În primii cinci ani de căsnicie, jumătate dintre noile cupluri căsătorite sunt pândite de eşec, spun statisticile. Aparenţa armoniei conjugale poate să ascundă, uneori, realitatea unei înstrăinări progresive. Întrucât aceasta poate fi preludiul unei despărţiri, se impune un răspuns imediat şi inteligent.

Cei doi arată foarte bine, dacă îi judeci după aparenţe. Sunt împreună de patru-cinci ani şi toate păreau foarte bune la început, dar ceea ce îi frământă acum este înstrăinarea apărută în ultima vreme în relaţia lor. Nimic nu mai este ca altădată, iar realitatea pare să nu se mai potrivească visului pe care şi l-au dorit împlinit, dorinţei ca întreaga lor viaţă să fie umplută de frumos şi bine.

Se uită pieziş unul la celălalt, ridicând neputincioşi din umeri. Nu-şi dau seama cum s-au răcit aşa de mult unul faţă de altul. A fost aşa de frumos cândva! Flori, zâmbete, amabilităţi, planuri şi promisiuni, aşteptări şi speranţe, voiaj de nuntă ca-n poveşti, zile de sărbătoare şi, mai ales, seri romantice. Acum sunt doar doi străini care locuiesc la aceeaşi adresă. Poate că dorm în aceeaşi cameră sau nici măcar atât. Cât de repede s-a prăbuşit castelul lor de cărţi, peste inimile încă nedumerite! Cei doi se confruntă serios cu neputinţa de a se elibera singuri de sub povara singurătăţii şi a tăcerii. Oare avea dreptate Cehov când scria că aceia care se tem de singurătate ar trebui să nu se căsătorească?

Era glaciară a vieţii de familie

Fără să-şi dea seama, cei doi au intrat deja în statistica celor care sunt pândiţi de divorţ. În ton cu statisticile aproape general acceptate, Mugur Ciumăgeanu afirma de curând într-un articol[1] că „50% dintre cupluri se pare că se despart în primii cinci ani de căsătorie”, fenomenul fiind asociat, în unele cazuri, cu singurătatea în cuplu, considerată de Ciumăgeanu „un fenomen foarte bizar”.

Sentimentul de singurătate este un amestec de multe alte simţăminte – dezorientare, izolare, nervozitate, depresie şi epuizare – dar sentimentul care le alimentează este anxietatea extremă.

Linda Berg-Cross

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez s-a dovedit a fi un vizionar de primă mână atunci când, după mai multe ezitări şi căutări, şi-a intitulat romanul care avea să-i aducă premiul Nobel pentru Literatură, Un veac de singurătate. Este un roman despre solitudine şi durere trăite la adăpostul aparenţei de strălucire şi faimă. Cititorilor li se dezvăluie saga a şase generaţii ale familiei Buendia, fiind de fapt o alegorie a condiţiei umane. Aurelienii, una dintre ramurile familiei Buendia, dovedesc o nefirească înclinare spre tăcere, spre izolare şi solitudine. Fluturele galben al retragerii şi introvertirii îşi fâlfâie aripile moi şi pline de pulberea misterului nu numai deasupra oraşului legendar Macondo, din Columbia, şi a familiei seculare Buendia, mai ales desupra ramurei Aurelienilor, ci zborul său trist freamătă aerul întregii lumi, de mai bine de o sută de ani încoace. „Despre Un veac de singurătate s-au scris tone de hârtie” spunea Márquez, „dar nimeni nu a atins aspectul care m-a interesat cel mai mult atunci când am scos cartea, şi anume ideea că singurătatea este contrariul solidarităţii şi cred că aceasta este esenţa cărţii”.

Igor şi Ewa[2], personajele brazilianului Paulo Coelho, sunt făcuţi parcă unul pentru celălalt şi, totuşi, se trezesc aruncaţi dintr-odată în două lumi diferite. Înstrăinarea dintre ei s-a născut încet şi pe nesimţite, într-o epocă de plin avânt economic al propriei familii. Bărbatul se aruncă nebuneşte înainte, într-o luptă aproape cosmică, să-şi recupereze iubirea. Urmează un travaliu sumbru şi dureros al căutării după fericirea pierdută. Drumul este presărat cu vieţi şi lumi distruse şi călcate în picioare, dar învingătorul tot nu-şi poate recupera visul de fericire întrerupt atât de abrupt şi necruţător. El rămâne pentru totdeauna singur.

„Să fie singurătatea plaga omenirii?” se întreba Ines Possemayer[3] într-un articol plin de realităţi şi previziuni pesimiste cu privire la impactul singurătăţii. În 2010, în Statele Unite, numărul celor singuri aproape se va dubla, comparativ cu situaţia de acum 30 de ani. În alte ţări, incidenţa fenomenului singurătăţii este de patru ori mai mare decât în „ţara tuturor posibilităţilor”.

