Înainte de-a muri, prinţul Hamlet din piesa omonimă a lui Shakespeare rosteşte celebrele cuvinte: „Restul e tăcere!" - prin care surprinde esenţa a ceea ce se întâmplă după moarte. Nimic.

Pentru mulţi creştini, credinţa că după moarte sufletele ajung în Rai sau în Iad este o moştenire culturală, nelegitimată de o analiză personală a textului biblic. Argumentul logic al afirmaţiei anterioare sună astfel: supoziţia că sufletul nemuritor merge în Rai sau în Iad presupune că, imediat după încetarea din viaţă, sufletul este judecat şi răsplătit sau pedepsit. În acest caz, o viitoare înviere a morţilor pentru judecată nu ar mai avea sens. Cu toate acestea, referirile la evenimentul învierii celor morţi pentru a-şi primi răsplata veşnică sunt frecvente în Biblie.

Mirabila intenţie, culpabila invenţie

Conform tezei profesorului Cullmann, susţinută de reprezentanţii curentului teologic neoortodox, doctrina nemuririi naturale a sufletului este fundamentată pe filosofia platoniană. „Neoortodoxia a adoptat o perspectivă cu totul diferită asupra problemei în cauză. După părerea susţinătorilor ei, ideea nemuririi sufletului era un concept grecesc, şi nu unul biblic”[1]. Dacă pentru filosofii greci, boala era un argument în favoarea susţinerii răului intrinsec al materiei şi trupului, scrierile biblice argumentează exact contrariul. Ideea că trupul ar putea reveni la viaţă a fost pentru greci cel puţin o idee ilară, după cum se vede şi din reacţia atenienilor la predica apostolului Pavel despre înviere. „Când au auzit ei despre învierea dintre cei morţi, unii au început să râdă…” (Faptele apostolilor 17:32). În gândirea biblică, trupul uman are valoare, fiind creat de Dumnezeu, care, după ce şi-a încheiat activitatea creatoare, „s-a uitat la tot ce a făcut şi toate erau foarte bune” (Geneza 1:31), inclusiv omul ca fiinţă trupească. Iisus i-a vindecat pe bolnavi şi i-a înviat pe morţi, iar apostolul Pavel, scriindu-le creştinilor din Corint, le atrăgea atenţia că trupul este „templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19).

Ucenicii lui Iisus şi creştinii primelor secole au comunicat mesajul Evangheliei unor popoare păgâne – greci, romani şi barbari – cu opinii diverse despre ce se întâmplă după moarte. Intenţia iniţială de a recurge la argumente de ordin filosofic pentru a avea succes în prezentarea învăţăturii biblice despre învierea morţilor a fost primul pas spre convertirea acestei învăţături într-o doctrină nouă – aceea a nemuririi sufletului. „Relaţia complexă dintre teologia naturală şi teologia revelată sau dintre creştinism şi cultura clasică” este ilustrată în cartea Despre suflet şi înviere, a lui Grigore de Nissa, în care se observă adaptarea elementelor platonice „pentru a reflecta cu meticulozitate conceptele creştine”[2]. Discursul teologic al lui Grigore de Nissa reflectă fundalul său cu specific grecesc, el fiind doar unul dintre părinţii bisericeşti care au validat ideea platoniană despre nemurirea naturală a sufletului.

Pentru ei, recunoşterea faptului că sufletul este o entitate nemuritoare făcea mai plauzibilă ideea revenirii trupului la viaţă. Ideea a prins rădăcini în teologia creştină, considerându-se că „sufletul este, prin urmare, pre- şi post-existent pentru că transcende naşterea şi moartea trupului, rămânând în esenţă neatins de naştere şi moarte. (…) Doctrina nemuririi sufletului nu este o doctrină despre viaţa după moarte; ea ne învaţă că fiinţa umană posedă o identitate divină care este dincolo de naştere şi moarte”[3]. Intenţia lăudabilă a teologilor-filosofi de a găsi metode de comunicare eficientă a veştii bune despre viaţa veşnică s-a transformat într-o doctrină inventată, lipsită de suport biblic.

„Îmi displace ceea ce este implicat de imaginea unui suflet nemuritor sau, cel puţin, ceea ce mulţi creştini presupun că implică – şi anume că spiritualul şi fizicul pot fi separate cu uşurinţă, că partea fizică a fiinţei noastre este mai puţin valoroasă decât partea spirituală, că viaţa noastră pe pământ este importantă în mare măsură în funcţie de cum o folosim ca să ne pregătim viaţa spirituală eternă din ceruri. Prin contrast, limbajul despre înviere este de departe mult mai terestru. Afirmă valoarea trupurilor noastre şi a lumii fizice ca întreg”.

