sunt uneori divergente). De dată mai recentă, unii cercetători au folosit termenul „milenarism” cu referire la secte religioase necreștine care promovează diverse utopii. Milenarismul descrie astfel preocuparea copleșitoare cu literatura apocaliptică și/sau cu modul în care s-ar putea instaura mileniul (mai exact, dacă oamenii ar putea cu adevărat să aibă un rol în sosirea lui – chestiune asupra căreia creștinii au dezbătut, uneori violent, în ultimii 2.000 de ani).

O temă recurentă

Oricum am alege să o descriem, credinţa în imanenţa sfârșitului lumii prezente și în sosirea unei ere noi este larg răspândită și este recurentă de-a lungul istoriei. Convingerea că sfârșitul este aproape a dat naștere multor secte, pe care le-a împins la un evanghelism viguros, uneori chiar la acţiuni violente. Însă milenarismul nu a fost decât rareori limitat la o periferie lunatică, deși acesta este modul în care este perceput azi de marea parte a occidentalilor. Numeroase mișcări sociale, politici înalte, descoperiri geografice și intelectuale au fost catalizate de apocalipticism sau de escatologie, ambele constituind catalizatori puternici ai cruciadelor, ai expediţiei lui Columb dincolo de Atlantic, ai înfrângerii suferite ulterior de civilizaţiile aztece și incașe în faţa spaniolilor (fiindcă ambele civilizaţii indigene nutreau așteptări escatologice și mesianice), precum și ai războaielor religioase din Europa care au urmat Reformei Protestante.

Misiunea de a înţelege mai bine textele apocaliptice creștine a stat la baza a numeroase descoperiri matematice și știinţifice, precum cele ale lui John Napier (1550-1617), descoperirea logaritmilor, descoperirile legendarului Isaac Newton (1642-1727). Gândirea magică despre răscrucea dintre milenii, împreună cu îngrijorarea raţională cu privire la mecanismele computerizate au generat o stare de alarmă și în 1999.

La nivelul Europei, cele mai cunoscute credinţe și mișcări escatologice au fost cele provenite din creștinism. Într-o oarecare măsură, acestea au fost o ţintă aflată în mișcare. Credincioșii devotaţi au folosit diferite hermeneutici pentru a citi (aproximativ) același corp de texte sacre și au folosit același tip de retorică în declararea escatonului iminent.[1]

Nu doar creștinii au fost însă preocupaţi cu un (posibil) sfârșit violent al tuturor lucrurilor. În cazul credinţelor islamice, putem vorbi într-un anumit sens și de apocalipticism, și de escatologie, fiindcă islamul a încorporat idei și teme din literatura apocaliptică a creștinilor. Chiar și budismul și taoismul, pe care occidentalii le privesc deseori drept religii idealiste și pacifiste în sine, cuprind anumite credinţe escatologice care au dat naștere unor mișcări apocaliptice. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, mișcarea Lotusul Alb a constituit prima provocare internă cu care se confrunta regimul Qing, în China, în timp ce Revolta Taiping s-a apropiat sângeros de mult de răsturnarea regimului, înainte de a fi înăbușită cu o și mai mare vărsare de sânge. Mișcarea Hoa Hao, din Vietnam, și infama sectă japoneză Aum Shinrikyo, responsabilă pentru atacurile teroriste din 1994-1995, sunt câteva exemple recente.

Cu toate acestea, chiar și printre europenii sceptici și sofisticaţi ai secolului al XXI-lea nu trebuie să săpăm adânc pentru a identifica imediat oameni care cred într-un escaton, chiar și într-o apocalipsă, oameni care se tem de evenimentele de la sfârșitul timpului. Anxietatea escatologică este vizibilă încă de la suprafaţă.

Tipare în istorie

Ceea ce se reflectă în această realitate, în opinia mea, este faptul că istoria omenirii chiar a cunoscut în repetate rânduri evenimente care au dus la prăbușirea unor civilizaţii sofisticate. În secolul al XII-lea înainte de Hristos, tranziţia de la Epoca târzie a Bronzului la Epoca Fierului în zona Mării Egee, est-mediteraneeană și în Levant a fost marcată de migraţii masive și violente, de invazii, de distrugeri a numeroase orașe și de prăbușirea reţelelor comerciale pe tot întinsul regiunii.[2] În Imperiul Asirian de secol VII Î.Hr., marea superputere a Orientului Apropiat antic nu doar că a fost răsturnată politic, dar a fost martora distrugerii sălbatice a orașelor sale măreţe, a centrelor sale de cultură și putere, precum și a populaţiei, într-un cataclism de o violenţă care efectiv a șters Asiria de pe hartă.[3]

În secolul al V-lea d.Hr. a avut loc „căderea” răsunătoare a Imperiului Roman. A Romei, care nu doar că își proiectase puterea asupra unor părţi semnificative a trei continente, timp de mai multe sute de ani la rând, ci atinsese, de asemenea, un rafinament tehnologic, industrial, comercial și cultural care a rămas fără rival până în secolul al XIX-lea.

