Doi politicieni, o înjurătură, un blog de jurnalist şi scandalul e gata. Se ambalează în falsă indignare şi se oferă publicului spre dumicat.

Doi politicieni, o înjurătură, un blog de jurnalist şi scandalul e gata. Se ambalează în falsă indignare şi se oferă publicului spre dumicat.

După ce preşedintele ţării „confiscă” telefonul unei ziariste şi îşi înregistrează accidental comentariile injurioase la adresa acesteia, iar înregistrarea lansează la cote maxime audienţele televiziunilor, s-ar putea spune că publicul român şi-a luat porţia de mirare în faţa lipsei de diplomaţie a politicienilor. Însă mediatizarea generoasă a jignirilor aduse recent de liderul unei organizaţii de partid chiar preşedintelui partidului confirmă faptul că românilor le place să exploateze verbalizarea licenţioasă a frustrării, care, de altfel, nu le este deloc străină.

Patimă veche – sudalma

Acasă, la televizor, la volan, la coadă la poştă, românii îşi exprimă fără oprelişti nemulţumirile. Folosirea unui ton revendicativ – căruia unii îi spun „tupeu” – şi a cuvintelor jignitoare – pe care unii le numesc „înjurături” – constituie, aparent, reţeta românească pentru obţinerea succesului în varii domenii.

Această reţetă nu este nicidecum nouă. Aşa se face că observaţiile lui Simion Mehedinţi, de la început de secol XX, încă au o puternică notă de actualitate. Academicianul scria[1] că „poporul românesc înjură azi cu o adevărată pornire. Pentru un lucru de nimic, înjurătura e gata. Ce auzi la munca câmpului, în piaţă, prin fabrici, la cazărmi şi chiar în preajma şcolilor şi a bisericilor te înmărmureşte. Până şi în împrejurări grele, când ai crede că fiecare cuvânt trebuie să fie cântărit, românul tot n-a isprăvit cu înjurătura şi cu vorbele rele.”

Sudalma este o patimă veche a românului. Acum mai bine de patru secole, mitropolitul Antim Ivireanul se revolta faţă de acest obicei într-o didahie[2]: „Ce neam înjură ca noi, de lége, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei bisérici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine légia?! Cine din păgâni face aceasta sau cine-ş măscăréşte légia ca noi? Oare nu înjurăm cu acéstia toate pre Dumnezeu? Oare nu ocărâm cu acéstia poruncile lui?”

Blestemul de ieri

Derulând şi mai în urmă istoria, s-ar părea că, la origine, înjurătura avea o semnificaţie diferită de cea pe care o are astăzi. Cel puţin aşa susţine istoricul Adrian Majuru, care scria într-un articol că „a înjura” are ca rădăcină cuvântul „’a jura’, de la ‘juro, jurare’, care înseamnă ‘a te ţine de cuvânt’, ‘a fi cinstit’. Prefixul negativ ‘in’ dă verbul ‘injuro, injurare’, care înseamnă ‘a ocărî’, ‘a fi nedrept’, ‘a nu te ţine de cuvânt'”[3]. Aşadar, o interpretare a cuvântului „a înjura” ar fi demascarea unui comportament lipsit de onoare. Cel care înjura declara public necinstea interlocutorului şi îi aplica o sancţiune.

Uneori, această sancţiune presupunea redirecţionarea interlocutorului la propriile origini. Istoricul crede că o posibilă explicaţie a genezei acestui tip de înjurătură este faptul că „individul cu pricina este într-atât de nereuşit, încât ar trebui să se mai nască o dată, pentru a mai trece prin ciclul naturii. Să aibă astfel o a doua şansă de îndreptare”[4].

Alteori, înjurătura lua forma unui blestem, care proiecta întâmplări nefericite asupra viitorului interlocutorului. Blestemul era înconjurat de o aură mistică, iar utilizarea unor cuvinte interzise din pricina uzului lor sacru contribuia la întărirea sentimentului de teamă indus de imprecaţie.

Cine înjură mai mult?