Dan Epp-Tiessen

Vechiul Nou şi noul Vechi

Teologia iudaică şi teologia creştină pornesc de la relatările cărţii Geneza despre crearea omului de către Dumnezeu, susţinând ideea de trup viu, şi nu conceptul de suflet întrupat. „Concepţia despre moarte ca eliberare a sufletului din trup, în sensul nemuririi din filosofia greacă, pare să fi fost la fel de străină şi de neînţeles pentru autorii Noului Testament ca şi pentru aceia ai Vechiului Testament[4]” – afirmă J. T. Addison, profesor de istoria religiilor la Episcopal Theological School (Claremont, California). Sufletul care se detaşează de trup în momentul morţii a fost o concepţie străină evreilor din perioada Vechiului Testament, care nu făceau o distincţie între dimensiunea fizică şi cea spirituală, considerând că omul este o fiinţă unitară. Reputatul profesor de teologie George Eldon Ladd, de la Fuller Theological Seminary, evidenţia această realitate cu fermitate: „Vechiul Testament nu susţine nicăieri speranţa unei răscumpărări imateriale pur spirituale în afara trupului, aşa cum susţinea gândirea greacă”[5]. Dualismul grecesc trup-suflet era cu siguranţă exclus din gândirea şi învăţătura bisericii primare, teoriile că Vechiul Testament şi Noul Testament ar adopta poziţii adverse despre soarta omului după moarte fiind speculaţii fundamentate în premisa că Biblia este un produs strict cultural, şi nu o carte scrisă prin inspiraţie divină.

Facere şi des-facere

Răspunsul la întrebarea despre nemurirea sufletului şi învierea trupului reclamă un studiu atent al antropologiei biblice. Prima carte a Vechiului Testament prezintă crearea omului în termenii următori: „Domnul Dumnezeu l-a modelat pe Adam din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă, iar Adam a devenit un suflet viu” (Geneza 2:7). E clară distincţia dintre suflarea de viaţă şi sufletul viu. Suflarea de viaţă este forţa motrice a vieţii, sufletul viu fiind omul ca fiinţă trupească, suma elementelor constitutive. Termenul „suflet” este traducerea cuvântului ebraic nefeş, folosit de sute de ori în cărţile Vechiului Testament. Însă, „acest cuvânt în nicio circumstanţă nu are de-a face cu ceea ce se întâmplă după moarte. Termenul se referă în mod esenţial la această viaţă care se termină cu ceea ce oamenii numesc, de obicei, moarte. Un cadavru – de om, de pasăre sau de animal – este lipsit de nefeş”[6]. Corespondentul acestui termen în limba greacă a Septuagintei[7]psyche, termen care apare şi în scrierile poetului Homer, dar şi la alţi autori eleni, cu sensul de viaţă terestră, care se sfârşeşte în cele din urmă. Sufletul nu este deci o entitate conştientă de sine care subzistă în afara corpului uman, ci este omul ca fiinţă vie. Moartea omului înseamnă moartea sufletului.

„Omul biblic este o singură unitate. Dar faptul şi mai important de evidenţiat este că, în conformitate cu Biblia, nu există niciun element divin în fiinţa umană care să garanteze supravieţuirea personalităţii omului după moarte”.

González Ruiz

Dacă facerea omului a însemnat îmbinarea trupului cu suflarea de viaţă de la Dumnezeu, moartea omului este procesul invers. „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” i-a spus Dumnezeu lui Adam (Geneza 3:19). Ce se întâmplă însă cu suflarea de viaţă? Se întoarce la Cel care a dat-o, la Creator. Nu este vorba despre sufletul conştient de sine (despre care scria Platon), ci pur şi simplu despre acea scânteie de viaţă care a animat trupul omenesc. Înţeleptul Solomon scria despre cei morţi că „nu mai ştiu nimic; nu mai au parte de nicio plată” (Eclesiastul 9:5). Moartea înseamnă inconştienţă. Răsplata pe care se presupune că o primeşte sufletul nemuritor – Raiul sau Iadul – este negată de afirmaţia citată. Într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, psalmistul David spunea că morţii nu Îl mai pomenesc (Psalmul 6:5).

