Sunt tot mai frecvente căsătoriile cu persoana care ne trebuie, nu cu cea care trebuie. Căsătoria cu omul nepotrivit face ca simbioza familiei să fie tot mai departe de împlinire. Deşi societatea nu a renunţat la stigmatizarea divorţului, excepţia a devenit o regulă.

Concepţiile diferite în viaţa de familie pot fi un factor de creştere şi dezvoltare, dar atunci când divergenţele degenerează în opţiuni individualiste care nu pot fi negociate, tornadele maritale îi aruncă pe soţi în pragul divorţului. Analiştii caută indicatorii pragmatici pe care se pot construi strategii de prevenire a divorţului şi terapii eficiente. Cercetarea porneşte de la o serie de întrebări fundamentale: „Căsătoria este bazată în principal pe dragoste sau pe susţinere materială? Pentru care dintre indivizi iubirea are cea mai mare importanţă? Care sunt problemele care conduc la divorţ – dispariţia iubirii, nepotrivirea partenerilor sau motive mai pragmatice, precum dificultăţile financiare? Există diferenţe în modul în care privesc aceste lucruri femeile şi bărbaţii, tinerii şi vârstnicii, cei de la oraş şi cei de la sat”[1]?

De la vis la realitate

Totul începe cu un „Da” rostit cu fermitate, care angajează în tonuri emoţionale şi fierbinţi încrederea în frumuseţea, misterul şi extazul dragostei pentru tot restul vieţii. Acceptarea necondiţionată reciprocă este visul de la care orice cuplu îşi începe aventura mariajului. În etapa de început a vieţii în doi, depozitul afectiv este de dimensiuni oceanice. Ajunşi fără prea mare efort pe piscul cel mai înalt al fericirii, cei doi parteneri cred că nu vor coborî vreodată de acolo. Şi totuşi, pentru multe cupluri, vine ziua în care, odată cu trezirea la realitate, aurul rugineşte în ciuda oricărei prognoze. De obicei, dezintegrarea relaţiei începe şi se desfăşoară gradual, aproape imperceptibil. Nici separarea emoţională şi nici cea fizică, ulterioară, nu se instalează deodată. În cele mai multe cazuri, căsătoria suferă un proces lung de deteriorare a relaţiei, proces care se întinde pe luni şi chiar ani de zile.

Potrivit datelor European Values Survey 2008, centralizate de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, 63% dintre respondenţi s-au pronunţat împotriva divorţului, cifrele indicând în România o intoleranţă ridicată, faţă de alte ţări europene. În ciuda acestui fapt, datele INS arată că, în 2007, rata divorţurilor era de 1,69 la mia de locuitori, în condiţiile în care, în acelaşi an, se înregistra o căsătorie la mia de locuitori. Devine astfel evidentă contradicţia flagrantă între ceea ce se spune şi ceea ce se întâmplă în realitate. Anual se înregistrează 37.000 de divorţuri[2]. La sfârşitul anului 2007 erau înregistrate mai multe divorţuri decât căsătorii.

Conform datelor furnizate de INS, se constată o frecvenţă mai mare a divorţului la cuplurile cu vârste cuprinse între 30 şi 39 de ani. Cauzele sunt multiple, de multe ori, în spatele motivelor invocate în instanţă fiind ascunse alte motive, neexprimate, dar esenţiale în stabilirea diagnosticului real.

Partea vizibilă a gheţarului

„Cele mai importante motive pentru care partenerii divorţează, cumulând mai mult de jumătate dintre menţiuni, sunt în ordine – violenţa, alcoolismul, infidelitatea şi încetarea iubirii între cei doi… Interesant este că, deşi iubirea a fost menţionată drept cea mai importantă condiţie pentru o căsătorie fericită, absenţa ei nu determină o atitudine la fel de categorică, părerile fiind mai degrabă împărţite: 57% o consideră motiv de divorţ, 43% nu. Infidelitatea este mai des menţionată, considerându-se, probabil, că implică şi lipsa iubirii. Condiţiile imanente relaţiei, nepotrivirea de caracter şi nepotrivirea sexuală sunt considerate motive de divorţ numai de aproximativ o treime dintre subiecţi.

