Prezentă în numeroase religii şi culturi, credinţa în viaţa după moarte a fost întotdeauna un ajutor important pentru o mai uşoară acceptare a realităţii dramatice a morţii. Totuşi, Biblia vorbeşte nu despre nemurirea intrinsecă a sufletului, ci despre viitoarea înviere a morţilor. 

Au fost însă şi voci care au afirmat că această credinţă determină o anumită pasivitate în faţa problemelor şi provocărilor vieţii, consecinţa fiind lipsa implicării în direcţia rezolvării problemelor sociale, pe temeiul credinţei că viaţa după moarte va fi mai bună.

Credinţa în supravieţuirea după moarte a unei entităţi – numită de obicei suflet – este întâlnită de la nativii de pe continentele americane până la populaţiile europene şi de la triburile africane până în îndepărtatul Orient. Studii realizate în SUA în ultimul deceniu relevă că 82% dintre americani cred că există viaţă după moarte, această credinţă regăsindu-se nu doar printre cei care aparţin unei anumite confesiuni sau religii, ci şi printre aceia care nu sunt afiliaţi vreunei mişcări religioase. În ciuda lipsei unor dovezi concrete, empirice, ale supravieţuirii sufletului după moarte, credinţa aceasta supravieţuieşte cu succes probei timpului.

Definiţiile sufletului sunt complexe şi variate, majoritatea asociind sufletul cu o realitate imaterială, cu suflul, umbra sau o imagine nepalpabilă. Unii cred că sufletul are imaginea celui care a murit, în timp ce alţii cred că este doar un abur sau o prezenţă invizibilă. Totuşi, indiferent de concepţia sau credinţa religioasă, sufletului i se atribuie capacitatea de a se mişsc şi a vorbi (uneori chiar cu persoane vii).

De vorbă cu morţii

Ideea că după moarte există un alt nivel de existenţă pare să fie susţinută de mărturia celor care pretind că au contactat spiritele celor morţi, fără a apela la ajutorul unui medium. „Cel puţin doi din cinci americani au avut una sau mai multe experienţe de comunicare cu morţii, conform unor estimări”[1]. În 1988, soţii Judy şi Bill Guggenheim realizau o serie de interviuri în SUA şi Canada, rezultatul fiind peste 3.000 de relatări, la prima mână, despre comunicarea cu spiritele unor persoane decedate. Fenomenul este cunoscut sub numele de ADC (After Death Communication – comunicare după moarte) fiind extrem de întâlnit nu doar în SUA, ci în întreaga lume.

Potrivit unui raport al The After Death Communication Research Foundation, 19% dintre cazurile de comunicare cu sufletele celor morţi se petrec în primele 24 de ore de la înregistrarea decesului, cei contactaţi fiind, de obicei, rude ale celui decedat. Studiul soţilor Guggenheim i-a condus pe aceştia la concluzia că există diverse forme de manifestare ADC: sentimentul că persoana decedată este în cameră, auzirea unor voci, senzaţia unei îmbrăţişări, simţirea parfumului pe care obişnuia să-l folosească persoana decedată, vise confundate cu realitatea, experienţe de tip out-of-body, primirea unor apeluri telefonice de la cei decedaţi, semnale fizice (de exemplu, mişcarea obiectelor de mobilier, deschiderea uşilor sau ferestrelor etc.). Cele mai multe dintre evenimentele de aceste gen pot fi puse cu uşurinţă sub semnul întrebării, mai ales în condiţiile în care este vorba de rude îndurerate. Totuşi, frecvenţa cazurilor lasă loc pentru multe interpretări.

Credinţa că sufletul unei fiinţe umane supravieţuieşte morţii acesteia este atât de răspândită, încât există tentaţia de a spune că este universală. În orice caz, niciun document demn de crezare n-a stabilit cu certitudine existenţa unui trib, a unei naţiuni, a unei religii în care ea să nu domnească.

J. T. Addison, Viaţa după moarte în credinţele omenirii

Credinţă şi efect

Umanistul canadian Derek Watters e de părere că această credinţă a apărut ca mod de alinare a durerii celor care au pierdut pe cineva drag. Se observă în special printre afro-americani tendinţa de a crede că sufletul celui decedat nu se înalţă undeva, la ceruri, ci rămâne alături de cei dragi, fiind aproape de ei în momentele grele ale vieţii. Pe de altă parte, Watters consideră că lipsa de maturitate şi egoismul fiinţei umane, nemulţumite de durata scurtă a vieţii, ar fi o altă rădăcină a credinţei în viaţa după moarte. Pot fi identificate şi consecinţe negative ale acestei credinţe, respectiv multitudinea de superstiţii şi ritualuri pe care le împlinesc cei rămaşi în viaţă pentru ca rudelor sau prietenilor decedaţi să le fie mai bine „pe lumea cealaltă”. Convingerea în supravieţuirea sufletului îi încurajează pe adepţii anumitor religii să întreprindă acţiuni necugetate, chiar primejdioase. Sunt relevante exemplele atentatorilor sinucigaşi din Pakistan şi Fâşia Gaza. Mohamed Atta, unul dintre atentatorii sinucigaşi de la World Trade Center (2001), a lăsat un bilet de adio în care îşi exprima speranţa în moştenirea vieţii veşnice.

