O recenzie a cărţii Nobleţea Spiritului – Un ideal uitat, apărută la Editura Curtea Veche, Bucureşti 2008.

„Demersul meu referitor la nobleţea spiritului (…) a pornit de la vederea atâtor intelectuali care, după 11 septembrie 2001, voiau cu orice preţ să găsească o justificare pentru ce s-a întâmplat şi care nu făceau distincţia între ce înseamnă să fii foarte critic faţă de propria societate occidentală şi faptul că o crimă nu ar trebui niciodată legitimată, indiferent care sunt motivele. Atunci m-am întrebat, la ce bun să avem atâţia intelectuali, care ştiu pe de rost toate cărţile şi muzica, de la Mozart la John Cage, dar care nu pot face distincţia între bine şi rău?”[1] Rob Riemen, scriitor, filosof şi director al Institutului Cultural Nexus din Olanda

Cartea lui Rob Riemen aparţine frământărilor născute de ruptura dintre idealul uman şi realitatea degradantă în care omul este prins tot mai mult. Cititorul cunoaşte, prin lectură, durerea născută din conştientizarea acestei realităţi, explorând totodată remediul în idealul nobleţei spiritului. Sintagma, în înţelesul atribuit de Riemen, ar putea părea demodată, însă cititorul care are răbdarea de a urmări până la final demersul autorului descoperă o atitudine care plasează fiinţa umană deasupra vulgarităţii cotidiene. Nobleţea spiritului despre care scrie Riemen nu trimite către un ideal de cunoaştere, ci spre unul care vizează aspectele practice ale vieţii. Nu cel care cunoaşte este nobil, ci acela care înfăptuieşte ceea ce cunoaşte. Fidel mai degrabă umanităţii decât omului, Riemen punctează succint efectele lipsei de nobleţe spirituală asupra societăţii. Tiraniile şi atrocităţile Evului Mediu, dar şi sistemele totalitare sunt realităţi născute tocmai în aceste condiţii.

Surogate pentru nevoia de eternitate

Civilizaţia, în sensul de societate „care nu are nevoie de violenţă pentru a-şi promova schimbările politice”, dispare când se renunţă la acest ideal, odată cu care se mistuie şi libertatea, adevărul, dreptatea şi demnitatea umană. Cunoaşterea adevărului obiectiv şi absolut la care poate ajunge omul prin raţiune şi discernământ este posibilă doar în contextul libertăţii de conştiinţă, condiţie esenţială a demnităţii umane. Totalitarismul înlocuieşte valorile cu violenţă şi teroare. „Arunci adevărul, pentru că ai deja propria ideologie. Bunătatea o dai la o parte, pentru că doctrina politică îşi are morala ei. Păstrezi ’frumuseţea pură’ şi ’acţiunea sublimă’ admirate fără măsură de către estetul amoral” (p. 93).

Riemen vede în sistemele totalitare o tentativă de satisfacere a nevoii omului după eternitate prin înfiinţarea unei societăţi-surogat. Istoria zidirii Paradisului prin propriile forţe şi idei se repetă în secolul al XXI-lea prin fundamentalismul de tip islamic. Cu un discurs centrat pe evenimentele din 11 septembrie 2001, autorul se revoltă împotriva religiilor legitimate prin lipsă de umanitate şi teroare. Admiraţia unor jurnalişti pentru sacrificiul temerar al teroriştilor de la World Trade Center este, în opinia sa, barbarie şi lipsă de discernământ.

Trădarea lumii şi a omului

„Intelectualii sunt privilegiaţii a căror poziţie eminentă (distingué) derivă din sarcina lor primară: să deosebească (distingtion). În interesul supravieţuirii civilizaţiei, intelectualii au sarcina să păstreze şi să transmită mai departe cunoaşterea a ceea ce este mai bun, mai valoros” (p. 101). Eşecul intelectualilor în asumarea şi îndeplinirea acestui rol înseamnă trădarea omului, a societăţii, a valorilor şi, în ultimă instanţă, a Absolutului. Părtaşi acestei trădări se fac toţi aceia care uită distincţia vitală dintre Bine şi Rău.

Fiecare individ este liber să-şi aleagă criteriile şi valorile propriei deveniri. Riemen crede însă că singurul mod de corecţie a societăţii dominate de nonvalori este nobleţea spiritului, care implică asumarea responsabilităţii pentru ce eşti şi ce vei fi, în numele dorului de eternitate şi al respectului faţă de Dragoste, adică faţă de Dumnezeu. În lumina valorilor societăţii de consum, nobleţea spiritului pare o pălărie prăfuită, desuetă, dar, prin raportare la trancendent, devine o bijuterie.


 

[1] într-un interviu acordat pentru Cotidianul, apărut în 8 decembrie 2008