O durere submersibilă

Durerea înstrăinării în familie este cu atât mai mare cu cât singurătatea ascunsă în cămin nu este accesibilă cercetărilor sistematice şi, deci, greu de prins în statistici. Se pare că oamenii vorbesc mult mai uşor despre lipsurile lor materiale şi chiar despre dinamica vieţii intime, decât să admită o pătrundere a ochilor indiscreţi în lumea singurătăţii secrete de acasă. Glaciaţia conjugală nu este vizibilă cu ochiul liber. Ea se naşte şi se dezvoltă în taină. De cele mai multe ori, nici cei direct implicaţi nu sunt conştienţi de răul care a început să roadă rădăcina bucuriei şi a frumuseţilor de acasă.

Dinspre normalitate înspre avarie

Oricine poate fi de acord că nevoia de singurătate este legitimă şi binefăcătoare. Au fost ridicate, de-a lungul timpului, adevărate monumente întru proslăvirea singurătăţii. Înţelepţii, monahii şi sihaştrii s-au întrecut ridicând în slăvi valoarea morală şi roadele solitudinii şi ale contemplării, dar atunci când această retragere depăşeşte cota de normalitate, cei din jur încep să sufere, ca o certificare – uneori destul de târzie – că nu este bine ca omul să fie singur.

Semnalul de alarmă trebuie tras dacă într-un cuplu activităţile în doi devin tot mai puţine, iar timpul acordat comunicării şi interacţiunii se reduce tot mai mult, pe fondul tendinţei de a acorda mai mult spaţiu proiectelor personale. Singurătatea conjugală este pe punctul de a se înfiripa şi a lua sub stăpânire patrimoniul vieţii de acasă.

Nivelul scăzut de intensitate al momentelor de intimitate poate fi un alt indiciu al evoluţiei stării de izolare şi înstrăinare. Dacă există momente de confesiune, drăgălăşenie şi glume bune împreună, singurătatea este pusă la respect, dar când asemenea momente devin din ce în ce mai rare, este anticipat momentul unei necesare reaşezări. În timp ce partenerii caută diverse explicaţii şi raţionamente savante pentru lipsa bucuriei şi a farmecului de a fi împreună, fluxul acru al înstrăinării se umflă printre cuvinte. În timp ce cuplul se străduieşte să găsească şi să enumere avantajele singurătăţii excesive, răceala ei râncedă îmbâcseşte tot mai mult aerul căminului. Când soţul şi soţia privesc nostalgici la zilele bune de odinioară este clar că frumosul de atunci a fost deja pierdut. Este nevoie de o reacţie preventivă, înainte ca zilele bune să devină amintiri târzii şi fumegânde.

Riscurile meseriei şi chiar mai mult decât atât

Există profesii care absorb o mare cantitate de timp şi energie, joburi unde termenele de predare ale proiectelor creează o permanentă presiune psihică. Nu este de mirare că asemenea ocupaţii sunt dintre cele mai bine plătite, dar sumele obţinute suplimentar nu pot nici pe departe să compenseze pierderile suferite pe linia relaţiilor de familie. Este proverbială rata divorţurilor de până la 85% în rândul familiilor de marinari sau a şoferilor de cursă lungă. Şi nici familiile celor care lucrează contra cronometru în televiziune sau în presa scrisă nu o duc mai bine. Se întâmplă ca timpul liber pe care îl are unul dintre soţi să nu coincidă cu timpul liber al partenerului, astfel încât posibilitatea de a petrece timp împreună se diminuează dramatic. Uneori, copiii şi locuinţa sunt singurele lucruri pe care le mai au în comun cei doi. Practic, orice activitate sau ocupaţie care absoarbe timp şi energie mai mult decât ar fi normal afectează relaţiile conjugale, care sunt private de atenţia şi resursele necesare. Apare o concurenţă neloială, cu urmări grave privind calitatea pe termen lung a vieţii de familie.

Plictiseala, epuizarea, tăcerea: izvoare secrete ale singurătăţii

Plictiseala. Când trebuie să îndeplineşti zilnic aceleaşi operaţii de rutină şi, mai ales, când îţi lipseşte imaginaţia de a face acelaşi lucru altfel sau mai interesant, nu mai este mult până la pierderea interesului pentru propria ocupaţie. Când acest lucru se întâmplă la locul de muncă, serviciul poate fi schimbat. Când rutina se instalează însă între cei patru pereţi de acasă, lucrurile încep să se complice. Plictiseala tinde să se transmită de la un domeniu la altul şi, în curând, nimic nu va mai stârni entuziasmul vital care face viaţa să merite a fi trăită. Apatia urmează pas cu pas plictiseala cronică, sporind riscul de izolare şi refugiu în singurătate.