De când lumea…

Studiul ideilor şi credinţelor religioase atestă credinţa în nemurirea intrinsecă a sufletului din cele mai îndepărtate timpuri, la societăţile considerate primitive. Au existat chiar populaţii care credeau că omul are două sau mai multe suflete (chinezii, triburile din Fiji, huronii etc.). Populaţiile chineze credeau că sufletul unui om executat prin decapitare este condamnat la o veşnicie fără cap, iar nativii australieni amputau degetele duşmanilor ucişi, pentru ca sufletul acestora să nu mai poată arunca lancea. Vechii hitiţi credeau că, după moarte, spiritul omului se alătură zeilor şi, pentru ca sufletul să poată supravieţui morţii, ardeau cadavrele. În hăţişul ideilor, legendelor, superstiţiilor şi „teologiilor” din lumea antică se disting însă concepţiile egiptenilor şi ale grecilor, două civilizaţii majore din Orient, ale căror idei despre viaţa de după moarte s-au păstrat, în diferite forme, până în zilele noastre.

Teologia egipteană. Civilizaţia egipteană nu a avut o concepţie unitară despre ceea ce se întâmplă după moarte, Egiptul fiind martorul unei evoluţii profunde a teologiei sale. Pe de o parte, pot fi amintiţi scepticii care spuneau că moartea înseamnă sfârşitul. O demonstrează câteva versuri din Cântecul harpistului: „Nimeni nu se întoarce de acolo / Ca să ne povestească cum o duc ei, / Ca să ne spună de ce au nevoie ei, / Ca să liniştească inimile noastre”. Pe de altă parte, există o bogată literatură religioasă (Cartea morţilor, Textele sarcofagelor) care descrie ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Egiptenii credeau, de pildă, că viaţa de dincolo este similară cu viaţa de aici, motiv pentru care aşezau, în morminte sau în piramide, obiecte, haine, alimente şi unelte necesare vieţii de fiecare zi.

Ideea că sufletul va fi răsplătit sau pedepsit, în funcţie de faptele bune sau rele din această viaţă, este demonstrată de autobiografiile pe care egiptenii şi le scriau pe zidurile mormintelor înainte de a muri (pentru ca zeii să nu uite cumva vreuna dintre faptele lor bune). Unii dintre ei îndeplineau ritualuri magice pentru a-şi asigura un loc în paradis indiferent de calitatea morală a vieţii trăite. „Însă această viaţă – de dincolo şi mai presus de cea terestră – nu era acordată de la sine şi automat orişicui. Şi nici putinţa ca cel răposat să se înalţe mai sus cu mult decât existenţa sa terestră nu se dobândea de la sine, ci era rezultatul unor acte magice care îl transfigurau pe cel mort”[2]. Practicile creştinilor de azi, legate de cultul morţilor şi de credinţa că sufletul supravieţuieşte morţii, indică persistenţa ideii că se poate îmbunătăţi condiţia sufletului celui mort.

Mitologia greacă. Există în legendele şi miturile grecilor numeroase poveşti care ilustrează credinţele lor despre viaţa după moarte. Se credea că după moartea trupului, umbra celui decedat se prezintă înaintea zeilor pentru judecata finală. Cei care împliniseră voia zeilor erau trimişi în Câmpiile Elizee, un tărâm feeric aflat la capătul lumii, în timp ce umbrele păcătoşilor urmau să fie chinuite în Tartar (echivalentul Iadului din teologia creştină). „Această idee de fericire sau pedeapsă a fost încurajată de religii precum orfismul, misterele eleusiene şi alte religii ale misterelor”[3]. Pentru a ajunge înaintea judecătorilor, umbrele erau nevoite să traverseze râul Styx şi pentru aceasta trebuiau să îi plătească o anumită sumă luntraşului Caron. Acesta este motivul pentru care grecii aşezau sub limba celui decedat monedele necesare pentru plata luntraşului. Detaliul este semnificativ dacă ne gândim că în anumite regiuni ale României se obişnuieşte să se pună monede pe pleoapele sau pe mâna persoanei decedate. Să fie oare o reminiscenţă dintr-o veche credinţă păgână? Spre deosebire de teologia creştină, în care se susţine că sufletul merge în Rai, alături de Dumnezeu, în religia grecilor antici umbrele morţilor nu se alăturau zeilor din Olimp.

De la Platon mai departe

Dincolo de concepţiile populare din lumea greacă, referitoare la ce se întâmplă după moarte, o importanţă colosală au avut-o ideile exprimate de filosofii greci. S-a distins dintre aceştia Platon (427-347 î.Ch.), care afirma că sufletul există din eternitate şi că moartea reprezintă eliberarea sa din temniţa corpului uman. Conform filosofiei platoniene, sufletul ar proveni dintr-o lume a Ideilor abstracte şi păstrează, după întrupare, unele reminiscenţe din acea lume, fapt ce îl determină pe om să caute în timpul vieţii lumea Ideilor. Seninătatea cu care maestrul său, Socrate, şi-a acceptat moartea a fost pentru Platon argumentul final că moartea nu înseamnă sfârşitul existenţei. Liber să aleagă răul şi capabil să se înjosească prin nelegiuire, sufletul nu avea însă cum să înceteze să existe – susţinea Platon. „Totuşi, conceptul nemuririi sufletului nu este întâlnit doar la Platon. Se regăseşte în religia orfică din zilele sale şi, de asemenea, în şcoala pitagoreică. Oricum, pitagoreicii considerau că sufletul nu este etern şi indestructibil în sine, ci etern pentru că transmigra dintr-un trup în altul”[4].