Dificultăţile materiale, lipsa copiilor, neînţelegerile privind treburile casnice sau cu rudele nu sunt pentru marea majoritate a persoanelor intervievate motive de divorţ”[3]. Acestea sunt însă doar cifre. În spatele statisticilor, divorţul implică oameni reali, cu suferinţe reale, cu visuri şi speranţe spulberate. Iar dincolo de cauzele de divorţ oferite de rapoarte şi statistici, există o cauză la fel de reală, care ţine de profunzimea fiinţei umane, despre care puţini vorbesc: valorile morale şi spirituale absolute! Ele configurează caracterul şi stabilitatea iubirii în cuplu.

Absolutizarea propriei păreri duce la control şi violenţă; nerecunoaşterea defectelor personale şi incapacitatea de a le depăşi conduc la alcoolism iresponsabil; implicarea într-o relaţie extraconjugală  duce la evitarea efortului de a reface legătura maritală fracturată. Toţi aceştia sunt factori care conduc spre decizia irevocabilă: Divorţ! Iubirea dintre cei doi este dizolvată de conflict în care se caută învinovăţirea şi deprecierea celuilalt prin subminarea valorii partenerului. Cât despre atât de des invocata „nepotrivire de caracter”, Paul Tournier scria: „Pretinsa nepotrivire de caracter este un mit inventat de jurişti, pentru a pleda în favoarea divorţului, şi o scuză comodă pe care o invocă soţii pentru a-şi acoperi eşecul. Eu nu cred că există nepotrivire de caracter, ci lipsă de înţelegere şi greşeli care pot fi îndreptate, dacă se doreşte acest lucru”[4].

Din nefericire, fericirea e de vină!

Sunt promovate în dinamica vieţii de cuplu câteva minciuni distructive:

Mitul 1: „Căsătoria noastră este destul de bună”. Adeseori, aflaţi în pragul divorţului, cei doi se întreabă unde au greşit, fără să realizeze că greşeala a constat tocmai în gândul amăgitor că lucrurile merg bine de la sine.

Mitul 2 este cel al „noului început”. Partenerii aflaţi pe punctul de a divorţa îşi repetă insistent că divorţul le va oferi şansa să o ia de la început pentru o viaţă mai bună. În mod ironic, partenerii se despart cu speranţa că libertatea le va aduce ceva mai bun, fără să-şi dea seama că relaţia de căsătorie este mai bună nu în funcţie de celălalt, ci în funcţie de propria persoană.

Mitul 3: „Dragostea noastră ne face imuni în faţa divorţului”. Este adevărat că dragostea asigură coeziunea şi armonia cuplului, dar este vorba de acea dragoste care ştie să ierte, să fie răbdătoare, să se poarte respectuos, exact cum scria apostolul Pavel în prima epistolă adresată corintenilor.

În spatele acestor mituri se află promovarea unui model de fericire ofertat înainte şi după căsătorie, care constă în obţinerea fără efort şi fără sacrificii a frumuseţii, plăcerii, avantajelor şi înţelegerii. Conceptul este promovat sistematic şi injectat de canalele mass-media în venele consumatorilor de romantism, invitaţi prin oferte promoţionale atractive să pună mâna pe fericirea disponibilă gratuit. Orice confruntare cu partenerul şi orice chemare la responsabilităţile pe care le implică viaţa de familie sunt prezentate ca obstacole în calea fericirii mult dorite. Motivul conflictului şi al destabilizării relaţiei este, prin urmare, însăşi „fericirea”, greşit înţeleasă, egoistă, care pretinde fără să ofere.

Diagrama morţii unei relaţii

Doar cei naivi îşi închipuie că viaţa de căsătorie este o viaţă uşoară. Când două persoane se unesc prin dragoste, mai devreme sau mai târziu se produce o reacţie asemenea celei dintre apă şi foc. Dispare armonia şi apare cenzura partenerului. Gary şi Barbara Rosberg[5], specialişti în probleme de cuplu, trasau pe harta căsătoriei şapte staţii descendente spre punctul ei de rupere.

