În perioada comunistă, în faţa tăvălugului numit catedră, ne pomeneam uneori opunând rezistenţă, în numele unui singur crez, indiferent de confesiune: Dumnezeu există, altminteri Universul şi viaţa nu se pot explica pe cinstite.

Orizonturile roşii s-au sfâşiat. Dar pericole mult mai subtile se anunţă pentru prezent şi viitor. În cele mai multe ţări creştine, teologia a cerut armistiţiu ateologiei evoluţioniste, imaginându-şi un compromis schizoid şi letal, care nu este nici ateism, nici creştinism autentic. Se numeşte evoluţionism teist, creaţionism evoluţionist sau darwinism creştin. Această nouă doctrină creaţionistă este credinţa că Dumnezeu ar fi creat Universul, viaţa şi omenirea prin legile oculte presupuse de naturalism. Credinciosului îi rămâne să se întrebe, foarte serios, ce loc ocupă Dracul în acest lanţ al evoluţiei! Dar Iisus Christos? Şi spre ce evoluăm?

Aceasta este faza cea mai critică a conflictului ideologic ce marchează educaţia – o provocare insidioasă, care a câştigat deja multe biserici. Secularismul triumfă, iar creştinismul se refugiază în zonele obscure ale psihologiei şi în cele, încă mai obscure, ale politicii. Bisericile şi credincioşii nu au dat suficientă importanţă acestei provocări.

În ciuda afirmaţiilor unora că evoluţionismul ar fi căzut, că însuşi Darwin s-ar fi dezis de teoria lui pe patul de moarte şi că savanţii naturalişti devin tot mai credincioşi, adevărul este că evoluţionismul face progrese. Evoluţionismul s-a impus de mult în comunitatea ştiinţifică şi a devenit o teorie respectabilă în societate, o filozofie care şi-a câştigat titlul de ştiinţă, întemeindu-se pe nu puţinele observaţii ale ştiinţelor naturale.

Foarte relevante sunt tensiunile social-politice create de dezbaterea privind poziţia de egalitate în programa şcolară a ideologiilor care explică lumea (cu mai multă sau mai puţină retorică academică). Pe de o parte, majoritatea specialiştilor în domeniu, educată în spirit naturalist, nu doreşte legitimarea creaţionismului ca alternativă în învăţământ. Nu acceptă nicio variantă de creaţionism, oricât de „ştiinţifică” sau de diluată cu evoluţionism ar fi ea. Pe de altă parte, în unele state, sub presiunea forţelor religioase, s-au dat legi care au obligat şcoala să introducă explicaţii alternative, pentru ca elevii să ştie că studiul despre origini nu este o problemă pe care ştiinţa a rezolvat-o. Aceste experimente cultural-politice sunt însă efemere, iar comunitatea ştiinţifică reuşeşte să-şi recupereze prestigiul totalitar, aducând în special două obiecţii oricărei forme de creaţionism ştiinţific: a) creaţionismul nu este ştiinţă, ci religie deghizată; b) Sinagoga şi Bisericile (Catolică, Ortodoxă, protestante), care cândva erau pur creaţioniste, admit acum că evoluţionismul trebuie respectat ca adevăr ştiinţific şi că, în teologie, există modele de armonizare cu Biblia. Implicit, locul creaţionismului ar fi acolo unde se promovează mitologia religioasă în stil fundamentalist, literalist, nu în viaţa reală.

Creaţionismul în dezavantaj

„Creaţionismul ştiinţific” este dezavantajat astăzi din motive evidente. Evoluţionismul şi-a câştigat vechime, statut ştiinţific, popularitate, putere şi o armată de militanţi şi convertiţi, de la biologi, geologi şi fizicieni până la jurnalişti, artişti şi teologi. Evoluţionismul are un puternic sprijin legal şi material din partea statelor lumii.

Creaţionismul, ca preocupare ştiinţifică, este mult mai tânăr. Argumentele pe care le aduce în favoarea unei Creaţii inteligente şi a cataclismului universal, relatate în Biblie, sunt edificatoare. Totuşi creaţionismul are puţine şanse în faţa spiritelor marcate de dezinformare şi prejudecăţi atunci când este vorba de mesajul Bibliei, chiar dacă aceste spirite sunt genii ştiinţifice.