Deşi ideile lui Platon despre nemurirea sufletului au fost ulterior apreciate, dezvoltate sau criticate în egală măsură, impactul lor s-a resimţit puternic în filosofia şi teologia secolelor care i-au urmat. Seva filosofiei platoniene s-a infiltrat în gândirea teologilor alexandrini. Spre deosebire de Tertulian, pentru care filosofia era rădăcina tuturor ereziilor din creştinism, teologi ca Iustin Martirul (supranumit şi Filosoful), Origen şi Clement din Alexandria au găsit în ideile platoniene o sursă de inspiraţie.

O figură-cheie între părinţii bisericeşti a fost Augustin (354-430 d.Ch.), care a marcat prin scrierile sale trecerea de la filosofia păgână la filosofia creştină, considerând că „teologia creştinismului [era] prefigurată în neoplatonism”[5]. Pentru el, sufletul „nu mai este un fel de materie fluidă, ci aparţine unei realităţi de alt ordin. Regăsim aici, la Augustin, urma lui Platon. Sufletul e de alt ordin de realitate decât materia. El este nemuritor pentru că e o realitate de acelaşi ordin ca adevărul. Sufletul şi adevărul au, într-un fel, aceeaşi substanţă. Moartea sufletului ar fi separarea dintre el şi adevăr. El este deci nemuritor, precum adevărul însuşi”[6]. Deşi măsura în care ideile lui Platon şi-au lăsat amprenta asupra teologiei augustiniene este încă subiect de dezbatere printre savanţi, realitatea acestei amprente nu poate fi negată. Detaliul este semnificativ, întrucât „gândirea medievală şi-a preluat cadrul teologic al ideilor de la Augustin mai mult decât de la oricare alt teolog”[7]. Traseul ideilor despre sufletul nemuritor poate fi urmărit cu uşurinţă de la filosofii greci la părinţii bisericeşti, apoi în teologia medievală şi până în prezent.

Revoluţia lui Cullmann

Un sondaj realizat printre creştinii ortodocşi, catolici şi protestanţi ar aduce dovada de netăgăduit că nemurirea sufletului este o concepţie aproape universală în rândurile creştinilor de azi. Clericii şi teologii împărtăşesc aceeaşi credinţă. În acest cadru de largă acceptare a învăţăturii despre transcenderea sufletului dincolo de moarte şi de trup, cartea „Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?”, a profesorului şi teologului Oscar Cullmann, publicată la jumătatea secolului trecut, a stârnit aprige controverse. „De fapt, critica a devenit atât de puternică şi atât de mulţi s-au simţit ofensaţi de declaraţiile sale încât, pentru o vreme, el a decis să păstreze tăcerea în mod deliberat”[8].

Cititorii lucrării sale i-au trimis scrisori de protest, unii l-au considerat un monstru animat de dorinţa de a stârni temeri spirituale şi chiar prietenii lui s-au arătat destul de rezervaţi vizavi de afirmaţiile sale. Teza lui Cullmann, care a stârnit reacţii atât de potrivnice, a fost aceea că nemurirea sufletului este o concepţie specifică filosofiei greceşti, în timp ce Biblia nu susţine această idee, ci vorbeşte despre învierea trupului, care este cu totul altceva. „Am pus moartea lui Socrate şi moartea lui Iisus una lângă alta”[9], scria Cullmann. „Căci nimic nu arată mai bine diferenţa radicală dintre doctrina greacă a nemuririi sufletului şi doctrina creştină a Învierii”. Dacă teoria lui este adevărată, înseamnă că teologia creştină a căzut încă din primele secole ale erei creştine în plasa fină a filosofiei păgâne.


[1] Dana K. Cassell, Robert C. Salinas, Peter A. S. Winn, The Encyclopedia of Life and Death, Facts on File, Inc., 2005
[2] Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Cartea Românească, 1985, p. 294
[3] Lesley Adkins, Roy A. Adkins, Handbook to Life in Ancient Greece, New York, Facts on File, 1997, p. 458
[4] Abe Masao, „The Problem of Death in East and West", Eastern Buddhist, nr. 2, 1986, p. 31-32
[5] Simon Blackburn, Dicţionar de filosofie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999, p. 37
[6] Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 82, 83
[7] Colin Brown, Filozofia şi credinţa creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2000, p. 18
[8] John J. Collins, „Reflections on Cullmann's Imortality of the Soul", Catholic Biblical Quarterly, nr. 4, 1960, p. 410
[9] Oscar Cullmann, Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?, Bucureşti, Editura Herald, 2007, p. 42