Pe măsură ce crește numărul deceselor provocate de complicaţii ale infectării cu noul coronavirus, o faţetă latentă a panicii sociale devine tot mai greu de ignorat. Deși este singura certitudine pe care o avem cu toţii în comun, conștientizarea faptului că propriul sfârșit este o realitate care s-ar putea concretiza accelerat ne lasă pe mulţi în căutarea febrilă a unei consolări.
Ce poate consola gândul că, mai devreme sau mai târziu, noi împreună cu tot ce am iubit vreodată vom fi cel mult o amintire? Filosoful grec Epicur – al cărui crez era că rădăcina tuturor nevrozelor umane este frica de moarte – apela, în efortul lui de a potoli această frică, la argumentul simetriei, mai exact acela că starea noastră în moarte este similară stării noastre înainte de naștere. O idee preluată și de scriitorul Vladimir Nabokov, care spunea că, „deși cele două sunt gemene, omul, în general, se raportează mult mai calm la abisul prenatal decât la cel spre care se îndreaptă cu 4.500 de bătăi de inimă pe oră”.
Stoicii moderni se concentrează astăzi, asemenea anticului Epicur, pe asimilarea ideii că, acolo unde este moartea, noi nu mai suntem. Că nefiinţa compensează pentru cruda ei definiţie prin scutirea celui afectat de constatarea propriei stări. Morţii nu știu că sunt morţi. Iar cei vii, care știu că vor muri, sunt îndemnaţi să se bucure de existenţa prezentă, în toate formele și culorile ei, cu un elan amplificat de realizarea faptului că totul se va sfârși pentru noi într-o zi.
Psihiatrul existenţialist Irvin Yalom este unul dintre cei mai recenţi suporteri ai acestui îndemn. În cartea Privind soarele în faţă, Yalom milita pentru o viaţă deplină și fără regrete, pe care să o trăim nu la umbra ignoranţei cu privire la propria finitudine, ci înconjuraţi de cele mai preţioase valori ale noastre, care nu pot fi apreciate, spunea el, decât în lumina corectă a nepermanenţei lor.
Remediul pe care psihiatrul l-a inclus, ca un fir roșu, și în cartea Soluţia Shopenhauer nu poate satisface totuși nevoile emoţionale ale tuturor celor care se gândesc realist la propriul sfârșit. De pildă, pentru Albert Camus, faptul că viaţa se încheie prin moarte făcea ca tot ce poate trăi un om să fie, în cele din urmă, absurd. Iar dintre toate absurdităţile, aceea de a te lăsa absorbit de plăcerile vieţii ca să uiţi că ești muritor era cea mai absurdă. Camus nu s-a ridicat însă la înălţimea standardelor proprii, petrecerile puternic alcoolizate pe care le organiza împreună cu existenţialistul Jean-Paul Sartre și feminista Simone de Beauvoir rămânând legendare.
Obligaţia de a muri
Existenţialist și el, teologul Paul Tillich era convins că anxietatea pe care ne-o provoacă necesitatea (cu sensul de „obligaţie”) de a muri este, la fel ca bătaia inimii, mereu prezentă, chiar dacă nu o conștientizăm mereu. „Dramatica descriere a anxietăţii lui Iisus în faţa necesităţii de a muri confirmă caracterul universal al relaţiei dintre finitudine și anxietate.”[1]
În carantină, spaţiul devine autolimitat, știrbind din identitatea socială a persoanei, iar indivizii își pierd libertatea de a-și investi timpul în aproape orice activitate le poftește inima. De aceea, prin limitările ei, carantina e o aluzie la limitarea ultimă, la deces.
Teologul – despre care e bine să știm că unii contestă că s-ar putea numi creștin[2] – era convins că anxietatea cu privire la moarte îmbibă fiinţa umană în întregime; îi modelează sufletul, trupul și îi determină viaţa spirituală.