O cercetare efectuată într-o universitate din Suedia a arătat existenţa unor diferenţe semnificative între limbajul injurios al femeilor şi cel al bărbaţilor. Annika Svensson, autoarea studiului, a observat că femeile înjură mai puţin decât bărbaţii, şi folosesc cuvinte mai puţin agresive decât cele folosite de reprezentanţii sexului tarea. Svensson a încercat să găsească şi o explicaţie plauzibilă pentru diferenţierea aceasta, semnificativă şi prin prisma faptului că Suedia este cunoscută pentru promovarea principiilor societăţii egalitare, în care bărbaţii şi femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii. Concluzia la care a ajuns cercetătoarea a fost aceea că femeile înjură mai puţin, datorită aşteptărilor cu privire la rolul lor social. Mai exact, deoarece femeile sunt acelea care au grijă de copii, societatea se aşteaptă ca ele să nu folosească vulgarităţi, pentru a nu le transmite mai departe copiilor.

a. Annika Svensson, Gender Differences in Swearing: Who the **** Cares?, Universitatea din Stockholm, 2004

Înjurătura de azi

Astăzi, înjurătura păstrează ideea blestemului, prescurtat la câteva cuvinte care şi-au îngropat semnificaţia în colbul istoriei. Totuşi, deşi pentru cei mai mulţi dintre utilizatorii lor, cuvintele murdare nu mai au sens în sine, pentru toţi este clar că ele au o încărcătură morală negativă. Sunt cuvinte interzise, cuvinte tabu.

Literatura de specialitate face distincţie între folosirea cuvintelor tabu şi folosirea unui limbaj ofensator, separare utilă mai ales în procesele judecătoreşti, unde limbajul ofensator poate costa foarte scump. De exemplu, potrivit articolului 2031 din Codul Penal, hărţuirea sexuală – care include şi aluziile verbale cu conotaţie sexuală[5] – se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Potrivit lui Magnus Ljung[6], profesor emerit în cadrul Universităţii din Stockholm, există două tipuri de înjurături: sociale – cele rostite cu scopul integrării într-un grup de referinţă – şi agresive – cele exprimate în condiţii de adversitate. Înjurăturile, deci, sunt determinate uneori şi de motive identitare, deşi forma la care ne gândim instinctiv atunci când vorbim de înjurături este cea motivată de impulsul de a ne exprima sentimentele negative.

Impulsul „spune tot”

„Exprimarea emoţiilor, mai ales a furiei şi a frustrării, este”, conform lingviştilor Timothy Jay şi Kristin Janschewitz, „principalul scop al înjurăturii”[7], iar acest lucru este evident din faptul că înjurăturile sunt alcătuite din cuvinte încărcate de semnificaţie afectivă.

Exteriorizarea sentimentelor este o cheie a socializării, cu atât mai mult cu cât, spun unii teoreticieni, acumularea de informaţii despre celălalt, cu scopul de a reduce incertitudinea, este esenţa comunicării[8]. Privind înjurătura ca o exprimare a sentimentelor celui care o foloseşte, s-ar putea concluziona că acest tip de vorbire este o manifestare naturală, normală şi chiar utilă a comunicării. Însă trei caracteristici specifice înjurăturilor arată că ele nu sunt manifestări legitime ale comunicării, ci au un impact distructiv asupra acesteia.

Agresivitatea. Înjuratul hrăneşte agresivitatea. Cercetătorul în comunicare Andrew Rancer consideră că lipsa abilităţii de a argumenta eficient un punct de vedere este direct proporţională cu agresivitatea în exprimare[9]. În cartea sa, Rancer evidenţiază faptul că violenţa verbală este adesea un punct de pornire pentru violenţa fizică.

Existenţa unei conexiuni între agresivitatea verbală şi cea fizică este dovedită şi de un studiu publicat recent de jurnalul ştiinţific NeuroReport. Lucrarea a relevat că voluntarii care înjurau suportau durerea cu până la un minut mai mult faţă de cei care se abţineau de la a vorbi urât. Cercetarea a avut la bază un experiment în care s-a comparat rezistenţa la durere a unor voluntari care şi-au scufundat mâna într-o cadă cu gheaţă. Richard Stephens, unul dintre autorii cercetării, declara pentru Reuters că „este clar că înjurăturile nu activează doar un răspuns emoţional, ci şi unul fizic, care ar putea explica de ce practica veche de secole încă persistă şi astăzi”. Stephens bănuieşte că motivul pentru care voluntarii care înjurau rezistau mai mult la durere ar fi acela că înjuratul creşte nivelul de agresivitate.

Atacul la persoană. Înjurătura nu are ca scop doar exprimarea de sine, ci şi dobândirea unui statut de superioritate. Adrian Majuru susţine acest punct de vedere atunci când afirmă că, în trecut, oamenii credeau că blestemele pe care le rosteau aveau puterea să „îl anihileze” pe cel împotriva căruia era îndreptată imprecaţia. Pentru contemporanul care nu crede în puterea blestemelor rămâne totuşi cert că înjurătura are puterea de a-l răni pe interlocutor şi poate prejudicia grav comunicarea.