Ridicol de puţin s-a investit în cercetări care să depisteze fisurile evoluţionismului şi să aducă la lumină date şi dovezi care ar putea conduce într-o direcţie mai bună. Nu e de mirare că statele, mass-media şi diverse foruri culturale sunt, în general, dezinteresate de acest aspect, însă chiar şi marile organizaţii religioase (Biserica, Sinagoga etc.), care au universităţi proprii în multe ţări, nu par interesate să investească într-o aventură ştiinţifică neconvenţională şi incorectă politic. Aceasta explică de ce savanţii cu adevărat credincioşi sunt astăzi extrem de puţini, faţă de secolele anterioare. Iar majoritatea creează în mod natural o presiune psihologică. În instituţiile ştiinţifice, a încerca să sugerezi sau să publici aspecte care ar favoriza creaţionismul este o imposibilitate practică, deşi, teoretic, se afirmă libertatea academică. Fiecare domeniu al ştiinţei are monştrii lui sacri care au creat şcoală, iar ucenicul trebuie să deprindă ticurile maestrului, altminteri nu mai mănâncă pâine albă.

Ştiinţa este vaca sacră a omului modern, de aceea există tendinţa să privim cu reverenţă chiar şi ceea ce lasă ea în urmă. Numai termenii “savant” şi “ştiinţă” trezesc toată veneraţia profanilor. Este un prestigiu câştigat pe drept, oarecum, dar exagerat şi cu prea mare pierderi.

Cercetare alternativă

Niciun cercetător nu se poate elibera de premise filozofice sau de prejudecăţi faţă de un alt model cosmogonic, doar pentru simplul fapt că este expert în domeniu. Aceasta este o realitate universală şi se aplică atât în religii, cât şi în ştiinţe şi în multe alte domenii. Premisa mea este că adevărul are în esenţă criterii estetice şi că adevărurile fundamentale trebuie să se armonizeze cu cele mai înalte idealuri de bine şi frumos. O explicaţie respingătoare estetic (moral) nu poate fi adevărul absolut despre principiul generator şi modelator al Universului. Aceasta este prejudecata, judecata şi postjudecata mea.

Revelaţia biblică este singura sursă în care scenariul originilor lumii subliniază combinarea utilului cu binele şi frumosul. Relatarea biblică foloseşte limbajul fenomenologic şi cultural al aparenţelor fizice şi al modelului cosmologic existent la data scrierii. Dar, prin acest limbaj omenesc imperfect, care se adresează deopotrivă copiilor, oamenilor simpli şi poeţilor, Biblia transmite un mesaj autentic şi adevărat, care se aplică în viaţa practică.

Dincolo de limbajul fenomenologic şi cultural al Cuvântului, stăruie unele ghicitori teologice şi ştiinţifice (de exemplu: Descrie Geneza începuturile întregului Univers sau doar începuturile lumii noastre, ca planetă pregătită să susţină viaţa? Dacă stelele au fost produse din nimic în ziua a patra a Creaţiei lumii noastre, la distanţele astronomice actuale, cum a fost posibil să fie vizibile încă din noaptea aceea?). Dar esenţa practică şi etico-religioasă rămâne: Dumnezeul etern a creat lumea în şase zile, fără o altă justificare decât aceea de a fixa un model pentru om, un program de viaţă în care se întâlnesc şi îşi dau sens reciproc: munca şi odihna, cercetarea şi revelaţia.

La încheierea fiecărei zile de lucru, Creatorul se bucură de rezultate, El „vede” că sunt „bune”. Expresia autorului, verbul ra’a (a vedea) combinat cu adjectivul tov (bun), indică, în ebraica veche, ideea de frumos, de „plăcut la privire” (cf. Gen. 1,10.12.18.21.25; 3,6; 49,15; Exod 2,2; Num. 24,1). Tot ce a făcut Dumnezeu, la origine era frumos. Şi după atâtea milenii de degenerare şi sălbăticire, natura încă este frumoasă. La sfârşitul săptămânii Creaţiei, Creatorul Se bucură de toate, ca fiind „neînchipuit de frumoase”.

De la început, Dumnezeu i-a dat omului natura nu doar ca mediu, ci şi ca o carte sfântă, o adevărată Biblie, în care El Se descoperă pe Sine. Cercetarea ei era încă de atunci o datorie sacră a umanităţii. Dar aşa cum mulţi învăţaţi citesc astăzi Biblia într-un cod al scepticismului savant, la fel şi natura este citită într-un cod ateist, sau, în cel mai bun caz, agnostic. În asemenea condiţii nu este de mirare că se obţin atât contradicţii, cât şi armonizări discutabile între interpretarea Bibliei şi interpretarea naturii, între teologie şi ştiinţă. O tensiune naturală şi sănătoasă între cele două ar fi de preferat unei armonizări forţate. Provocarea este pentru ambele părţi.

