Cei care cunosc alternativa sunt încă în minoritate. Larga majoritate, prinsă în tăvălugul vieţii cotidiene, prezervă ce a apucat, evitând evaluarea onestă şi din temelii a sistemului de educaţie. Concluziile ar fi oricum incomode. Se optează pentru blazare. Câştigăm timp, dar ei devin perdanţi.

Poate că nu i-am dorit cu adevărat. Poate că prea adesea doar întâmplarea îi face să intre în cronosul vieţii noastre. Refuzăm să ne petrecem timpul cu ei, micii inoportuni. Doar pentru asta au fost inventate creşele, grădiniţele cu program prelungit şi şcolile: să ni-i crească! Plătim pentru asta…

Deşi puţin cunoscută şi uzuală în România zilelor noastre, metoda de şcolarizare a copiilor în familie – homeschooling[1] – câştigă progresiv adeziunea a tot mai multe familii interesate de educarea complexă a copiilor lor.

În general, acest tip de educaţie este accesat de rezidenţi români cu dublă cetăţenie, de familii în care unul dintre părinţi are studii universitare sau postuniversitare sau de familiile cu un grad de interes ridicat pentru educarea copiilor lor, dezamăgite de calitatea, eficienţa şi rezultatele sistemului de învăţământ instituţionalizat. De asemenea, educaţia la domiciliu este dorită de părinţii care au devenit îngrijoraţi de viciile care se pot deprinde în anturajul şcolar (fumat, droguri, violenţă, sex etc) şi care au depăşit temerea „nesocializării copiilor prin homeschooling”, inoculată de către angajaţi ai sistemului de învăţământ instituţionalizat, hotărâţi să nu-şi piardă pâinea.

HS pleacă de la premisa că rolul părinţilor în educaţie este de o atât de mare importanţă, încât este aproape imposibil să le găseşti un substitut. Părinţii sunt cei care îşi cunosc cel mai bine copiii şi au cea mai mare disponibilitate de a contribui la modelarea lor şi a le asigura o educaţie care nu se rezumă la memorarea şi reproducerea de informaţii/date, ci are în vedere dezvoltarea întregii infrastructuri a acestora: corp, minte, suflet.

HS în Europa. Se poate!

Sunt ţări în Uniunea Europeană unde educaţia la domiciliu este legală: Austria, Finlanda, Ungaria şi Slovenia. În alte ţări, această metodă alternativă de educaţie nu a fost aprobată, dar se practică. În Spania, Olanda, Cipru sau Germania, guvernele nu au aprobat scoaterea copiilor din sistemul de învăţământ obligatoriu la vârstele cuprinse între 6 şi16 ani. Excepţie face regiunea spaniolă Catalonia, unde, de la începutul anului 2009, se discută posibilitatea legalizării educaţiei la domiciliu, avându-se în vedere că aproximativ 500 de familii practică deja acest sistem pe cont propriu. În situaţia actuală din zonă, chiar dacă părinţii nu sunt împiedicaţi prin lege să aleagă acest sistem de educaţie la distanţă, copiii educaţi astfel nu pot susţine examenul de bacalaureat.

În Austria, părinţii îşi pot educa acasă copiii dacă îi înregistrează la o şcoală locală. În luna mai a fiecărui an, toţi aceşti copii sunt examinaţi, iar dacă nu promovează acest examen, părinţii lor sunt obligaţi să îi reînscrie la şcoală ca să repete anul. În Franţa, alternativa HS este recunoscută legal, familiile fiind obligate doar să îşi înscrie copiii la două autorităţi: la primărie şi la Inspectoratul Academic. De la vârsta de 8 ani, copiii sunt verificaţi bianual pentru a se putea monitoriza evoluţia lor. Examenele sunt susţinute la limba franceză şi la matematică, scopul lor nefiind acela de a fi comparaţi cu alţi copii de vârste asemănătoare, ci de a se observa dezvoltarea progresivă individuală a acestora pe parcursul anilor.

