Era o după-amiază albastră de august. Adâncit în lucrul meu, aud un zgomot pe holul închis, din faţa casei noastre din Malu cu Flori, și mă uit să văd ce este. Bunica era acolo, cu mersul ei ușor și sfios și cu privirea ei cercetătoare.

O urmăresc atent, fără ca ea să mă observe. Privirile i se opresc asupra unei pastile îngălbenite de vreme, care zăcea uitată acolo, pe pervazul unei ferestre. O ia, se gândește o clipă și, până să apuc eu să zic ceva, o înghite fără apă. Ies din cameră și o întreb foarte calm și așezat:

– Bunică, ce fel de pastilă a fost aceea?

– Nu știu, maică, îmi răspunde ea sincer.

– Păi dacă nu știi, atunci de ce ai luat-o?

– Mamă, o fi ea bună la ceva, că nu au făcut-o ăștia degeaba.

Mi-am dat seama că dialogul nostru nu ducea nicăieri și, totuși, undeva ducea… Într-adevăr, nu e o pierdere totală dacă ai învăţat ceva din nenorocirea ta. Imaginea ei de „sfântă-ntr-un pervaz“ mă urmărește și astăzi, când citesc Alister McGrath – The Genesis of Doctrine („Geneza doctrinei”). Întrebările pe care le stârnește acest mare autor modest cu privire la moștenirea unei anumite doctrine și la reevaluarea ei în fiecare generaţie sunt profund tulburătoare: Care este geneza doctrinei? Care este natura ei? În ce măsură este ea obiectivă sau subiectivă? Ce autoritate a stat și stă în spatele ei? În ce măsură este ea relevantă astăzi, dar și din perspectiva generaţiei care vine? Ce efect a avut și are descoperirea unei doctrine în viaţa individului, a familiei și a societăţii, ce implicaţii? De ce fel de date au dispus cei care au formulat o doctrină? În urma unor cercetări, au apărut între timp şi alte ipoteze. Dacă ei ar fi avut la dispoziţie tot ce avem noi astăzi, ar mai fi formulat respectiva doctrină în același fel? Sau ar mai fi fost ea, de fapt, formulată? Cine sunt cei care au decis acest lucru? În ce împrejurări, cu ce obiectiv?

Sigur că nu putem fi în siguranţă înghiţind pastila îngălbenită şi gândind că „o fi ea bună la ceva!“ O astfel de gândire este caracteristică etapei incipiente a vieţii și este absolut nejustificată la maturitate. Slavă lui Dumnezeu, generaţia care se ridică nu mai este dispusă să înghită fără să citească pe etichetă și despre etichetă. Doctorii sunt uneori puși în încurcătură de pacienţi care au făcut cercetări vaste în ce privește boala și suferinţa lor. Avem pretenţia ca pe orice produs să scrie în detaliu ce conţine, unde a fost fabricat, de către cine, care este data expirării și multe altele. Ne-am specializat în a vedea doar primele cifre dintr-un număr și știm din ce ţară vine un anumit produs. Este destul să vedem un nume de firmă și știm foarte multe despre conţinutul lucrului respectiv.

Bunica, în generaţia ei, în curăţia, încrederea și naivitatea sufletului ei, cu plusuri și cu minusuri, a fost puţin preocupată de așa ceva. Ea nu făcea rău nimănui și nu se putea gândi cum cineva ar face așa ceva. Dacă un lucru era scris, atunci pentru ea era egal cu „Stă scris!“ Astăzi, lucrurile s-au schimbat dramatic și am sfârși tragic dacă am refuza să ţinem pasul cu vremea. Doar cu o generaţie în urmă, ne jucam cu jucării de lemn, gârla era patinoarul și bazinul nostru de înot, iar pădurea era parcul nostru. Acum, nepoata mea de patru ani nu mai are nici gârlă, nici pădure. Ea m-a întâmpinat la poartă și, în loc de bună ziua, mi-a spus: „Știi să intri pe Google?“ „Nu știu“, i-am zis eu, „învaţă-mă și pe mine.“ Și imediat și-a făcut timp să mă aducă la zi. Fie că vrem să ţinem seama, fie că nu, aceasta este lumea în care trăim astăzi. A nu ţine cont de realitate este echivalentul condamnării la izolare, la ridiculizare și la un final nedorit, deși cu totul meritat.