Autolimitarea. Utilizarea unui limbaj obscen limitează vorbitorul la o paletă restrânsă de cuvinte, îngrădindu-i exprimarea de sine. Acest lucru transpare şi din observaţia lui Timothy Jay[10], care nota că, în ultimii 20 de ani, un set de 10 cuvinte a rămas constant în preferinţele pentru înjurături ale americanilor. Simultan, acest set constituie 80% din masa obscenităţilor în cultura americană. În felul acesta, înjuratul perpetuează incapacitatea de comunicare.

Dincolo de mine nu se termină lumea

Dintr-o perspectivă umanistă, înjurătura este o deraiere justificată, dar neacceptabilă, de la codul bunelor maniere, o sfidare a unui set de convenţii care a fost gândit ca lubrifiant social. Absenţa unei motivaţii mai puternice decât conformismul sau coerciţia (să nu înjuri pentru că nu e potrivit şi vei suporta consecinţele!) face ca această perspectivă să fie destul de îngustă. Cu alte cuvinte, deşi individului i se pare firesc să reclame impostura (reală sau imaginară) a interlocutorului, să îşi descarce mânia, să lovească pentru a se ridica deasupra celuilalt, societatea îl sancţionează dacă recurge la astfel de acţiuni, însă nu îi oferă o motivaţie convingătoare pentru a se comporta altfel.

Atunci când valoarea supremă a omului este omul, este numai normal ca, odată confruntat cu o alegere, bunăstarea propriei persoane să primeze în faţa bunăstării celuilalt. Atunci când are de ales între sine şi celălalt – doi egali -, omul se va alege pe sine, pentru că autoconservarea exercită natural o atracţie mai mare decât empatia.

Biblia oferă o altă perspectivă. Deşi face observaţii care sunt evidente şi din perspectivă umanistă – „Limba dulce este un pom de viaţă, dar limba stricată zdrobeşte sufletul”[11], „Cel cu inimă prefăcută nu găseşte fericirea, şi cel cu limba stricată cade în nenorocire”[12] -, perspectiva biblică aduce în plus un principiu la care logica antropocentrică nu poate ajunge decât prin abdicare: „Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia”[13].

Motivaţiei coercitive, Scriptura îi contrapune libertatea, ca miză a iubirii: „Voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor, dar nu folosiţi libertatea pentru fire, ci, în dragoste, slujiţi-vă unul pe altul”[14]. Iar pentru ca aportul Bibliei să fie substanţial, ea invită la o restaurare a esenţei: „Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul”[15].


[1] Simion Mehedinţi, Altă creştere. Şcoala muncii, ed. I, Bucureşti, 1919
[2] Antim Ivireanul (c. 1660-1716), "La Duminica Vameşului, cuvânt de învăţătură", în Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 25, 26
[3] Adrian Majuru, „Originea înjurăturii", ZF, 10 aprilie 2009.
[4] Ibidem.
[5] Conform Legii 202/2002 privind egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, hărţuirea sexuală este „situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor".
[6] Magnus Ljung, Om SVORDOMAR. Stockholm: Akademilitteratur, 1984
[7] Timothy Jay şi Kristin Janschewitz, „The Pragmatics of Swearing", Journal of Politeness Research, 4, 267-288, 2008
[8] Charles Berger şi Richard Calabrese, "Some Exploration in Initial Interaction and Beyond: Toward a Developmental Theory of Communication", Human Communication Research, 1, 99-112, 1975
[9] Andrew S. Rancer,Theodore A. Avtgis, Argumentative and Aggressive Communication: Theory, Research, and Application, 107, Sage Publications, 2006
[10]Timothy Jay, The utility and ubiquity of taboo words. Perspectives on Psychological Science, 4(2), 153-161, 2009, p. 153-161
[11] Proverbele lui Solomon, cap. 15, v. 4, p. 652, traducerea D. Cornilescu, Societatea Biblică Interconfesională din România, 2005
[12] Ibidem., 17:20
[13] Epistola lui Pavel către Romani, cap. 12, v. 10, p. 1106, traducerea D. Cornilescu, Societatea Biblică Interconfesională din România, 2005
[14] Epistola lui Pavel către Galateni, cap. 5, v. 13, traducerea NTR, 2008
[15] Prima Epistolă a lui Ioan, cap. 3, v. 18, p. 1201, traducerea D. Cornilescu, Societatea Biblică Interconfesională din România, 2005
Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.