Trăirea visului. Prima staţie este relaţia luminoasă, perfectă, care îi aduce pe cei doi înaintea ofiţerului stării civile şi înaintea altarului. Această etapă rămâne ca un start fericit, cu multe scene romantice de referinţă.

De la vis la decepţie. Dragostea din perioada visului marital, când nu existau ochelari pentru defectele şi greşelile partenerului, este corectată. Cei doi descoperă şocaţi că partenerul de viaţă nu este perfect. Decepţia este inevitabilă din cauza perspectivelor diferite ale celor doi cu privire la viaţa de cuplu, dar, în acelaşi timp, este necesară configurării unei noi realităţi relaţionale care să funcţioneze.

De la decepţie la descurajare. Decepţiile acumulate şi netratate dau naştere descurajării. Rănile nevindecate întunecă gândirea, dispare speranţa schimbării în bine şi se adoptă concepţia egocentrică a căsătoriei: celălalt nu se va schimba niciodată!

De la descurajare la îndepărtare. În staţia a patra, niciunul nu-l mai consideră pe celălalt interesant, cu atât mai puţin, atrăgător. Plictisiţi unul de celălalt, chiar şi în privinţa relaţiilor intime, ambii parteneri  folosesc diferite activităţi, bunuri materiale şi afaceri pentru a umple prăpastia care s-a creat între ei.

De la îndepărtare la separare. Următoarea etapă înseamnă o parcurgere accelerată a drumului către separare, când cei doi soţi se detaşează din punct de vedere relaţional, construindu-şi ziduri de autoprotecţie. Momentele de comunicare şi intimitate sunt foarte rare.

De la îndepărtare la divergenţă. Conflictele care au fost reprimate cândva ies la suprafaţă într-o dispută deschisă. Divergenţele de opinie se transformă în conflicte sau certuri, ajungându-se încet şi sigur la ultima staţie.

Divorţul emoţional. Când se atinge punctul divorţului emoţional, relaţia a murit. Documentul care va certifica ulterior divorţul legal nu va fi mai mult decât un simplu certificat de deces al căsniciei.

Acesta este un drum cu şapte staţii pe care niciun cuplu nu doreşte să-l anticipeze, nici să-l parcurgă. Şi totuşi, datele statistice confirmă frecvenţa ameţitoare a divorţurilor. Este necesară o identificare pe harta maritală a poziţiei exacte a cuplului şi găsirea unui traseu ascendent, pentru vindecarea relaţiei.

Psihologul şi expertul în probleme conjugale Gottman semnalează patru indicatori de pericol iminent într-o căsnicie. Metodele lui prezic cu o acurateţe de 94% şansele unui divorţ în cazul căsniciilor în care există aceste patru semne:

Manifestarea nemulţumirii fie către partenerul tău, fie despre partenerul tău

Autoapărarea: „Sunt cu ochii în patru. Tu eşti duşmanul, iar eu nu vreau să te apropii de mine”.

Dispreţul: Atunci când se ridică zidurile dispreţului, există mânie. Iar mânia poate înmulţi dispreţul. Acesta este dezacordul, divergenţa care execută partenerul.

Replierea înseamnă îndepărtarea emoţională şi fizică de situaţia creată, implicit de celălalt.

Părinţii divorţează, copiii plătesc

Aproape întotdeauna, consecinţele divorţului se răsfrâng asupra copiilor. Judith Wallerstein şi-a publicat concluziile privind modul în care divorţul îi afectează pe cei mici, în lucrarea The Unexpected Legacy of Divorce[6]

Lipsa modelelor de rol. În timp ce copiii proveniţi din mariaje care au supravieţuit provocărilor au modelul unui parteneriat serios, demn de urmat, copiii care au trecut prin drama divorţului părinţilor au mai multe şanse să repete greşeala.