E interesant, în contextul carantinei impuse de pandemia cu noul coronavirus, că Tillich vedea frica noastră de moarte în strânsă legătură cu timpul și spaţiul. Raportat la dimensiunea timpului, moartea ar fi o trecere de partea negativă a temporalităţii. Raportat la spaţiu, moartea ar fi un refuz al nevoii înnăscute de a avea un loc în lume (atât fizic, cât și social). Tillich spunea că „a fi înseamnă a ocupa spaţiu”, iar „a nu avea un loc înseamnă a nu fi”.[3] În carantină, spaţiul devine autolimitat, știrbind din identitatea socială a persoanei, iar indivizii își pierd libertatea de a-și investi timpul în aproape orice activitate le poftește inima. De aceea, prin limitările ei, carantina e o aluzie la limitarea ultimă, la deces.
Șahist muribund
Mai aproape de inima omului ale cărui frici sunt insensibile la acrobaţiile abstracte ale filosofiei, pastorul prezbiterian Timothy Keller spunea că, în practică, pretenţia de a trăi mai cu sete prin conștientizarea faptului că vom muri cândva nu ţine. Să ne imaginăm – își invita el cititorii celui mai recent volum, On Death (Despre moarte) – că cineva a intrat peste tine în casă, te-a legat și te-a anunţat că te va ucide. Înainte de a te omorî, intrusul te întreabă, totuși, ce îţi place să faci, ce îţi aduce fericire. Tu îi spui că îţi place șahul, iar el îţi propune să jucaţi o partidă înainte să îţi ia viaţa. „Moartea inevitabilă ar distruge orice picătură de satisfacţie din acea partidă”[4], spune Keller.
Keller îl citează în susţinerea acestui protest pe antropologul cultural Ernest Becker, premiat cu un Pulitzer pentru volumul The Denial of Death (Negarea morţii), în care făcea câteva observaţii extrem de actuale.
Prima este aceea că frica de moarte este ceva exclusiv uman: „Animalele sunt, desigur, scutite de această contradicţie dureroasă fiindcă le lipsesc identitatea simbolică și conștienţa de sine care vine la pachet cu aceasta. (…) Cunoștinţa despre moarte este reflexivă și conceptuală, iar animalele sunt scutite de ea. Ele resimt [moartea ca pe] câteva minute de teamă, câteva secunde de agonie și apoi gata. Dar să trăiești o viaţă întreagă cu moartea bântuindu-ţi toate visurile și cele mai însorite zile – aceasta este cu totul altceva.”[5]
A doua observaţie este că societatea curentă, secularizată, are dificultăţi mult mai mari decât societăţile istorice de a-și găsi o semnificaţie în faţa morţii și că, tocmai pentru a acoperi vidul acesta de semnificaţie, societăţile actuale acordă o importanţă disproporţionată altor elemente: sexului, iubirii romantice, banilor, carierei, politicii și cauzelor sociale. „Oamenii încearcă”, rezuma Keller, „să obţină simţământul importanţei personale în faţa morţii fără să fie nevoie să recurgă la Dumnezeu și la religie.”[6]
Înlăturarea lui Dumnezeu
Friedrich Nietzsche a preconizat că societăţile occidentale vor renunţa să mai apeleze la Dumnezeu și a anunţat „moartea” Dumnezeului care judecă și găsește omenirea vinovată de păcat. Pentru filosoful german, această abandonare a lui Dumnezeu se prezenta drept o șansă uluitoare ca omenirea să își recapete inocenţa, prin ateism. Însă Nietzsche s-a înșelat, contesta istoricul Wilfred McClay într-un eseu care revela „persistenţa stranie a vinovăţiei”[7].
Și câţi nu consideră și astăzi, la fel ca Nietzsche, că omul religios este prin definiţie un individ subjugat de prescripţii anacronice, condamnat la o viaţă de autoflagelare în faţa unui Dumnezeu etern nemulţumit de eforturile lui de a-L mulţumi! În loc să conteste legitimitatea acestei definiţii, mulţi au ales să valideze definiţia și să Îl conteste pe Dumnezeu.
