Învăţătura despre nemurirea sufletului este prezentă în majoritatea religiilor păgâne și confesiunilor creștine. Deși teoria are multe versiuni, ele au același numitor comun: omul nu moare complet, ci existenţa lui continuă sub o altă formă după momentul decesului.

Originile unei teorii false

Sub influenţa neoplatonismului, majoritatea bisericilor creștine au adoptat doctrina nemuririi sufletului, care susţine că omul are o existenţă conștientă și după ce trece de pragul mormântului.

Această teorie își are obârșia în ideea filosofică elaborată de Platon în dialogul Phaidon, un dialog imaginar petrecut în ziua morţii lui Socrate. Filosoful vorbește despre moartea sa ca despre o eliberare a sufletului din închisoarea trupului. Pentru Platon, sufletul este o particulă nemuritoare, preexistentă nașterii omului. În viziunea sa, lucrurile simple sunt nemuritoare, în timp ce lucrurile complexe se descompun, trădându-și astfel caracterul muritor. Fiinţă alcătuită din trup și suflet, omul se descompune, însă sufletul rămâne indestructibil.

Influenţele filosofiei platonice se resimt în gândirea și teologia multor părinţi ai bisericii, care au devenit în felul acesta neoplatoniști. Totuși, în primele două secole creștine, aceste influenţe nu erau atât de vizibile în teologia bisericii. Iustin Martirul (150 d.Hr.), de exemplu, menţionează în „Apologia” sa că adepţii teoriei înălţării sufletului după moarte nu ar trebui să fie consideraţi creștini.

Fiecare civilizaţie și-a creat propria viziune asupra a ceea ce urmează dincolo de moarte, privită aproape unanim ca cel mai mare dușman al omului. Există falii între credinţele religioase legate de acest subiect, dar numitorul comun rămâne credinţa cvasiuniversală în nemurirea sufletului. Din zorii umanităţii și până în zilele erei spaţiale, cultul morţilor poate fi regăsit la toate popoarele, chiar dacă îmbracă forme diferite.

Nemurirea, darul pierdut în Eden

Scriptura ne prezintă moartea ca proces invers celui desfășurat la creaţie:

  • „Le iei Tu suflarea, ele (aceste vieţuitoare) mor și se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite” (Psalmii 104:29,30)

  • „Până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat…” (Eclesiastul 12:7)

  • „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morţi nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor, de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.” (Eclesiastul 9:5-6)

  • „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” (Ezechiel 18:4)

    Natura nemuritoare pe care a avut-o omul atunci când a ieșit din mâinile Creatorului era condiţionată de ascultare. Prin păcat, care este, în esenţă, neascultare de voinţa divină, omul a pierdut această nemurire condiţionată, așa încât Adam le-a transmis tuturor descendenţilor săi o natură muritoare.

    În accepţiunea biblică, moartea nu este considerată un sfârșit, ci este asociată cu „somnul” (Iov 3:13), din care există posibilitatea învierii. Biblia ne asigură că aceia „care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţa veșnică” (Ioan 3:16)

O perspectivă biblică asupra sufletului

Relatarea din Geneza deconstruiește ideea că sufletul ar fi fost adăugat corpului, clarificând faptul că, în momentul creării sale, omul a devenit un suflet viu, o fiinţă vie: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7).

Expresia din original pentru „suflet viu” este néfeș ḫayyá; ea este folosită și în pasajul care descrie crearea animalelor marine și terestre, fiind tradusă prin cuvântul „vieţuitoare” suflete vii și ele, aidoma omului, potrivit învăţăturii biblice: „Dumnezeu a zis: «Să mișune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului. (…) Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor; vite, târâtoare și fiare pământești după soiul lor»” (Geneza 1:20,24).

Termenul néfeș (suflet) apare de 757 ori în originalul ebraic al Vechiului Testament, fiind de 428 de ori tradus prin „suflet”, cu sensul de om. De asemenea, cuvântul néfeș este folosit ca sinonim al cuvântului „viaţă” sau „vietate”, cu sensul de persoană, minte sau inimă.

În Noul Testament, cuvântul „suflet” este traducerea termenului grecesc psyche, fiind folosit de asemenea și în traducerea Septuaginta a Vechiului Testament, ca echivalent al cuvântului néfeș. În versiunile moderne ale Noului Testament, cuvântul psyche este tradus cu sensul de „suflet”, „viaţă”, „oameni”, „minte”, „emoţii” etc. În concluzie, traducerea cuvintelor néfeș și psyche nu indică existenţa vreunei entităţi conștiente, capabile să supravieţuiască morţii trupului.

