Visul Statelor Unite ale Europei s-a împlinit, cel puţin la nivel formal, prin alegerea la 19 decembrie 2009 a primului preşedinte stabil al Consiliului European.

“Pe cine sun dacă vreau să vorbesc cu Europa?”

(Henry Kissinger, fost secretar de stat al SUA)

Deşi estimările îl dădeau sigur perdant, fostul premier al Belgiei a devenit, surprinzător, preşedintele Consiliului European. Sfidând previziunile din presă, dar şi pe ale analiştilor şi politicienilor, Herman van Rompuy a câştigat încrederea celor 27 de conducători ai statelor membre UE.

Unii îl văd pe Van Rompuy ca pe o figură ştearsă, fără charismă, un om practic necunoscut pe plan internaţional, în timp ce alţii îl recomandă ca fiind premierul ce a adus stabilitatea economică şi politică a Belgiei, un om al echilibrului şi continuităţii. Conspiraţioniştii identifică în el un personaj educat în şcolile iezuite şi, astfel, un infiltrat care slujeşte intereselor Papei sau un membru Bilderberg, cu aspiraţii care vizează o nouă ordine mondială.

Fără menajamente, Liberation a asociat funcţia de preşedinte al Consiliului European cu un „element pur decorativ”. La polul opus, Daily Mail a estimat că deţinătorul acestui mandat va avea „o putere enormă”. Cele două perspective delimitează un spectru complex de opinii şi proiectează profilul ciudat al unui post a cărui structură alternează între armătură de fier şi pulbere decorativă, un post cu aparenţa unui nucleu dur şi totuşi suspect de umplutură.

În 1849, în discursul rostit la Congresul Internaţional al Păcii de la Paris, Victor Hugo a folosit explicit sintagma „Statele Unite ale Europei”, ideea fiind reluată de diferiţi politicieni şi filosofi – Garibaldi, Mazzini, Stuart Mill şi chiar anarhistul Bakunin. S-a vorbit despre Statele Unite ale Europei de la tribune, dar şi în corespondenţe la nivel înalt, printre cei preocupaţi de subiect fiind George Washington, Willy Brandt şi Winston Churchill. Probabil cele mai excentrice poziţii sunt cele ale lui Troţki – visând la „Statele Unite Sovietice ale Europei” – şi Wilhelm al II-lea, care, în plin nazism victorios asupra continentului, vedea „mâna lui Dumnezeu care făcea minuni”, promiţând un „continent european unit”, şi anume „Statele Unite ale Europei sub conducere germană”.

 

Nevoia de un preşedinte. Sau de doi?

Desigur, Uniunea Europeană a fost dintotdeauna un model de unitate în diversitate. Aşa s-au explicat diversitatea perspectivelor şi fondul comun, diferenţele şi aspiraţiile unioniste ale popoarelor ce o constituie. Unul dintre argumentele dominante în favoarea profilului democratic al UE a fost chiar propunerea pentru sistemul de conducere şi administrare. Pe lângă instituţiile stabile ale UE (parlament, comisie, curte de justiţie europeană), preşedinţia Uniunii a avut un caracter aparte. Fiecărui stat membru i-a revenit conducerea Uniunii prin rotaţie, pentru o perioadă egală, de şase luni, şeful statului respectiv sau şeful guvernului deţinând funcţia de „preşedinte în exerciţiu”. În timp, s-a simţit nevoia de o preşedinţie stabilă, cu accent pe continuitate, tocmai pentru că la fiecare jumătate de an era propusă o nouă agendă, urmată de o nouă rundă de negocieri pentru implementarea acesteia.

Ce este Consiliul European?

Constituit în 1974 ca un forum de discuţii ale şefilor de stat şi de guvern din Europa, Consiliul European, care a căpătat statut formal în 1992 prin Tratatul de la Maastricht, are rolul de a defini direcţiile şi priorităţile politice generale ale Uniunii Europene. Instituţia nu exercită funcţii legislative. Prin aplicarea Tratatului de la Lisabona de la 1 decembrie 2009, Consiliul European a devenit una din cele 7 instituţii ale UE.
De la 1 ianuarie 2010, Uniunea Europeană are un preşedinte stabil. Deşi evenimentul este marcant pentru istorie, Financial Times amintea că „natura exactă a acestui job a fost dintotdeauna un pic vagă”, că „are o legitimitate îndoielnică”, „nu se bazează pe o unitate concretă”, că „preşedintele nu are o politică externă unitară” şi, probabil aspectul de bază, că „preşedintele nu este ales de populaţie”[1]. Dacă se adăugă şi faptul că sistemul preşedinţiei rotative semestriale rămâne în vigoare, cele două forme de conducere funcţionând în paralel, ambiguitatea se accentuează.