În Irlanda, Constituţia garantează dreptul la educaţie acasă şi, în anul 2000, s-a aprobat Actul de Educaţie, care – la secţiunea 14 – precizează condiţiile în care se desfăşoară educaţia „în alt loc decât într-o şcoală înregistrată”. Actul le cere părinţilor să precizeze care va fi conţinutul educaţional propus pentru copilul lor, materialele didactice folosite şi timpul alocat. Un reprezentant al autorităţilor are sarcina de a inspecta cu regularitate modul în care se desfăşoară activitatea de educare a copiilor şi, în funcţie de concluziile acestuia, părinţilor li se va mai permite sau nu continuarea acestei activităţi. În Marea Britanie, Elective Home Education normează activitatea educaţională pentru cei care optează pentru educaţia la domiciliu din alte motive decât cele de sănătate sau de carieră (actorie, sport de performanţă etc). Unele surse estimează că în ianuarie 2009, în Marea Britanie, erau aproximativ 55.000 de copii educaţi în afara şcolii[2] .

Paradigme în oglindă

Paradigme în oglindă – diferenţele fundamentale între educaţia promovată în şcolile publice şi educaţia la domiciliu [6]

Educaţia în şcoala publică  Educaţia la domiciliu
Copilul este parte a unui grup. Educaţia publică se concentrează asupra modelării copilului pentru a se conforma standardelor de grup. Sistemul presupune învăţarea anumitor lucruri la un anumit timp, în anumite moduri, fără o atentă corelare individuală cu gradul de maturitate sau capacitate al acestuia. Copilul este un individ. Educaţia la domiciliu se concentrează asupra dezvoltării întregii personalităţi a copilului, denotă sensibilitate făţă de nevoile şi dorinţele de învăţare individuală şi îl îndrumă spre o creştere echilibrată.
Mecanismele de învăţare sunt axate pe ordine, conformare, regim şi control. Formalismul demotivează, înăbuşind curiozitatea, creativitatea şi dorinţa de învăţare a copilului. Structurile de învăţare sunt create în interesul copilului şi al familiei. Timpul de calitate acordat şi libertatea de exprimare dezlănţuie curiozitatea, creativitatea şi dorinţa naturală de a învăţa ale copilului.
Nivelul predării este „redus”, un compromis menit să nu-l piardă pe drum pe elevul cel mai slab al clasei. Elevii motivaţi sunt frustraţi de ritmul lent, iar elevii slabi, de ritmul rapid; elevii de nivel mediu rămân la nivel mediu. Elevii slabi sunt stigmatizaţi, iar elevii rapizi sunt frânaţi. Predarea este „unu la unu”. Se corelează capacităţile de învăţare ale copilului cu ritmul predării. Fiecare copil progresează în ritm propriu, conform capacităţii sale de învăţare şi de motivare. Fiecare copil este tratat ca individ, fără a fi comparat cu alţii, ceea ce elimină frustrările.
Într-o clasă de 15-30 de copii, educatorul îi acordă fiecărui copil atenţie individuală limitată, fiind incapabil să răspundă adecvat la nevoile şi interesele fiecărui copil în parte. Concentrarea în sălile de clasă zgomotoase şi neconfortabile este împiedicată, zgomotul şi disconfortul devenind factorii principali de distragere a atenţiei copiilor. Părintele este capabil să acorde fiecărui copil atenţieindividuală nelimitată şi să răspundă la nevoile şi interesele fiecărui copil. Concentrarea este întărită prin abilitatea de a controla şi chiar elimina factorii de distragere a atenţiei copilului.
Elevul trebuie să înveţe cum să fie pe placulprofesorilor. Relaţiile de autoritate sunt nefireşti şiformale. Copilul doreşte instinctiv să fie pe placul părinţilor săi. Relaţia de autoritate este naturală şi neformală.
Profesorul se bazează în mod automat pe manuale şi metode lipsite de vigoare, de prospeţime. Profesorul tinde să îşi impună autoritatea. Cadrul şcolar tipic induce o dependenţă „necesară” faţă de profesor. Părintele este liber să aleagă cele mai bune cărţi şi programe şcolare pentru copiii săi. Părintele este un animator cultural dispus să înveţe la rândul său. Copilul „învaţă cum să înveţe” şi să se bazeze pe capacităţile şi deprinderile astfel dobândite.
Se pierde mult timp cu disciplinarea elevilor. Învăţarea nu este corelată cu realitatea clasei. Elevul stă în bancă asteptând „să treacă ora mai repede”. Se predă puţin într-un interval de timp mult prea mare. Cei mai mulţi elevi ajung absolvenţi doar pentru că „le-a sosit timpul”, respectiv la vârsta de 18 ani. Nu există timp pierdut. Toată viaţa este o sală de clasă, deci fiecare activitate sau implicare este o oportunitate de învăţare. Părintele poate preda mai mult într-un timp mai scurt. Nu va fi greu pentru copil să fie absolvent mult mai repede, chiar la vârsta de 13-14 ani.
Copilul avansează pe traseul şcolar pe baza vârstei şi a notelor obţinute, fără să se ţină cont de gradul de însuşire a cunoştinţelor, de reala sa capacitate de înţelegere sau de competenţă. Elevii se simt deştepţi sau proşti în funcţie de notele acordate de profesori. Copilul înţelege că învaţă pentru el. El progresează doar pe baza cunoştinţelor sale, prin dezvoltarea unui sistem propriu de conexiuni între informaţii şi pe baza competenţei sale reale, fără a se ţine cont de vârstă sau de note.
Copilul este testat în primul rând cu privire lacunoştinţele sale „lineare” – pe termen scurt (capacitateade a reda date şi informaţii). Reţinerea este de scurtă durată. Sunt preferate testele scrise; deşi sunt mai puţin eficiente, sunt mai uşor de evaluat şi de administrat. Testele orale sunt evitate. Copilul este testat în primul rând cu privire lacunoştinţele „globale” – pe termen lung (capacitatea de aînţelege ideile şi conceptele). Capacitatea de reţinere este mare. Testele scrise devin inutile. Testările orale sunt mai eficiente şi o măsură mai bună a învăţării.
Temele sunt obligatorii, fiind fundamentate prin constrângerea practicată de educaţia instituţionalizată. Nu există teme. Toată învăţarea se face întimpul predării.
Notele sunt necesare pentru profesori în vedereacontrolării elevilor şi verificării progresului acestora în cadrul unei clase mari de elevi. Notele sunt irelevante. Părintele lucrează cucopilul său până când cunoştinţele sau deprinderile suntînsuşite.