O adolescenţă prelungită. De multe ori, copiii simt că părinţii lor, care s-au despărţit, au nevoie de sprijin sufletesc. Lucrul acesta îi ţine legaţi de părinţi la vârste când ar trebui să îşi găsească propriul rost în viaţă.

O contribuţie mai mică la costurile vieţii. Mai puţin de 30% dintre copiii proveniţi din familii divorţate beneficiază de ajutor financiar din partea taţilor.

Relaţii dificile cu familia vitregă. Când unul dintre părinţii divorţaţi (sau ambii) se recăsătoreşte, atenţia părintelui se îndreaptă mai mult spre noul partener de viaţă, copilul fiind neglijat. Dintre copiii care au participat la studiul realizat de Wallerstein, doar o mică parte au avut legături strânse cu toţi cei patru părinţi.

Mai multe riscuri de conduită periculoasă. Copiii cuplurilor divorţate consumă droguri şi alcool înainte de împlinirea vârstei de 14 ani într-o proporţie mai mare decât ceilalţi copii. Fetele îşi încep mult mai devreme experienţa sexuală.

Mai puţină competenţă socială. 62% dintre copiii ai căror părinţi au divorţat au depăşit media competenţei la locul de muncă, dar doar 40% s-au descurcat bine în relaţiile sociale. Un alt procent de 33% au apelat la terapeut pentru rezolvarea problemelor personale.

Propuneri revizioniste

Noua ordine maritală liberalizează relaţiile de căsătorie până într-acolo încât morala creştină cu privire la viaţa de familie pare o caricatură în cotidianul postmodern. Reperele sociale unanim acceptate de generaţiile anterioare sunt considerate falimentare. Filosoful şi autorul britanic A. C. Grayling deschidea, prin lucrarea Viitorul valorilor morale[7], un front de gândire revizionist şi seducător: „Moralitatea conservatoare este cauza, şi nu soluţia în multe dintre problemele societăţii, pentru că este represivă şi prohibitivă, limitând natura umană”. În opinia sa, relaţiile permanente şi exclusive în familie generează crize insolvabile, iar păstrarea lor este un tribut adus neîmplinirii. În consecinţă, Grayling propunea alături de alţi susţinători revizionişti o soluţie curajoasă şi argumentată: divorţul. Divorţul este un lucru bun! O viaţă solitară nu este neapărat o viaţă de singurătate şi poate fi chiar un mod de viaţă foarte productiv şi liniştit. „Mariajul fără posibilitatea divorţului este o sentinţă bazată pe o decizie imatură. Divorţul este o problemă de libertate personală. Este vorba de oameni care o iau de la capăt, remediind greşeli, care se redresează luând alte decizii şi făcând alte alegeri pentru a-şi construi o viaţă care merită să fie trăită”. În acest context, căsnicia bazată pe valorile tradiţionale apare „ca o interferenţă monstruoasă în relaţiile personale şi e surprinzător cât de mulţi oameni mai aleg această cale… Adevărul este, fără îndoială, că oamenii continuă să se căsătorească doar pentru că aşa e tradiţia şi astfel perpetuează o instituţie care a luat naştere din raţiuni sociale şi economice”.

Conform noii morale, capacitatea biologică de a deveni părinte nu reprezintă o garanţie pentru abilităţile cerute de educarea unui copil, iar problema părinţilor singuri nu este absenţa celuilalt părinte, ci lipsa resurselor. Soluţia „principială” propusă este aşa-numita „căsnicie deschisă”, în care fidelitatea sexuală nu este esenţială, iar cei doi parteneri nu au dreptul exclusiv de a se exprima asupra sexualităţii celuilalt. Familia nu ar mai fi încorsetată de cutumele morale tradiţionale, poligamia, concubinajul şi relaţiile sexuale în afara căsătoriei devenind soluţii echitabile pentru ambele sexe. E însă fidelitatea conjugală o chestiune de educaţie sau mai degrabă se naşte dintr-o nevoie inerentă de unicitate şi unitate în cadrul unei relaţii?