Înţelepciunea lui Dumnezeu în Creaţie

În natură există lecţii uimitoare despre Dumnezeu. Arno Penzias, un fizician laureat Nobel (1978), afirma că „astronomia ne conduce la un eveniment unic, un Univers care a fost creat din nimic, cu un foarte delicat echilibru necesar pentru a oferi exact condiţiile care se cer pentru a permite viaţa, şi anume unul care are la bază un plan (s-ar putea zice chiar ‘supranatural’). Astfel că observaţiile ştiinţei moderne par să ducă la aceleaşi concluzii ca şi intuiţia veche de secole”[1]

Într-adevăr, faptul că Pământul are o anumită dimensiune şi o anumită poziţie în sistemul solar, că Luna are exact dimensiunile şi distanţa de la Pământ necesare pentru a stabiliza, prin gravitaţia ei, rotaţia Pământului, că Soarele are exact masa, compoziţia şi dimensiunile care fac posibilă existenţa vieţii pe Pământ, că avem un anumit loc în galaxie, şi nu altul, că atmosfera Pământului are o anumită compoziţie, şi nu alta, şi că este o atmosferă limpede, toţi aceşti factori, şi mulţi alţii, răspund nu numai de posibilitatea existenţei vieţii pe Pământ, ci şi de posibilitatea pământenilor de a cerceta Universul.

Toate observaţiile de acest gen, în logica normală, trădează existenţa unei Inteligenţe Infinite care a stabilit un rost al tuturor lucrurilor. Naturaliştii le consideră simple coincidenţe, rezultate ale unor forţe oarbe care ţin de legile statistice. Dar aceste legi au limitele lor şi nu pot explica o evoluţie cu sens, nici salturi spre niveluri superioare. Există limite ale variaţiei, care nu permit o explicaţie evoluţionistă generalizată. Dacă atâtea specii sunt adaptate condiţiilor de mediu, unele neavând organe vizuale (de exemplu, multe specii de viermi), altele reproducându-se asexuat (multe plante, protozoarele, hidrele, chiar şi unele insecte), ce nevoie stringentă ar fi putut crea ochiul sau diferenţierea sexuală?

Paul Lüth remarca (într-o carte publicată în România comunistă! – Ziua facerii şi omul viitorului) că există atâtea „fenomene care nu pot fi explicate prin trecutul speciei, de exemplu: numai la om, puiul care se naşte rupe părţi din ţesuturile materne odată cu membranele oului… La animale, această particularitate nu există. Animalele nasc fără riscuri, chiar şi maimuţele superioare. Ce înseamnă această inovaţie a naturii? Nu ştim”.[2] Pe marginea citatului, îmi notasem, acum trei decenii, referinţa la Geneza 3,16.17 („Îţi voi spori suferinţa purtării sarcinii; cu durere vei naşte copii…”).

Nebunia evoluţionismului creştin

În aceleaşi vremuri de dominaţie ateistă, academicianul Ştefan Milcu şi colaboratorii, în cartea Omul şi civilizaţia, concluzionau: „Aceste discuţii ne arată cât de mari şi de numeroase sunt incertitudinile evoluţiei umane. Iată de ce Leakey spunea (în 1965) că peste câţiva ani ne vom da seama cât de puţin ştim despre originea şi evoluţia omului. Cu siguranţă că această remarcă este suficientă pentru a ne face să privim cu multe rezerve chiar şi certitudinile de până acum”.[3]
Deşi există puţină ştiinţă reală cu privire la aceste realităţi, există multe certitudini. În general, oamenilor nu le place să admită că nu ştiu. Unul dintre marii fizicieni, Robert Jastrow, scria cu oarecare amărăciune:
„Ar putea exista o explicaţie sănătoasă a naşterii Universului nostru; dar dacă există, ştiinţa nu poate descoperi o asemenea explicaţie. În urmărirea trecutului, omul de ştiinţă se opreşte la momentul Creaţiei. Aceasta este o dezvoltare peste măsură de stranie şi neaşteptată de nimeni, decât de teologi. Ei au acceptat întotdeauna cuvântul Bibliei. […] Ne-ar plăcea să continuăm cercetarea aceasta mai departe în trecut, dar există o barieră de netrecut pentru progresul oricărei cercetări. Nu este vorba de încă un an de lucru, nu este vorba de încă un deceniu, de noi măsurători sau de o teorie mai bună; în momentul acesta pare ca şi cum ştiinţa nu va putea niciodată să ridice vălul de deasupra misterului Creaţiei. Pentru omul de ştiinţă care a trăit prin credinţa în puterea raţiunii, povestea se sfârşeşte ca un coşmar. El a escaladat munţii ignoranţei; el este gata să cucerească piscul cel mai înalt; şi când, în sfârşit, reuşeşte să se ridice pe ultima stâncă, este salutat de un grup de teologi care aşteptau acolo de secole”.[4]