Educaţia în trecutul şi prezentul românesc

Înainte de naţionalizarea învăţământului şi de apariţia instituţiilor de şcolarizare, educaţia în România era făcută de biserică (educaţia religioasă) şi de breslele de meşteşugari („ucenicia” meseriilor practice [3]). Familiile de nobili angajau tutori pentru copiii lor. Alţii îşi încredinţau odraslele mânăstirilor, unde primeau o educaţie religioasă deopotrivă cu însuşirea deprinderilor de scris şi de citit.

În Transilvania, educaţia instituţionalizată datează din secolul al XIV-lea, când saşii organizau şcoli primare aproape în fiecare comună. În Muntenia secolului al XVII-lea apărea învăţământul superior odată cu fondarea de către Constantin Brâncoveanu a Academiei Domneşti de la Bucureşti, în 1694. Succesoarea Academiei Domneşti a fost Universitatea din Bucureşti, înfiinţată prin Decretul nr. 765 din 4/16 iulie 1864, emis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

În prezent, conform Hotǎrârii de Guvern 1251/2005, „unii elevi cu cerinţe educative speciale pot fi şcolarizaţi la domiciliu”[4]. „Şcolarizarea la domiciliu se acordă copiilor, elevilor cu cerinţe educative speciale, nedeplasabili, precum şi elevilor din şcolile de masă care sunt nedeplasabili din motive medicale, pe o perioadă de timp mai mare de 21 de zile” [5].

După cum se poate observa, educaţia la domiciliu este confundată în legislaţia din România cu învăţământul pentru elevii cu nevoi speciale, inconvenient care ar trebui să fie eliminat cu ocazia următoarei revizuiri a Legii Educaţiei Naţionale.

Demersuri de legalizare a HS în România

Iată un raport al acţiunilor întreprinse de preşedintele Asociaţiei Home Schooling România, domnul Gabriel Curcubet, pentru legalizarea HS în România:

2002 noiembrie: Începerea demersurilor pentru legalizarea educaţiei la distanţă, prin fondarea Asociaţiei Home Schooling România.