Imposibil să (nu) divorţăm

„Natura umană căzută în păcat se opune cu îndârjire căsătoriei. Căsătoria este opţiunea de a fi aproape de Dumnezeu sub forma unei relaţii de apropiere cu o altă persoană. Fiindcă numai dragostea face posibilă această alegere, dar o dragoste supranaturală”[8]. O căsătorie după gândirea lui Dumnezeu, care rezistă oricărei agresiuni, poartă marca exclusivităţii, a comuniunii, a dăruirii totale prin intimitate şi a iubirii necondiţionate. Relaţia de cuplu trebuie să fie exclusivă pentru că altfel dragostea nu ar merge până la capăt, după modelul pe care Dumnezeu ni-l cere în loialitatea faţă de Sine. Omul nu este în stare să fie loial cu două persoane deodată, fără să o rănească pe una dintre cele două. Dragostea cere dăruire totală, ceea ce este imposibil faţă de mai multe persoane. Aşteptarea naturală a oricărui om este ca partenerul să i se ofere doar lui, în mod exclusiv. Dragostea este asemenea morţii: ne cere întreaga fiinţă.

Dăruirea totală este intimitatea care presupune renunţarea la sine. Este o smerenie în care nu doar presupun, ci chiar cred că partenerul trebuie să primească tot. În sfera relaţiilor interumane, căsătoria reprezintă ceea ce monoteismul reprezintă în teologia creştină. Şi, în sfârşit, iubirea necondiţionată inspirată de Dumnezeu alungă ameninţarea constantă a condamnării şi a respingerii. Marea taină a căsătoriei este că trebuie să-l obţinem pe celălalt cu preţul propriei noastre fiinţe, cu riscul dureroasei renunţări de sine, aşa cum Iisus Hristos ne-a răscumpărat prin emoţionanta profunzime a iubirii lui Dumnezeu, sacrificându-Se pentru noi.

Rănile pricinuite în timpul unei relaţii pot fi vindecate printr-o singură decizie: aceea de a ierta. Un pas important în procesul iertării este achitarea partenerului greşit şi renunţarea la controlul răzbunării. Înseamnă să renunţi la dreptul tău de a fi supărat pe ea/el. Beneficiile unei relaţii reînnoite merită preţul iertării. Filosoful creştin Lewis Smedes scria: „Când îl eliberezi pe făcătorul de rele de răul făcut, îndepărtezi o tumoare malignă din propria viaţă interioară. Eliberezi un prizonier, dar descoperi că prizonierul adevărat erai tu”. Şi atunci este imposibil să mai doreşti divorţul.

Într-o cultură umanistă caracterizată prin spirit de competiţie, hedonism, autonomie şi secularism, iubirea înseamnă voinţa de a poseda, nu de a te oferi în dragoste. Renunţarea la Dumnezeu sau identificarea Lui cu un element cultural va arunca familia în cele mai disfuncţionale relaţii, divorţul fiind magnum opera căsătoriei, regretul unei alianţe sporadice şi nefericite. O călătorie în doi, conform Ghidului lui Dumnezeu – Biblia –, este o dublă revelaţie, pentru el şi pentru ea, care semnează o singură iubire adevărată.


 

[1] Raluca Popescu, Barometri de opinie publică, Fundaţia Soros România, 2007, p. 46
[2] www.soros.ro
[3] Raluca Popescu, Barometri de opinie publică,Fundaţia Soros România, 2007, p. 47
[4] Paul Tournier, Dificultăţi conjugale, Casa Literaturii Creştine, 1996, p. 11
[5] Dr. Gary şi Barbara Rosberg, Căsătoria rezistentă la divorţ
[6] Judith Wallerstein, The Unexpected Legacy of Divorce, New York, Hyperion, 2000, p. 29
[7] A. C. Grayling, Viitorul valorilor morale, Editura ştiinţifică, p. 31-36
[8] Mike Mason, Taina căsătoriei, Editura Logos, p. 37