Doctrina Iadului veșnic și automutilarea creștinismului

Vom supune acestui fel de analiză una dintre cele mai general acceptate învăţături din lumea și din istoria creștinismului: Iadul. Diferite convingeri cu privire la Iad existau în lume cu mult înainte de nașterea creștinismului. Este greu să găsești o cultură sau un popor care să nu aibă în istoria sa o reprezentare a Iadului. Ideea a fost preluată și adaptată în creștinism, îmbrăcând o foarte diversă paletă de expresii, dar păstrând nealterate miezul și esenţa: plata pentru răul comis. Focul sau tortura sunt mai degrabă expresia indignării și ororii pe care fiinţa omenească le trăiește cu privire la rău, în diversele lui forme. Iadul ca finalitate a răului și a justiţiei spune subtil, dar energic, faptul că fiinţa umană nu a fost creată să producă sau să sufere răul și că ea așteaptă un timp și o lume fără așa ceva. Este o veste bună în faptul că omul a condamnat fie și doar în imaginaţia lui răul, Dar, înţeleasă ca atare, ce este și ce nu este această reprezentare, numită Iad? Care sunt izvoarele acestor imagini din care ne vine cuvântul „infernal“? Ce legătură au sau nu au aceste izvoare cu Biblia?

Când vine vorba de un aspect al gândirii și proclamării creștine care a vătămat creștinismul în cel mai înalt grad și care, pe bună dreptate, s-ar putea numi automutilare, atunci acesta este conceptul de Iad. El a produs mai mulţi atei decât comunismul, materialismul și păgânismul la un loc. A dat apă la moară celor care au luptat să eticheteze creștinismul ca o formă de gândire retrogradă și malefică. Într-adevăr, prin comparaţie, va fi greu să găsești, în orice religie sau filosofie a lumii, un concept care să întreacă în grotesc și cruzime ideea „creștină“ de Iad. În majoritatea religiilor lumii, chinul are un sfârșit, în creștinism acesta este veșnic. Iadul oricărei alte forme de gândire are o finalitate, cel creștin e permanent și fără niciun fel de soluţie. Imaginaţi-vă cât de grea este misiunea exponentului acestei teorii – să spui cu gura ta: „Dumnezeu este iubire“ și, din același izvor, să ţâșnească apele cruzimii și deznădejdii la cote fără comparaţie în gândirea și expresia umană a existenţei.

Așa cum l-am rugat pe creștinul care înjură de Dumnezeu să luăm pe rând, unul câte unul, cuvintele pe care I le zice el lui Dumnezeu și omul s-a îngrozit, tot așa aș dori să îl îndemn pe susţinătorul Iadului ca formă de chinuire veșnică să se oprească din rutina cuvintelor și să meargă la pas. Să se gândească la fiecare cuvânt și expresie pe care le spune pe acest subiect, să se gândească la Dumnezeu care le-ar face aceste lucruri fiinţelor create care nu L-au ales pe El, să se gândească inclusiv la sine ca spectator sau părtaș (poate are pe cineva acolo) al acestor lucruri… În controversata lucrare Evangelical Essentials: A Liberal Evangelical Dialog („Fundamente evanghelice: un dialog evanghelic-liberal”), îi sunt atribuite lui John Stott următoarele cuvinte: „Emoţional, găsesc ideea chinuirii conștiente și veșnice ca fiind intolerabilă și nu pot înţelege cum oamenii care o reprezintă pot trăi cu așa ceva fără să li se cauterizeze simţămintele sau să cedeze sub apăsare.”[1]

Când vine vorba de un aspect al gândirii și proclamării creștine care a vătămat creștinismul în cel mai înalt grad și care, pe bună dreptate, s-ar putea numi automutilare, atunci acesta este conceptul de Iad. El a produs mai mulţi atei decât comunismul, materialismul și păgânismul la un loc.

Sigur că nu putem construi o așa importantă doctrină pe emoţiile noastre, oricât de păcătoase sau sfinte ar fi ele, ci doar pe Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Totuși respectul pe care i-l acordă acestui Cuvânt îl obligă pe propovăduitor să se identifice cu ceea ce spune Cuvântul și să arate că e conștient de ceea ce vorbește, simte și trăiește. Același John Stott, în cadrul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri, desfășurată în 2003, la Weaton College, spunea: „Niciodată nu ar trebui să vorbim despre Iad fără lacrimi în ochi.“ El era conștient de efectul pe care acest concept l-a avut și continuă să-l aibă asupra omului în general, fie că este vorba de ascultător, fie că este vorba de emiţător.

„Nu este plăcut să fii creștin!“ scrie Emil Cioran în Revelaţiile durerii. Cum a ajuns el la constatarea aceasta? Care aspect al creștinismului să îi fi produs o așa neplăcere? Dragostea lui Dumnezeu în Christos, predicată de la înălţimea crucii? În niciun caz. Trebuie să fi fost confruntat cu lucruri care nu intrau în armonie cu Dumnezeul care este dragoste.