Oamenii au crezut că dacă se descotorosesc de Dumnezeu, conștiinţa lor își va găsi pacea. Și câţi nu consideră și astăzi, la fel ca Nietzsche, că omul religios este prin definiţie un individ subjugat de prescripţii anacronice, condamnat la o viaţă de autoflagelare în faţa unui Dumnezeu etern nemulţumit de eforturile lui de a-L mulţumi! În loc să conteste legitimitatea acestei definiţii, mulţi au ales să valideze definiţia și să Îl conteste pe Dumnezeu. Însă pacea pe care o așteptau în consecinţă s-a dovedit iluzorie. În loc să scape de vinovăţie, oamenii au reușit doar să o scoată în afara moralei religioase și să se simtă vinovaţi pentru alte lucruri: pentru „colonialism, sclavie, sărăcie structurală, poluarea apei, despăduriri” – o listă nesfârșită, căreia oamenii „nu i-au mai găsit un punct terminus logic”, cum explica McClay: „Când oricare dintre noi reflectă la simplul fapt de a fi în viaţă și de a ocupa spaţiu pe această planetă, consumând resurse care ar fi putut împlini alte nevoi, mai demne de a fi împlinite, putem ajunge să ne simţim vinovaţi de simplul fapt de a exista.”[8]
Scoaterea lui Dumnezeu din ecuaţia moralităţii umane a avut impactul unei deconectări de la aparatele care ne menţineau în viaţă. Nevoile noastre esenţiale nu s-au schimbat, însă am desconsiderat până la ignorare remediile care și-au dovedit viabilitatea de-a lungul istoriei și, în prezent, ne-am descoperit copleșiţi de o anxietate epidemică.
Într-o lume în care Decidentul ultim a fost destituit, spune McClay, vinovăţia noastră nesfârșită a rămas să fie cântărită doar pe galantarele psihologiei. Iar psihologia ne propune să acceptăm iertarea plenară a tot ce ţine, din perspectiva psihologiei, de un comportament funcţional (adică în acord cu biologia individului și util pentru el, în limitele legii). Tot psihologia, ca disciplină naturalistă, ne învaţă să privim iertarea nu ca pe un act solemn care validează ideea de dreptate, ci ca pe un gest binefăcător pentru sănătate, și cam atât. Scoaterea lui Dumnezeu din ecuaţia moralităţii umane a avut impactul unei deconectări de la aparatele care ne menţineau în viaţă. Nevoile noastre esenţiale nu s-au schimbat, însă am desconsiderat până la ignorare remediile care și-au dovedit viabilitatea de-a lungul istoriei și, în prezent, ne-am descoperit copleșiţi de o anxietate epidemică.[9]
Unii care nu se tem
Vinovăţia și anxietatea în faţa morţii sunt într-o interdependenţă mai complexă decât poate explica un singur articol. Însă relaţia dintre cele două face nu doar rezonabilă, ci chiar eficientă reintroducerea lui Dumnezeu în discuţia despre frica noastră de moarte. Religia autentică furnizează și astăzi resurse pentru o categorie de oameni care reușesc să se raporteze la moarte cu mai puţină frică. Iar atitudinea lor faţă de propria vinovăţie joacă un rol pivotal, spun cercetătorii care au studiat fenomenul. Persoanele care au mai multă încredere în Dumnezeu sunt mai înclinate să creadă că Dumnezeu le iartă păcatele, iar persoanele mai înclinate să creadă că Dumnezeu le iartă, manifestă mai puţină anxietate în faţa morţii.[10]
Ce implicaţii are această constatare pentru o persoană îngrozită de ideea că va trebui să moară? Pentru început, ar putea însemna că diminuarea fricii ţine de parcurgerea inversă a drumului amintit mai sus: dacă îmi e frică de moarte pentru că nu mă simt iertat, poate că nu mă simt iertat pentru că nu am suficientă încredere în Dumnezeu. Și, dacă nu am suficientă încredere în Dumnezeu, înseamnă că nu Îl cunosc suficient. Atunci pot lucra cu mine însumi la a-L cunoaște pe Dumnezeu, permiţându-I să mi Se descopere așa cum este El.