Cetăţenii obișnuiţi ai Europei, ai nordului Africii și ai Orientului Mijlociu priveau cu gura căscată la drumurile și apeductele inimitabile ale romanilor, în timp ce învăţaţii și poeţii de limbă arabă, greacă și latină evocau gloria apusă a Romei, iar aceasta timp de o jumătate de mileniu, dacă nu mai mult, după ce a căzut Roma. Totuși, la jumătatea secolului al XX-lea, mulţi cercetători argumentau că Imperiul Roman s-a transformat treptat și netraumatic, pe măsură ce imigranţii barbari (fără intenţii cuceritoare) s-au instalat în noua cultură. Astăzi, dovezile arheologice confirmă povestea mai veche: „Sfârșitul Imperiului Roman (…) a distrus o civilizaţie complexă, aruncându-i pe locuitorii săi (…) în întunericul traiului tipic al timpurilor preistorice.”[4]

Cel mai evocator eveniment, având în vedere contextul nostru actual, a fost Marea Ciumă, din 1330-1340, care a ucis un număr uriaș de oameni în Asia, Orientul Mijlociu, nordul Africii și în Europa. E imposibil să știm cu certitudine, însă în Europa se consideră că cel puţin 1 dintre 3 locuitori a murit de ciumă – acesta fiind consensul academic, respins doar de cercetătorii care susţin că bilanţul deceselor a fost mai mare de 40%, poate undeva chiar la jumătate din populaţie. Pe parcursul următorilor 200 de ani, epidemii recurente de ciumă au continuat să facă ravagii, dar la o scară mai redusă. Confruntaţi cu această mortalitate masivă, percepţiile nesurprinzător de răspândite erau că sfârșitul este cu siguranţă aproape, ceea ce a dus la formarea unei serii de secte idiosincratice și fanatice.[5]

Concluzie

Avem, așadar, o istorie a decăderii societăţilor. După fiecare în parte, într-un final, viaţa merge mai departe și temerile apocaliptice trec în plan secund, cel puţin pentru o vreme. E ușor să pufnim a batjocură în faţa fricilor strămoșilor noștri. Dar ajunge o singură pandemie ca să iasă la suprafaţă propria noastră anxietate escatologică.

În această istorie, creștinii pot vedea prefigurarea unui punct culminant care nu a venit încă. Mai mult, faptul că exegeţii profetici din trecut au făcut unele greșeli nu înseamnă că este imposibil să ajungem la o înţelegere mai amplă.

Footnotes
[1]„Pentru o panoramă competentă, vezi: Frederic J. Baumgartner, Longing for the End: A History of Millennialism in Western Civilization, St Martin’s Press, New York, 1999; mai tendenţioasă, dar mai incitantă este lucrarea lui Norman Cohn The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages (1957, ed. rev. 2004, Pimlico, Londra), care se bucură pe merit de o notorietate mai mare.”
[2]„Vezi Eric H. Cline, 1177 B.C.: The Year Civilization Collapsed, Princeton University Press, Princeton, NJ, 2014.”
[3]„Dan Carlin, The End is Always Near: Apocalyptic Moments, from Bronze Age Collapses to Nuclear Near Misses, HarperCollins, New York, 2019, p. 67-86.”
[4]„Vezi mai ales Bryan Ward-Perkins, The Fall of Rome and the End of Civilization, Oxford University Press, Oxford, 1995, citat la p. 183; cf. Dan Carlin, op. cit., p. 88-124.”
[5]„De ex., Norman Cohn, op. cit., p. 131-144.”

„Pentru o panoramă competentă, vezi: Frederic J. Baumgartner, Longing for the End: A History of Millennialism in Western Civilization, St Martin’s Press, New York, 1999; mai tendenţioasă, dar mai incitantă este lucrarea lui Norman Cohn The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages (1957, ed. rev. 2004, Pimlico, Londra), care se bucură pe merit de o notorietate mai mare.”
„Vezi Eric H. Cline, 1177 B.C.: The Year Civilization Collapsed, Princeton University Press, Princeton, NJ, 2014.”
„Dan Carlin, The End is Always Near: Apocalyptic Moments, from Bronze Age Collapses to Nuclear Near Misses, HarperCollins, New York, 2019, p. 67-86.”
„Vezi mai ales Bryan Ward-Perkins, The Fall of Rome and the End of Civilization, Oxford University Press, Oxford, 1995, citat la p. 183; cf. Dan Carlin, op. cit., p. 88-124.”
„De ex., Norman Cohn, op. cit., p. 131-144.”