Ce este duhul?

O altă componentă a omului menţionată de Biblie este duhul. Cuvântul este tradus din ebraicul ruach, care apare de 379 de ori în originalul Vechiului Testament. Gesenius Hebrew Lexicon identifică mai multe sensuri ale acestui termen, printre care:

  • suflarea gurii,

  • suflarea nărilor,

  • suflare de aer, vânt.

În Bibliile moderne, cuvântul ruach este tradus prin „duh”, „vânt”, „suflare”, „minte”, „rafală”. De asemenea, mai este tradus prin cuvintele „mânie”, „aer”, „furtună”, „zadar”.

Cuvântul grecesc din Noul Testament corespunzător ebraicului ruach este pneuma. În versiunile moderne, acest cuvânt a fost tradus de 381 ori prin cuvântul „duh”, apoi prin „viaţă”, „vânt”, „suflare”, „duh de viaţă”, „minte”, „influenţă”, „baza caracterului uman”, „îngeri”, „demoni” sau „Duhul Sfânt” (Matei 1:18).

Cartea Eclesiastului conţine un pasaj relevant pentru discuţia despre duh: „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, (…) până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:1,7).

În lumea teologică, expresia „până nu se întoarce duhul/sufletul la Dumnezeu, care l-a dat” naște controverse. Dacă textul biblic vorbește aici despre sufletul defunctului, care este păstrat de către Dumnezeu în stare nemuritoare de conștienţă, deducţia logică este că atât cei buni, cât și cei răi, I se alătură lui Dumnezeu în cer, sau în rai, în momentul morţii lor. Cum acest raţionament nu poate fi unul valid, concluzia este mai degrabă aceea că versetul prezintă moartea ca proces opus creaţiei descrise de autorul Genezei. Este vorba despre o ecuaţie de dezagregare biologică, de desfacere a fiinţei vii în elementele sale esenţiale: OMUL (fiinţa vie) = MATERIE INERTĂ (ţărână) + DUH (suflare de viaţă).

Alte două pasaje biblice susţin această interpretare:

  • „Atâta vreme cât voi avea suflet şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele, buzele mele nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat.” (Iov 27:3-4)

  • „Și a pierit orice făptură care se mișca pe pământ, atât păsările, cât și vitele și fiarele, tot ce se târa pe pământ, și toţi oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat a murit.” (Geneza 7:21-22)

Ambele pasaje întăresc ideea că „suflarea lui Dumnezeu” este viaţa/principiul vieţii, dat(ă) de către Dumnezeu oricărei fiinţe umane.

Fragilitatea unei teorii necreștine

În final, trebuie să conștientizăm faptul că teoria nemuririi sufletului are și alte puncte nevralgice. Odată acceptată, teoria ne obligă să revizuim alte teme doctrinare, care devin brusc neclare sau irelevante.

  1. Creaţia: Dacă omul poate exista și fără trup (și încă într-o formă superioară de existenţă), de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze și trupul material? Doar ca o „gazdă” a sufletului?

  1. Credibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu: Dacă sufletul supravieţuiește morţii, putem deduce că avertismentul dat de Creator primilor oameni, „Veţi muri negreșit”, reprezintă un neadevăr.

  1. Dreptatea lui Dumnezeu: În orice guvernare care respectă principiile dreptăţii, judecata precedă sentinţa și pedeapsa. În cazul în care sufletul ar continua să existe și după moarte, nu ar fi just ca nelegiuiţii să sufere în iad, judecata lor trenând câteva sute sau mii de ani.

  2. Doctrina învierii: Învierea morţilor își pierde rostul, odată ce omul poate exista într-o formă superioară, fiind chiar mai fericit și mai liber după ce a fost descătușat de trup.

  3. Revenirea lui Hristos: Această doctrină este serios șubrezită de teoria nemuririi sufletului – evenimentul cel mai așteptat în creștinism nu mai are sens în condiţiile în care cea mai mare parte a celor mântuiţi se află deja în cer (rai).

Toate acestea sunt aspecte la care merită să reflectăm atunci când ne propunem să disecăm o temă cu miză uriașă. Mai mult decât un vis pentru noi, cei care trăim în penumbra morţii, nemurirea este un dar incredibil, pierdut în Eden, dar recâștigat pentru noi de Cel care ne-a scrijelit numele în mâinile Sale zdrobite.

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta. Puteţi urmări integral programele aici.