Biblia este o cale directă prin care Dumnezeu ni Se descoperă. De aceea, primul pas spre eliberarea de frica de moarte ar trebui să fie redescoperirea lui Dumnezeu în Scriptură. Poate sună regresiv, mai ales atunci când cel care se teme de moarte este un creștin cu state vechi. Însă această experienţă este, cel mai probabil, familiară mai multor oameni decât ne imaginăm. Milton Vincent își împărtășea propria experienţă când scria:
„De-a lungul timpului am observat că a-mi predica mie însumi Evanghelia, în fiecare zi, a produs schimbări mai mari în viaţa mea decât oricare altă disciplină spirituală. Mă descopăr astfel păcătuind mai puţin, dar, la fel de important, mă descopăr revenind pe drumul cel bun mai repede după o cădere, datorită mângâierii imediate pe care o găsesc în Evanghelie. (…) Nu e întotdeauna ușor să faci ce se cuvine, dar nu este niciodată mai ușor decât atunci când respiri profund în atmosfera Evangheliei.”[11]
Suferim, dar cu speranţă
Termenul angst (germ.) tradus în psihologie drept „angoasă”/„anxietate” are lingvistic o rădăcină comună cu termenul german Angust, care înseamnă „furie”. Această înrudire surprinde faptul că anxietatea în faţa morţii cuprinde în ea revolta faţă de o ordine a lucrurilor pe care nu ne vine natural să o acceptăm. Poetul modern Dylan Thomas reda în manieră proprie aceeași observaţie:
„Nu te stinge discret în noaptea bună
Bătrâneţea ar trebui să fie toată o văpaie și o furie, la crepuscul
Revoltă-te, revoltă-te împotriva stingerii.
Deși oamenii înţelepţi știu, în dreptul lor, că întunericul li se cuvine
Fiindcă vorbele lor nu au putut produce nici măcar un fulger
Totuși ei nu se sting discret în noaptea bună.
Se revoltă, se revoltă împotriva stingerii.”[12]
Timothy Keller regăsea și el un amestec de sentimente profund uman, dar în același timp profund pedagogic, în cuvintele apostolului Pavel: „Să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Căci dacă credem că Iisus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu îi va aduce împreună cu Iisus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:13-14).
Dacă ar fi să credem un singur lucru despre Dumnezeu, și atât, putem crede că El este dragoste.
Apropierea de moarte – fie moartea unora dragi, fie a noastră, fie în realitate, fie anticipativ, în minte – nu poate eluda tristeţea. Însă îndemnul biblic este ca, în mijlocul tristeţii, să ne hrănim speranţa. Care speranţă? Aceea că „El [Iisus Hristos] a devenit asemănător cu ei [cu noi, oamenii], pentru ca, prin moarte, să-l distrugă pe cel ce are puterea morţii, care este diavolul, și să-i elibereze pe cei care toată viaţa lor erau ţinuţi în sclavie prin frica de moarte” (Evrei 2:14-15 NTR). Aceasta este vestea bună pe care trebuie să ne-o amintim zi de zi, dacă suntem în pericolul de a uita.
Dacă ar fi să credem un singur lucru despre Dumnezeu, și atât, putem crede că El este dragoste. Este un adevăr care nu se negociază. Din dragoste, El este dispus să ne ierte. Iertarea Lui este necesară pentru că face să strălucească dreptatea Lui. Ea este întotdeauna costisitoare, pe măsura greutăţii dreptăţii lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este bogat în milă și atât de mult dispus să ierte, încât L-a oferit pe Iisus ca dovadă. De aceea, încurajarea Lui este întemeiată:
„Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat;
te-am chemat pe nume, ești al Meu.
Când vei trece prin ape, voi fi cu tine;
când vei trece prin râuri, ele nu te vor îneca,
iar când vei umbla prin foc, nu vei fi ars și flacăra nu te va mistui.
Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău,
Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.” (Isaia 43:1-3 NTR)