Dacă ar fi fost promovat de dictatori monstruoși sau de Diavolul însuși, conceptul chinuirii veșnice în Iad ar fi fost de înţeles. Ce a intenţionat însă biserica prin vehicularea unui astfel de concept rămâne subiectul uimirii și dezbaterii. Să fi încercat biserica să îi înspăimânte pe oameni și astfel să îi facă să se întoarcă la Dumnezeu? Să fi încercat să genereze o criză cumplită a sufletului uman pentru ca apoi să îi vândă indulgenţe pe această temă? Să fi fost ea însăși victima propriilor tradiţii și izvoare și să se fi tăiat singură cu sabia pe care o mânuia? Oricare ar fi explicaţia, efectul a fost cum nu se poate mai de nedorit și, sperăm, mai contrar intenţiei sale.

Din toată această reprezentare a răului și a urmărilor lui prin conceptul Iadului, concluzia cu care a rămas omul a fost aceea a unui Dumnezeu crud fără măsură și fără egal, un fel de monstruozitate cum numai în imaginaţia demonică a celor străini de Dumnezeu s-ar putea găsi. Iadul nu l-a condus pe om la concluzii despre răutatea proprie, ci, straniu, dar logic în același timp, despre Dumnezeu. Așa rău cum este el, omul nu ar tortura sau pedepsi niciodată în felul în care ideea Iadului prezintă asemenea lucruri. Întotdeauna va fi așa: natura omului se va îngrozi și va sta departe de un Dumnezeu care ar promova așa ceva.

Iconografia, diferitele scrieri, doctrine sau teorii, toate concurează conștient sau inconștient la devastarea imaginii iubirii de pe chipul lui Dumnezeu în Christos Iisus. Efectul este cel mai de nedorit, dar și de neevitat. Spaţiul nu permite o dezbatere asupra acestei concepţii și asupra călătoriei ei prin istoria și gândirea umană, dar lasă totuși loc pentru câteva concluzii.

Trei concluzii

În primul rând, una dintre marile erori ale creștinismului în general în acest câmp de gândire a fost confundarea noţiunii de chin, sau pedeapsă veșnică, pe de o parte, cu noţiunea de chinuire, sau pedepsire veșnică, pe de altă parte. John Stott a văzut această intersecţie și pașii făcuţi de creștinism în direcţia greșită. Sunt convins că mulţi alţii au văzut același lucru.

În al doilea rând, o diversiune de proporţii a deturnat atenţia creștinismului către un Rai și un Iad aflate departe de noi, pierzând din vedere că suntem chemaţi chiar acum și chiar aici să aducem cerul în viaţa cuiva sau să scoatem sufletul unui om din iadul în care trăiește. Nu este nevoie să ajungă cineva în Iad ca să fie „un fiu al gheenei“[2] și nu este nevoie să intre cineva în slavă ca să fie primit ca „un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuși Christos Iisus“[3].

O a treia observaţie este legată de izvoarele și motivaţia promovării unui astfel de concept. Sunt biblice izvoarele conceptului de Iad, așa cum este el prezentat astăzi? Biblia învaţă că Dumnezeu va tortura de-a lungul mileniilor nesfârșite fiinţa creată? Sau că Iadul este despărţirea veșnică de Dumnezeu? Ce se găsește la temelia edificiului ideii de Iad? De ce fel de materiale se face uz, care sunt originea și scopul utilizării lor? Care sunt izvoarele și motivaţia creării unei astfel de imagini a lui Dumnezeu?

Dacă ar fi fost promovat de dictatori monstruoși sau de Diavolul însuși, conceptul chinuirii veșnice în Iad ar fi fost de înţeles. Ce a intenţionat însă biserica prin vehicularea unui astfel de concept rămâne subiectul uimirii și dezbaterii. Să fi încercat biserica să îi înspăimânte pe oameni și astfel să îi facă să se întoarcă la Dumnezeu?