Un asemenea comentariu îl încurajează pe credincios. Totuşi, afirmarea credinţei în Dumnezeu din partea unui învăţat naturalist nu este neapărat o pledoarie pentru Dumnezeul Genezei. Mulţi sunt tot mai împăcaţi cu ideea că evoluţionismul este metoda creatoare a lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că teoriile de acest gen nu pot fi armonizate în mod cinstit cu Biblia şi nu oferă o explicaţie mai bună decât naturalismul pur, ele sunt complet inestetice şi neplauzibile, nu mai puţin monstruoase decât evoluţionismul ateist. Aceste modele implică existenţa morţii, a suferinţei şi a nedreptăţii, a răului, ca fiind incluse de Creator în metodologia Lui, fără nicio explicaţie rezonabilă. Astfel, se propune imaginea unui Dumnezeu monstruos, dezinteresat de sensibilitatea propriei creaţii. Pentru răul real, Biblia ne oferă atât explicaţii rezonabile, cât şi speranţa de salvare, dar evoluţionismele imaginare nu explică satisfăcător sensul răului şi aruncă o umbră densă asupra viitorului.

Mitologizarea capitolului Creaţiei din Geneză nu desfiinţează doar rostul săptămânii şi al repausului săptămânal, care au origine exclusiv religioasă, ci subminează grav şi iremediabil credibilitatea şi autoritatea Bibliei în ce priveşte toate celelalte referiri la acte supranaturale. După ce ai modificat genetic Geneza, Apocalipsa nu mai are nevoie de nicio altă catastrofă; Evanghelia, cu naşterea lui Iisus, cu moartea şi învierea Lui, nu mai reprezintă decât o colecţie de legende pioase, iar mântuirea, o speranţă deşartă pentru spiritele slabe!

Cine este mai tare?

Se ştie că existenţa Universului depinde de constante fizice fin echilibrate: constanta gravitaţională, echilibrul forţelor nucleare, valorile electromagnetismului etc. Dacă doar una dintre aceste constante ar fi foarte puţin diferită, Universul nu ar putea exista. Interesant este însă că, în timp ce forţele cele mai puternice au fost încătuşate de Creator la nivelul microcosmosului, în lumea atomică şi subatomică, în schimb, gravitaţia, cea mai slabă forţă, a fost desemnată să domine Universul. Pentru mine, aceasta este o parabolă a superiorităţii binelui, a principiului dragostei creştine, a adevărului creaţionist; o promisiune a victoriei celor care par slabi în lumea aceasta.

Circula în anii comunismului următoarea anecdotă: La o universitate din Moscova, studenţii asistau la lecţia de evoluţionism. Profesorul argumenta că indivizii cei mai adaptaţi, cei mai tari, supravieţuiesc, iar ceilalţi sunt sortiţi dispariţiei. Studentul Feodor, însă, ridică mâna şi întreabă: „Tovarăşe profesor, dar ce facem cu oaia?” „Care oaie?” „Mă gândeam şi eu…, înainte ca omul să devină om şi să domesticească oaia, cum se face că oaia a supravieţuit, în mijlocul atâtor prădători?”

La fel, cartea Apocalipsei îi descrie pe marii protagonişti ai luptei dintre cele două specii spirituale din Univers ca fiind Mielul şi Fiara. Apocalipsa afirmă cu certitudine că Mielul şi cei care sunt de partea Lui vor învinge Fiara şi pe cei care sunt de partea ei. Credinţa biblică a omului religios, care adesea este sau poate părea puerilă şi jalnică, se va dovedi în cele din urmă mai tare decât ştiinţa arogantului care nu-şi vede lungul limitelor. Ba chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, nici măcar credinţa şi speranţa, ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă.

„Dumnezeu a ales lucrurile ‘proaste’ din această lume, ca să le facă de ruşine pe cele ‘deştepte’; a ales lucrurile ‘slabe’, ca să le facă de ruşine pe cele ‘tari’; a ales lucrurile ‘de nimic’ şi ‘dispreţuite’ ale lumii, ba chiar lucrurile care nu sunt, ca să le nimicească pe cele care sunt” (1 Cor. 1,27.28). De aceea, creaţionismul este sortit să învingă şi, în ciuda instalării evoluţionismului în academie, în şcoală şi chiar în Biserică, adevărul biblic, atât de serios provocat astăzi, va învinge.


[1] Citat în H. Margenau şi R.A. Varghese (editori), Cosmos, Bios, Theos: Scientists Reflect on Science, God and the Origins of the Universe, Life, and Homo sapiens, La Salle, Illinois, Open Court, p. 78
[2] Paul Lüth, Ziua facerii şi omul viitorului, Bucureşti, Editura Politică, 1969
[3] Ştefan Milcu (coordonator), Omul şi civilizaţia: probleme actuale de biologie umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 81
[4] Robert Jastrow, God and the Astronomers, New York, W. W. Norton, 1978, p. 115, 116