The Simpsons și satira religioasă

106

Replicile privitoare la religie din The Simpsons nu reprezintă un mod candid de a prezenta viaţa unui creștin obișnuit, cu realism și umor, avertizează David Feltmate, sociolog al religiei, într-un articol publicat recent de Journal of the American Academy of Religion. Mai degrabă, acuză Feltmate, aceste replici constituie o satiră religioasă care influenţează într-un mod profund negativ percepţia publică asupra evanghelicilor și a rolului lor în viaţa politică.

The Simpsons, serialul animat de comedie lansat în 1987, reprezintă în prezent o afacere de 5 miliarde $/an. Este o cifră impresionantă, ţinând cont că 95% dintre episoade conţin aluzii religioase, conform studiului lui Feltmate. Ce face ca aceste desene animate să aibă atâta succes? Serialul reprezintă, în esenţă, o abordare satirică asupra unor instituţii americane – politica, educaţia și religia.

Personajele principale ale serialului sunt Homer Simpson (tatăl american tipic), buna lui soţie cu părul albastru Marge, fiul lor năzbâtios Bart, fiica lor cu profil de intelectual Lisa, bebelușa lor Maggie și vecinul lor, evanghelicul Ned Flanders (foto), împreună cu familia sa. Modul în care desenele animate The Simpsons îl prezintă pe evanghelicul Ned Flanders a devenit un stereotip notoriu în cultura populară americană.

Dar ce transmite, în esenţă, această comedie religioasă animată? David Feltmate, specialist în sociologia religiei la Universitatea Auburn din Montgomery, Alabama, pornește în analiza sa de o afirmaţie a jurnalistului Mark Pinsky. În cartea sa, „Evanghelia după Simpsons: mai lungă și, probabil, chiar mai bună!", Pinsky susţine că ceea ce se spune în serialul The Simpsons despre creștinism „e amuzant pentru că e adevărat". În plus, el adaugă că serialul nu ar trebui privit ca o ameninţare, întrucât nu e altceva decât „o producţie simpatică și amuzantă despre o familie, a cărei viaţă de credinţă coincide cu cea a majorităţii americanilor".

Feltmate îl contrazice pe Pinsky, afirmând că The Simpsons nu face altceva decât să-i denigreze în mod sistematic pe evanghelici, folosindu-se de umor ca un pretext pentru plasarea de comentarii peiorative privind viaţa religioasă. Flanders e batjocorit și lăudat în același timp, o ambiguitate ce generează o situaţie paradoxală: pe de o parte, evanghelicii sunt prezentaţi într-un mod negativ, iar valoarea participării lor la viaţa politică e profund contestată, iar pe de altă parte, creștinul evanghelic obișnuit e pus într-o lumină pozitivă, atâta timp cât moralitatea lui nu e prezentată ca model de urmat pentru alţii.

În cadrul studiului, Feltmate întreabă retoric dacă pot fi într-adevăr considerate amuzante replici precum cele ale lui Ned Flanders: „Școlile ar trebui să-i oblige pe copii să se roage" (episodul Cape Feare); „Te rog, Doamne, dă-mi puterea să-i torturez psihologic (pe copiii din împrejurimile noii sale case) ca să te iubească" (Treehouse of Horror XVIII). E amuzant, continuă autorul studiului, faptul că soţia lui Homer Simpson afirmă că participă la o tabără biblică pentru a învăţa cum să-i judece mai cinic pe ceilalţi? (Bart of Darkness)

Aceste replici prezintă în mod satiric viaţa evanghelicului Ned Flanders, a soţiei lui, Maude, și a celor doi copii ai lor, Rod și Todd, într-o manieră pe care publicul american a găsit-o amuzantă în ultimii 20 de ani. De fapt, Ned Flanders a ajuns un personaj atât de cunoscut, încât în prezent e privit ca „evanghelicul tipic".

The Simpsons a ajuns anul acesta la cel de-al 24-lea sezon. Dar de ce e considerat acest serial atât de amuzant de peste 7 milioane de americani care aleg să-l urmărească în fiecare săptămână? Feltmate afirmă că, atunci când râsul e folosit în context religios, el se încadrează în una din următoarele categorii, definite de Conrad Hyers:

1. Râsul Paradisului, care provine din savurarea micilor bucurii ale vieţii din această lume;2. Râsul Paradisului pierdut, un instrument al rezistenţei, care luptă împotriva nedreptăţii și reflectă speranţă (haz de necaz);3. Râsul Paradisului regăsit, care reflectă o viziune integratoare și de reconciliere asupra lumii.

Făcând referire la afirmaţia lui Parker, cum că The Simpsons e amuzant pentru că e adevărat, Feltmate susţine că o afirmaţie nu trebuie să fie neapărat adevărată pentru a stârni râsul; de fapt, poate fi complet nelegitimă, și totuși să stârnească amuzamentul, generând un „râs al Paradisului pierdut", nu pe cel al „Paradisului recâștigat", cum realizatorii serialului ar vrea să-l facă să pară.

De-a lungul întregului serial, Ned Flanders e prezentat ca un creștin evanghelic cinstit și un bun vecin, dar ale cărui opinii și acţiuni sunt stupide, frivole și contra-productive. În felul acesta, The Simpsons promovează în mod sistematic o anume atitudine faţă de un întreg grup religios. Evanghelicii sunt prezentaţi ca persoane cumsecade, cu o moralitate personală admirabilă, dar a căror contribuţie la discursul pollitic din viaţa publică e neoportună și de nedorit.

Sugerând că evanghelicii nu sunt deloc bineveniţi la masa politică, „adevărul" din serialul The Simpsons, despre care vorbește Parker, se dovedește a fi mai degrabă un discurs politizat decât un act de revelare a situaţiei creștinismului evanghelic din SUA. Râsul generat de această comedie e cel al Paradisului pierdut, nicidecum al celui regăsit, conchide Feltmate studiul său.