Renumitul autor creştin Philip Yancey a fost invitatul special al Conferinţei „Creşterea în har”, organizată de Fundaţia Noua Speranţă şi de BIG Impact la Cluj-Napoca (25-28 octombrie 2010). S-a vorbit, în cadrul conferinţei, despre inima lui Dumnezeu şi despre inima păcătosului care, datorită harului divin, se poate apropia din nou de Dumnezeu. La sfârşitul conferinţei, dl Yancey a avut bunăvoinţa să ne răspundă la câteva întrebări.

Philip Yancey este unul dintre cei mai cunoscuţi autori creştini, cărţile sale fiind publicate de prestigioasa editură Zondervan. De-a lungul timpului, a publicat articole pe teme de spiritualitate creştină în Reader’s Digest, Chicago Tribune, The Saturday Evening Post ş.a. Este redactor al revistei Christianity Today. Multe dintre cărţile sale au fost traduse şi publicate în limba română: Isus pe care nu L-am cunoscut, Dezamăgit de Dumnezeu, Tulburătoarele descoperiri ale harului, Zvonurile altei lumi, Cu sufletul rămas în viaţă, Biblia pe care a citit-o Isus, Biserica: frustrare şi împlinire, În căutarea Dumnezeului nevăzut, Unde este Dumnezeu când sufăr? Evanghelistul Billy Graham spunea despre Yancey: „Nu este vreun autor în lumea evanghelică pe care să-l admir şi să-l apreciez mai mult.”

Aţi afirmat că harul lui Dumnezeu poate părea supărător, ofensator? De ce?

Fiindcă pare nedrept. Iisus ne-a prezentat în pilda lucrătorilor viei istoria unor oameni care s-au învoit să lucreze o zi întreagă. Însă, pe parcursul zilei, au venit şi alte persoane, iar unii au fost angajaţi chiar în ultimul ceas. La sfârşitul zilei, stăpânul viei i-a plătit pe toţi la fel. Dacă tu eşti unul dintre cei care s-au ostenit întreaga zi, te uiţi la persoana care a lucrat o singură oră şi nu ţi se pare corect. Nu e drept. Însă, în pildă, stăpânul spune: „Prietene, eu nu te nedreptăţesc! Nu te-ai înţeles cu mine pentru un denar? (…) Eu vreau să-i dau şi acestuia din urmă ca şi ţie! Nu am voie să fac ce vreau cu ceea ce-mi aparţine?” (Matei 20:13-15) Iisus confirmă că Dumnezeu are dreptul de a-i acorda iertare şi har oricărei persoane care dovedeşte chiar şi cea mai mică dorinţă de a se apropia de El. Tot în acest sens avem şi pilda fiului risipitor. Acolo apare, pe de o parte, fiul cel mare, responsabil şi matur. Iar pe de altă parte, îl găsim pe fiul risipitor, care se poartă nechibzuit. Şi totuşi, la sfârşit, amândoi fiii sunt răsplătiţi. Amândoi sunt primiţi în braţele tatălui.

Ce atitudine ar trebui să aibă creştinul în legătură cu harul lui Dumnezeu? Oare acest har îi conferă creştinului o atitudine de superioritate faţă de păcătos?

Deseori, creştinul ajunge să adopte o atitudine de superioritate faţă ceilalţi. Ne comportăm de parcă am fi mai buni decât cei din jurul nostru. Din punctul meu de vedere, singura deosebire între cei care merg la biserică şi cei care nu merg constă în faptul că primii sunt gata să recunoască adevărul că nu pot să ajungă la Dumnezeu prin forţele proprii, că au nevoie de Dumnezeu şi de poporul Lui. Prin urmare, noi n-ar trebui să ne comportăm ca şi cum am fi mai buni decât ceilalţi. Şi noi suntem la fel ca ei, doar că am găsit Soluţia pentru starea noastră păcătoasă.

Perspectiva lui Dumnezeu asupra unei persoane cu inima frântă ar putea să ne schimbe modul în care ne raportăm noi înşine faţă de o astfel de persoană?

În Isaia 42:3 citim următorul verset: „Nu va rupe trestia zdrobită şi nu va stinge mucul care încă mai fumegă.” E aşa de limpede, la fel ca în Psalmul 51, compus după ce David a păcătuit grav. Dumnezeu doreşte doar o inimă zdrobită. Nu ne cere să fim desăvârşiţi. Însă El răspunde întotdeauna unei inimi frânte. Dumnezeu este gata să ierte, să vindece, să ne facă din nou întregi. Când avem nevoie de El, Dumnezeu ne stă aproape, ca să-I putem cere ajutorul. Noi, Biserica Sa, ambasadorii lui Dumnezeu pe pământ, ar trebui să ne comportăm la fel ca El. Să fim îngăduitori cu cei cu inima zdrobită, deschişi faţă de cei aflaţi în nevoie. De cele mai multe ori, Dumnezeu doreşte să lucreze prin intermediul nostru, prin Trupul lui Christos, Biserica Sa.

Cum trebuie să ne raportăm faţă de cei care refuză să ne ierte?

Ei bine, noi suntem responsabili numai de faptele noastre. Nu putem să-i poruncim celui care nu vrea să ne ierte. Sunt unii oameni care spun că nu pot să ierte, până când persoana vinovată nu cere iertare. Iisus i-a iertat pe cei vinovaţi, chiar dacă nu au cerut iertare. De fapt, iertarea înseamnă, în primul rând, să mă eliberez pe mine însumi de o povară. Eu nu sunt judecătorul universului. Dumnezeu este Judecătorul. El este Singurul care poate să judece lucrurile cu dreptate. Şi chiar dacă pare nedrept să ierţi pe cineva care ţi-a făcut rău, să acorzi această stare de har, iertarea devine modul prin care te eliberezi pe tine de povară. Eu mă eliberez de povară. Însă nu pot lua şi povara ta. Aceasta depinde doar de tine. Eu pot să mă confrunt doar cu ceea ce se află în sufletul meu.

În timpul conferinţei, aţi vorbit despre imaginea falsă pe care o putem avea despre Dumnezeu. V-aş ruga să Îl descrieţi pe Dumnezeu în câteva cuvinte.

Da, chiar am menţionat acest lucru în cadrul conferinţei: „Dumnezeu Îşi primeşte familia înapoi.” Sunt cinci cuvinte. Dumnezeu este un părinte iubitor, un tată sau o mamă iubitoare. În Scriptură regăsim ambele imagini. Cu toţii am trecut printr-o perioadă de înstrăinare, de îndepărtare, iar cei căsătoriţi sau părinţii înţeleg mai bine acest aspect. Sunt momente când un copil îi spune părintelui său că-l urăşte…, deşi nu crede acest lucru. Şi, apoi, vine momentul dulcii împăcări, când îşi cere iertare şi spune: „Te iubesc!” Aceasta e imaginea mea despre Dumnezeu. El nu a fost nevoit să creeze lumea sau să-i creeze pe oameni. Şi totuşi, de ce a făcut-o? Ei bine, pentru că El Îşi doreşte dragostea noastră, răspunsul nostru faţă de El. Iar atunci când ne întoarcem la El, Dumnezeu trăieşte sentimentul reunirii unei familii.


Interviul a fost realizat de Ancuţa Cușmir.