La începutul anului 2015, America și lumea celor ce promovează diferite astfel de relatări despre Cer sau Iad – relatări întemeiate pe revelaţii sau experienţe ale unor persoane aflate în diverse situaţii sau pe concluzii extrase din diferite circumstanţe – au fost puternic zguduite, chiar din temelii, de mărturisirea autorului cărţii The Boy Who Came Back from Heaven („Băiatul care s-a întors din Rai“). În media, pe diferite canale, a apărut declaraţia băiatului, Alex Malarkey – acum adolescent, care a citit Biblia, pe care, la data scrierii și publicării cărţii, nu o citise. Diversele articole, interviuri și documentare sunt produse acum sub genericul „Băiatul care nu s-a întors din Rai!“ Tânărul declară deschis: „Am minţit!“ Se prăbușește astfel un uriaș edificiu zidit pe ceea ce autorul declară onest și fără ocolișuri a fi o minciună. Aceasta este, într-adevăr, o revelaţie, spre deosebire de povestea vizitei lui în cer, a întâlnirii cu Iisus, a muzicii celeste etc., lucruri care nu au fost deloc revelaţie, ci pur și simplu minciuni. Nu este potrivită și necesară cercetarea genezei oricărei învăţături și teorii? Profetul biblic Isaia ne îndeamnă să ne întrebăm: „N-am oare o minciună în mână?“[4] Timp de cinci ani, milioane de oameni care au cumpărat cartea nu aveau în mână povestea „băiatului care s-a întors din Rai“, ci minciuna lui, iar alţii aveau în mână banii cu care era plătită cartea. Noi, având mâna la tâmplă, ne întrebăm în urma articolului în care tânărul Alex Malarkey spune că de câţiva ani insistă ca distribuirea cărţii să fie oprită: „Cum se poate explica faptul că editorii și unii oameni cu nume mari au continuat să acopere acest adevăr și să distribuie cartea în sute de mii de exemplare celor ce au fost atrași de această temă? Unde a fost respectul pentru cititor? Unde a fost respectul pentru autor, care, împreună cu mama lui, striga: «Opriţi publicarea și distribuirea unei minciuni!» și, nu în ultimul rând, unde a fost respectul pentru Dumnezeu, în care editorii spun că ar crede?“

Reflecţii finale

Pe ce se întemeiază credinţa ta și a mea? Dacă mâine vine cineva și spune: „Am minţit, nu am fost în Rai, am căutat atenţie din partea oamenilor“, ce se va întâmpla cu edificiul credinţei tale? Este credinţa ta zidită pe credinţa în Dumnezeu și pe Stânca Veacurilor, Christos Iisus? Sau pe nisipul mișcător al teoriilor păgâne, omenești sau demonice? Ești cumva un vânzător al unor cărţi sau teorii de tipul „băiatul care s-a întors din Rai“? Știi acest lucru, îţi dai seama clar, dar continui? Nu ar trebui să te temi, să te pocăiești și să mărturisești? Rosaria Butterfield spune că „nu este nicio rușine în a te pocăi, fiindcă acest lucru arată simplu că Dumnezeu a avut dreptate în tot acest timp“[5]. Ai văzut riscul la care te expui prin înghiţirea pastilei îngălbenite fără să știi ce este, cum a fost făcută, la ce folosește și multe alte asemenea lucruri? Este posibil ca unii oameni să se supere dacă le pui marfa sub semnul întrebării. Însă Dumnezeu sigur nu Se va supăra. El te va iubi imens. Nu a spus El: „Cheamă-Mă, și-ţi voi răspunde și îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoști“[6]? Mai devreme sau mai târziu, ne spune Petru, vom fi chemaţi să justificăm nădejdea care este în noi. Fiţi gata pentru o astfel de neașteptată încercare: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe și teamă.“[7]

Dacă vei fi întrebat de ce crezi un lucru sau altul, ai un răspuns satisfăcător atât pentru tine, cât și pentru ascultătorul tău? Nu este o întâmplare faptul că Dumnezeu S-a numit pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov“[8]. Acest lucru ne duce la concluzia că Dumnezeu vrea să Se descopere fiecărei generaţii și fiecărei persoane în parte. Dumnezeu să ne dea darul acesta neînţeles de scump!

Footnotes
[1]„David L. Edwards; John R.V. Stott, Evangelical Essentials: A Liberal Evangelical Dialog, Intervarsity Press, 1989, p. 314.”
[2]„Matei 23:15.”
[3]„Galateni 4:14.”
[4]„Isaia 44:20.”
[5]„ Rosaria Champagne Butterfield, accesat 21 ian. 2015, goodreads.com/author/quotes/6151151.Rosaria_Champagne_Butterfield”.
[6]„Ieremia 33:3.”
[7]„1 Petru 3:15.”
[8]„Exodul 3:6.”

Note

„David L. Edwards; John R.V. Stott, Evangelical Essentials: A Liberal Evangelical Dialog, Intervarsity Press, 1989, p. 314.”
„Matei 23:15.”
„Galateni 4:14.”
„Isaia 44:20.”
„ Rosaria Champagne Butterfield, accesat 21 ian. 2015, goodreads.com/author/quotes/6151151.Rosaria_Champagne_Butterfield”.
„Ieremia 33:3.”
„1 Petru 3:15.”
„Exodul 3:6.”