Epuizarea. Consecinţa tragică a ruperii relaţiilor cu cei din jur este aproape o certitudine atunci când resursele de care dispunem nu au posibilitatea să se refacă în mod convenabil, pentru că nu ne acordăm timp suficient pentru odihnă şi recreaţie. Ne descoperim dintr-odată neputincioşi, incapabili de a face faţă cerinţelor şi solicitărilor, riscând să abandonăm lupta cu noi înşine şi lupta legitimă pentru afirmare şi supravieţuire decentă. Oboseala cronică nu numai că ne afectează sănătatea fizică şi psihică, dar contribuie la deteriorarea calităţii relaţiei de familie. Se acumulează şi se dezvoltă nemulţumiri de ambele părţi, până la izbucnirea unei crize majore nemaifiind decât un singur pas. De multe ori, partenerii care ajung la divorţ din cauza singurătăţii iau această decizie pentru că, în urma unei introspecţii şi analize a stării de fapt, ajung la concluzia că nu primesc atât cât au nevoie de la tovarăşul de viaţă.

Tăcerea. Cel mai grav aspect al singurătăţii în cuplu este lipsa de comunicare – verbală şi de orice alt fel. Tăcerea este mai grea şi mai nocivă decât cearta. Atunci când ne exprimăm dezacordul faţă de opinia celuilalt într-o manieră nepotrivită, urmările sunt de obicei aspre şi dureroase. Totuşi aceasta este o opţiune mai bună, pentru că nu permite bulgărelui de gheaţă să se formeze în jurul celui taciturn. Când unul dintre parteneri tace, celălalt nu ştie cum ar trebui să reacţioneze, nu înţelege ce se aşteaptă de la el. Părerea că soţul/soţia trebuie să ştie sau să intuiască ce are de făcut celălalt se dovedeşte, de cele mai multe ori, prost inspirată. Nu este nevoie decât de un dram de voinţă pentru a îndepărta demonul mut care încearcă să posede vorba atât de necesară echilibrului şi comunicării autentice din familie.

Eterna iubire care vindecă şi restaurează

Ceea ce aduce împreună doi oameni diferiţi, unindu-i în cele mai intime amănunte ale vieţii şi trezindu-le speranţa că totul va fi bine, este veşnica dragoste care umple golurile din suflete, activând cele mai tainice resurse de care dispune fiinţa umană. Suntem capabili să trăim această experienţă a bucuriei şi dăruirii într-o manieră la care nu ne-am gândit niciodată, dar acest lucru nu este o pură întâmplare sau un joc al destinului. Cât adevăr se regăseşte în versurile unui şlagăr vechi: Iubirea se cere păzită cu zel/ Cu săbii de-oţel/ De ea şi de el. Dragostea este ceea ce rămâne după dispariţia aurei de romantism şi de romanţă din începutul plin de prospeţime al fiecărui cuplu. Dragostea este aceea care poate ţine pluta întreagă atunci când se abat furtunile reci şi aspre ale egoismului şi delăsării. Ea găseşte căi şi resurse să facă pustiul să înflorească, atunci când nimeni nu mai spera să poată vedea vreo ieşire sau izbăvire. Iubirea adevărată nu se gândeşte la foloasele sau avantajele pe care le poate obţine de la celălalt, fiind mai degrabă dornică să-i facă acestuia bine, fără să ceară sau să aştepte ceva în schimb. Desigur că o asemenea filosofie de viaţă poate fi distorsionată prin abuz, dar are o mulţime de şanse să conducă la o viaţă de fericire în doi.

Chiar dacă se întâmplă adeseori ca dragostea să ajungă în impas, nu trebuie să rămânem ancoraţi în părerea că totul s-a sfârşit. Dragostea este capabilă să renască din propria-i cenuşă. Pentru aceasta este nevoie ca unul să facă un pas către celălalt. Surpriza paşilor care răspund din cealaltă parte poate apărea oricând, pentru că dragostea nu va pieri niciodată.

Ghid de prevenire a singurătăţii în familie

1. Organizaţi-vă viaţa astfel încât să puteţi petrece cât mai mult timp împreună.

2. Căutaţi să întreţineţi un dialog de calitate.

3. Povestiţi-vă întâmplările şi activităţile de peste zi.

4. Nu uitaţi să vă arătaţi prin cuvinte aprecierea pentru celălalt.

5. Când unul este indispus, celălalt să încerce să-l înveselească.

6. Programaţi-vă cât mai multe activităţi împreună.

7. Faceţi-vă surprize, cadouri şi atenţii pline de semnificaţie.

8. Folosiţi orice pretext sau ocazie pentru atingerea fizică.

9. Sărbătoriţi evenimentele, folosindu-vă farmecul şi imaginaţia.

10. Căutaţi noi modalităţi de a trăi plăcerea că sunteţi împreună.


[1] Mugur Ciumăgeanu, „În cuplu... există singurătate?", www.e-sana.ro 
[2] Paulo Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur, Humanitas, 2009 
[3] Ines Possemeyer, „Singurătate", www.geomagazin.ro. Ines Possemeyer, din Germania, este câştigătoarea din 2009 a Premiului pentru jurnalism al Parlamentului European, la secţiunea presă scrisă