Moartea – duşmanul de temut

Spre deosebire de Socrate, care şi-a aşteptat momentul morţii cu seninătate, vorbind despre nemurirea sufletului, Iisus Christos şi-a exprimat dorinţa de a evita „paharul” morţii sale (Matei 26:36-46). În seara în care a fost trădat, se afla împreună cu apostolii în grădina Ghetsimani, pentru a se ruga. Din relatările evangheliştilor Marcu, Matei şi Luca reiese că Iisus era mâhnit, „cuprins de o întristare de moarte” şi că i-a cerut de trei ori Tatălui să îndepărteze paharul de la El, adică să evite momentul morţii. În epistola adresată evreilor, apostolul Pavel scria că Iisus „s-a rugat şi a făcut cereri, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către Cel Care a putut să-L scape de la moarte” (Evrei 5:7). „Iisus este atât de profund uman, încât împărtăşeşte frica naturală în faţa morţii[8]” observa Cullmann. Moartea nu era pentru El o eliberare şi o întoarcere alături de Dumnezeu Tatăl, ci un sfârşit, o despărţire, o realitate anormală şi dureroasă. Păcatul omenirii pe care îl luase asupra Sa ar fi putut însemna moarte eternă şi despărţirea de Tatăl Său pentru totdeauna.

Italianul Giovanni Papini publica în prima jumătate a secolului trecut volumul de povestiri Mărturiile Calvarului, în care contura o serie de portrete psihologice şi spirituale ale persoanelor care au fost în preajma lui Iisus în ultimele zile ale vieţii Sale. În povestirea Fiul Tatălui, Papini îşi imagina travaliul sufletesc al lui Baraba, după ce acesta a fost eliberat în locul lui Iisus. Dorind să afle mai multe despre Nazarinean, Baraba îl caută pe Lazăr – pe care Iisus îl înviase dintre morţi. Departe de a fi un om fericit, Lazăr se înfăţişează plin de tristeţe şi de dor după Rai, unde îşi regăsise părinţii.

„Eram împreună cu toţi cei pe care îi iubesc, mă scuturasem de pulberea pământului. Mă odihneam, eram fericit. Şi, deodată, ca să le mulţumească pe cele două femei care îşi închipuiau că mă iubesc, am fost nevoit să mă întorc la necaz, la suferinţă, la oboseală, la exil”[9]. Papini a intuit corect că întoarcerea sufletului nemuritor al lui Lazăr în trupul omenesc şi muritor ar fi fost o defavoare pe care Iisus i-ar fi făcut-o prietenului Său. Dacă sufletul ar fi nemuritor, toţi aceia despre care Biblia afirmă că au fost readuşi la viaţă ar fi trecut prin suferinţe cumplite odată reveniţi din Paradis, într-o lume a suferinţei. Merită observat însă că, în textul biblic, niciunul dintre cei înviaţi nu prezintă impresii despre ce a văzut dincolo. Nu ar putea fi oare tăcerea lor un indiciu că moartea înseamnă sfârşitul complet al fiinţei umane?

Moartea ca realitate dureroasă, iar nu ca eliberare şi întoarcere în Rai, este sugerată şi de atitudinea apostolului Pavel. Comparând corpul uman cu un cort, Pavel afirma că „în timp ce suntem în acest cort, gemem şi suntem împovăraţi, nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci pentru că dorim să fim îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (2 Corinteni 5:4). Altfel spus, Pavel îşi exprima speranţa că revenirea lui Christos va avea loc suficient de repede, încât să nu mai fie dezbrăcat (adică să moară), ci să treacă din viaţa aceasta direct în viaţa veşnică.

Dacă Pavel ar fi crezut vreo clipă că sufletul este nemuritor, declaraţia lui nu s-ar justifica. Deşi a scris în epistolele sale despre trup şi suflet sau despre carne şi duh, Pavel nu le-a interpretat în termenii gândirii elene, antropologia paulină fiind construită pe baza istoriei Genezei despre crearea fiinţei umane. Nici Iisus, nici apostolii Săi nu au glorificat moartea şi nici nu au susţinut că decesul este eliberarea sufletului, care se poate înălţa în voie la Tatăl. În schimb, Pavel scria că „celor ce, prin perseverenţa în fapte bune, urmăresc glorie, onoare şi nemurire [Dumnezeu] le va da viaţă veşnică” (Romani 2:7). De ce ar mai căuta nemurirea un om care ştie că sufletul său nemuritor va trăi veşnic alături de Dumnezeu? Sau de ce ar da Dumnezeu viaţă veşnică unui suflet care este oricum nemuritor?