2003: Organizarea primei conferinţe de homeschooling în România cu invitaţi de marcă din SUA: Bruce and Sandra Lovelace, de la Home School Legal Defence Association. Înmânarea cererii Asociaţiei Home Schooling România secretarului de stat pentru învăţământ preuniversitar, doamna Ioana Irinel Chiran.

2004-2005: Înmânarea unor documente HS parlamentarilor din comisiile pentru educaţie din Parlamentul României. Organizarea unor conferinţe pe teme HS, cu invitaţi din Statele Unite.

2006: O nouă documentaţie pusă la dispoziţia Ministrului Educaţiei. Organizarea unei conferinţe pe tema HS.

2007: Răspuns oficial dat de Ministerul Educaţiei, prin care Asociaţia a fost înştiinţată că educaţia la domiciliu a fost inclusă în Legea Învăţământului. În fapt, nu a fost inclusă. O nouă conferinţă HS.

2008 iunie: Audienţă la Comisia Naţională pentru Alternative Educaţionale.

2009 martie: Depunerea unei noi cereri la Ministerul Educaţiei pentru includerea educaţiei la domiciliu în Legea Învăţământului.

2009 octombrie: Organizarea unei întâlniri între principalii susţinători ai educaţiei la domiciliu, unde au fost făcute planuri de acţiune pentru anul 2010, în vederea legalizării HS în România.

Spulberând temerile: „necompetitivitatea”, „nesocializarea” şi „incompetenţa părinţilor”

William J. Fitzsimmons, decan în cadrul Departamentului Admiteri al Univesităţii Harvard, afirma că între 5 şi 10 tineri educaţi acasă aplică în fiecare an la Harvard. Conform declaraţiei lui Fitzsimmons, profilul acestor tineri este foarte apreciat de către Harvard, datorită respectului de sine al acestora, independenţei lor şi, deopotrivă, datorită debordantei curiozităţi intelectuale.

Socializarea în şcolile publice[6] Socializarea prin educaţie la domiciliu
OBIECTIV: Conformarea copilului la normele sociale şi şcolare, prin prisma comparaţiei cu elevii de aceeaşi vârstă. Alte relaţii, dacă sunt discutate vreodată, sunt periferice. OBIECTIV: Învăţarea şi instruirea copilului în vederea comunicării eficiente de sine în toate situaţiile relaţionale: fraţi, părinţi, alţi adulţi, prieteni.
SFERĂ: Experienţe relaţionale cu colegii de şcoală de aceeaşi vârstă şi cu un învăţător, în general distant – deci o gamă limitată de situaţii relaţionale. SFERĂ: Experienţele relaţionale cu familia, rudele, prietenii, vecinii, comunitatea – o varietate largă de situaţii relaţionale.MODELE: În primul rând, alţi copii imaturi.MODELE: În primul rând părinţii şi alţi adulţi maturi.
CALITATE: Relaţiile cu prietenii sunt superficiale şi incerte. Atmosfera este de multe ori rece şi întotdeauna susceptibilă de competiţie. CALITATE: Relaţiile familiale sunt stabile şi confortabile. Atmosfera este caldă şi necompetitivă. Relaţiile cu copiii de aceeaşi vârstă sunt încorporate în familie.
IDENTITATE: Identitatea copilului este dezvoltată prin încercarea de a câştiga acceptarea din partea copiilor de aceeaşi vârstă. Acceptarea este bazată pe popularitate, judecată de multe ori pe baza înfăţişării exterioare, inteligenţei şi capacităţilor. Copilul îşi doreşte să devină asemenea prietenilor de aceeaşi vârstă. Copilul simte astfel ori o falsă securitate, ori o falsă mândrie. IDENTITATE: Identitatea copilului este dezvoltată ca membru al familiei sale. Acceptarea este bazată pe dragostea reciprocă, necondiţionată a familiei. Copilul vrea să devină asemenea părinţilor săi, ori asemenea unui model matur. Copilul se simte în siguranţă şi valoros, capabil să acţioneze independent de presiunea copiilor de aceeaşi vârstă.
VALORI: Valorile creştine sunt în conflict cu valorile seculare ale altor copii şi ale şcolii; copilul ataşat valorilor creştine poate fi obiectul respingerii sau al batjocurii. VALORI: Valorile creştine şi familiale sunt învăţate şi păstrate în lipsa unei atmosfere conflictuale. Interacţiunea cu alţi copii este supervizată de adulţi maturi; intervenţia adulţilor este imediată.
ALŢI FACTORI: Respectul pentru autoritate este pus permanent sub semnul întrebării printre prieteni. Interacţiunea cu alţi copii este foarte rar supervizată; intervenţia adulţilor este aproape inexistentă. ALŢI FACTORI: Respectul pentru autoritate este reînnoit constant. Interacţiunea cu alţi copii este supervizată constant; intervenţia adulţilor este imediată.
REZULTAT: Copilul devine asemenea celorlalţi copii. REZULTAT: Copilul se maturizează uşor, devine echilibrat şi responsabil.

Potrivit specialiştilor în dezvoltarea copiilor, în primii ani de viaţă, cei mai mulţi copii învaţă de la părinţii lor aproape jumătate din tot ce vor urma să înveţe vreodată. Iată un motiv în plus pentru care e greu de crezut că, la modul general, părinţii sunt persoane inadecvate educării copiilor lor dincolo de „cei şapte ani de acasă”.

Ochii care nu se văd se uită – ori se mai văd bine

Elevii din şcolile publice îşi petrec cea mai mare parte din timp la şcoală. Ei consumă aici mai mult de 1.100 de ore anual şi pierd pe drumul către/dinspre şcoală, în medie, 400 de ore pe an. Aceasta înseamnă că timpul care le rămâne de petrecut acasă între cei dragi (părinţii, rudele) se reduce semnificativ. Nu-i de mirare că după anii de şcoală se constată o prăpastie greu surmontabilă în relaţiile dintre părinţi şi copii. Subiectele comune de discuţie dispar, la fel şi plăcerea dialogului, instalându-se înstrăinarea. Conflictele par legitime în acest context.

Iniţiative de popularizare a homeschoolingului în România

Mass-media a început să ridice problema eficienţei sistemului de învăţământ instituţionalizat românesc, în tandem cu evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă metoda homeschooling. Se discută posibilitatea ca HS să devină o alternativă viabilă la problemele pe care le întâmpină educaţia instituţionalizată în cele mai multe şcoli din România, cu precădere în ultimii 20 de ani.

Clever Books Publishing[6] va publica în curând primul ghid HS din România, cu titlul Şcoala acasă – Avantajele ei şi propunere de implementare ca alternativă în sistemul educaţional românesc. Ghidul va prezenta evoluţia HS, de la origini până în prezent, avantajele educaţiei la domiciliu, posibilele temeri cu privire la HS şi soluţiile propuse, precum şi o propunere de implementare a HS în România.

Concluzie

Inechivoc, homeschoolingul nu se potriveşte oricărei familii. Realitatea confirmă prezenţa unor dificultăţi în cazul familiilor monoparentale sau cu venituri mici. De asemenea, pot interveni şi alţi factori, precum preferinţele şi convingerile personale ale părinţilor, resursele limitate de timp ale acestora, factori care pot conduce la imposibilitatea accesării acestei metode de educaţie.O societate democratică trebuie, în schimb, să le ofere părinţilor alternative de educare a copiilor lor şi să le confere părinţilor dreptul de a opta pentru alternativa care li se potriveşte cel mai bine lor şi copiilor lor. De asemenea, într-o Uniune Europeană din care România a devenit parte, libera circulaţie – nu doar a persoanelor, a mărfurilor, dar şi a metodelor de educaţie – trebuie să fie nu un slogan, ci un drept inalienabil şi garantat 100%.


[1] Home schooling este definit ca o formă alternativă de educaţie, în care copiii sunt instruiţi acasă, mai degrabă decât în şcoli publice tradiţionale sau şcoli private. Copiii educaţi acasă sunt instruiţi de părinţi, aparţinători legali sau tutori.[2] Graeme Paton, Children's Minister: Home education 'may be cover for abuse', www.telegraph.co.uk, 20 ianuarie 2009
[3] Universitatea din Bucureşti, Repere Istorice, www.unibuc.ro 
[4] HG 1251/2005, Anexa 2, cap. I art. 1 (5)
[5] HG 1251/2005, Anexa 3, cap. VIII A (c)
[6] Adaptarea unui fragment din Clay & Sally Clarkson, Educating the Whole Hearted Child, www.homeschooling.ro
[7] www.cleverbooks.ro