Nu suflet reîncarnat, ci trup înviat

Răscumpărarea omului din păcat înseamnă răscumpărarea întregii fiinţe umane şi, din acest motiv, mântuirea şi viaţa veşnică presupun învierea trupului. Patriarhul Enoh şi profetul Ilie au fost luaţi la ceruri în trup (Geneza 5:24; 2 Împăraţi 2:11), dovadă că mântuirea înseamnă salvarea corpului fizic, întrucât este creaţia lui Dumnezeu. Promisiunea învierii morţilor se regăseşte frecvent în paginile Bibliei. Cu mult înainte de învierea lui Lazăr şi a lui Iisus, profetul Isaia (sec. al VIII-lea î.Ch.) scria: „dar morţii tăi se vor întoarce la viaţă, trupurile lor vor învia” (Isaia 26:19). În perioada în care evreii erau robi în Babilon (sec. al VI-lea î.Ch.), profetului Daniel i s-a revelat că „mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor trezi, unii – pentru viaţă veşnică, iar alţii – pentru ruşine şi veşnic dispreţ” (Daniel 12:2). „Poporul Meu, când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, veţi şti că Eu sunt Domnul” – este o declaraţie divină comunicată poporului Israel prin intermediul profetului Ezechiel (37:13). Iisus şi-a prevestit propria înviere din morţi (Marcu 8:31; 9:31; 10:33-34), iar apostolul Pavel a făcut din învierea Mântuitorului baza speranţei în învierea credincioşilor. „Căci ceea ce este supus putrezirii trebuie să se îmbrace în neputrezire, iar ceea ce este muritor trebuie să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15:53).

„Nemurirea sufletului este o opinie – învierea morţilor este o speranţă”.

Jürgen Moltmann

Învierile din Biblie nu pot fi probate. Nu există alte dovezi decât mărturia autorilor biblici. De aceea, speranţa în revenirea lui Iisus Christos şi în învierea morţilor este strâns legată de textul biblic – cuvântul revelat de Dumnezeu. Pentru creştinii din biserica primară, „speranţa că morţii se vor ridica din mormintele lor s-a bazat nu pe o analiză a naturii umane, ci pe convingerea că Dumnezeu va împlini promisiunile Sale”[10]. Iar această speranţă a învierii îi ajută pe creştini să traiască o viaţă principială, ştiind mai dinainte că moartea este sfârşitul, dar nu pentru eternitate. Fericirea veşnică a omului, în paradisul promis de Dumnezeu, depinde nu de natura sufletului, ci de a doua venire a lui Iisus, când morţii vor fi readuşi la viaţă. Glasul care l-a chemat pe Lazăr să iasă din mormântul în care se odihnea de patru zile îi va chema pe toţi cei care au murit având speranţa învierii.

Element constant în marile religii ale lumii, încă din Antichitate, credinţa în nemurirea sufletului a câştigat simpatia teologiei creştine, devenind o doctrină fundamentală. Gândul că sufletul este nemuritor şi că poartă în sine ceva din natura divină l-a tentat pe om chiar de la început, când Şarpele i-a zis Evei: „Nu veţi muri nicidecum! Dimpotrivă (…) veţi fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:4). Biblia conţine însă o promisiune diferită: „cel drept va trăi prin credinţă” (Romani 1:17), pentru că sursa vieţii este Dumnezeu, iar învierea trupului pentru viaţă veşnică este condiţionată de ascultare.


[1] Millard J. Erickson, Teologie creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004, p. 1011
[2] John L. Drury, „Gregory of Nyssa's Dialogue with Macrina. The Compatibility of Resurrection of the Body and Immortality of the Soul", Theology Today, nr. 62, 2005, p. 211-212
[3] Jürgen Moltmann, The Coming of God. Christian Eschatology, SCM Press Ltd, 1996, p. 59
[4] J. T. Addison, Viaţa după moarte în credinţele omenirii, Bucureşti, Herald, 2003, p. 67
[5] George Eldon Ladd, Prezenţa viitorului, Oradea, Cartea Creştină, 1997, p. 60
[6] Norman H. Snaith, „Life After Death. The Biblical Doctrine of Immortality", Interpretation, nr. 3, 1947, p. 310
[7] Septuaginta - traducerea Vechiului Testament în limba greacă
[8] Oscar Cullmann, Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?, Bucureşti, Herald, 2007, p. 36
[9] Giovanni Papini, Mărturiile Calvarului, Craiova, Universalia, 1990, p. 28
[10] Kevin J. Madigan, Jon D. Levenson, Resurrection. The Power of God for Christians and Jews, Yale University Press, 2008, p. xii