Prevăzând acest lucru, José Luis Zapatero, prim-ministru al Spaniei şi cel care deţine pe parcursul primului semestru din 2010 preşedinţia Consiliului, s-a întâlnit deja cu Van Rompuy, cei doi căzând de acord să constituie grupe de lucru pentru a asigura o coordonare între preşedinţia permanentă şi cea rotativă a Uniunii. În acelaşi timp, premierul spaniol a declarat că ţara sa va avea o poziţie de culise în demersurile propuse, rolul său fiind de a sprijini noile structuri de conducere ale Uniunii.

Herman Van Rompuy – Un traseu inedit: teologie, filosofie, economie

Profilul lui Herman Van Rompuy este unul complex. Educat la şcoala iezuită Sint-Jan Berchmanscollege, devine apoi licenţiat în filosofie şi obţine un master în economie, ambele în cadrul Universităţii Catolice Leuven.

Participant activ în politica şi economia ţării sale, a fost pe rând consilier al ministrului finanţelor şi al premierului, apoi senator, secretar de stat, ministru de finanţe şi vicepremier, iar în final prim-ministru al Belgiei. Face parte dintr-o familie de politicieni, fratele, sora şi fiul său fiind implicaţi în politică, deşi în tabere diferite.

Este pasionat de haiku, formă scurtă de poezie japoneză, pe care o postează pe blogul său. Este cunoscut ca un om etic, creştin catolic practicant, un apărător al păcii şi al căii de mijloc. Nu iese în lumina reflectoarelor, nu caută senzaţia, este promotorul abordării problemelor în linişte, pas cu pas. Spune despre sine că „deşi am avut funcţii importante, nu sunt un om important”.

Vorbind despre profilul său ca preşedinte al Consiliului European, Van Rompuy a afirmat: „A fost o dezbatere importantă cu privire la profilul viitorului preşedinte al întâlnirilor Consiliului European, însă un singur profil este posibil: cel al dialogului, unităţii şi acţiunii”.

Întrucât deţine un master în economie obţinut după o licenţă în filosofie în cadrul unei universităţi creştine, revista Capital titra că Van Rompuy este „teologul convertit la economie”, în discursurile sale regăsindu-se deopotrivă filosofia, teologia şi economia.
Cu un premier spaniol dispus să stea în linia a doua, de la 1 ianuarie 2010 Herman Van Rompuy a devenit personalitatea de care poziţia de preşedinte stabil al Consiliului European va rămâne legată pentru totdeauna. Le Figaro comenta că „primul care va ocupa funcţia îi va da o turnură decisivă”.

Planul Van Rompuy pentru Europa

În discursul susţinut după alegerea sa, noul preşedinte afirma: „Trăim în timpuri extraordinar de dificile: criza financiară şi impactul ei dramatic asupra şomajului şi bugetului, criza climatică ce ameninţă însăşi supravieţuirea noastră. Este o perioadă de anxietate, de nesiguranţă şi de lipsă a încrederii. Totuşi, aceste probleme pot fi învinse prin efortul comun în şi între ţările noastre. Anul 2009 a fost, de asemenea, primul an al unei guvernări globale, prin înfiinţarea grupului G20 în miezul crizei financiare. Conferinţa asupra climei de la Copenhaga este un alt pas spre managementul global al planetei noastre. Misiunea noastră este una de speranţă, sprijinită de fapte.”

Prima certitudine este că Van Rompuy se aliniază direcţiei internaţionale de până acum, remarcând şi confirmând câteva pietre de hotar din istoria recentă a lumii. După cum a afirmat în discursul său, preşedintele Consiliului European este convins că anul 2009 a fost primul an al unei guvernări globale, începând cu înfiinţarea grupului G20. Să fie vorba de noua ordine mondială? Oare de acum înainte istoria noastră se va măsura începând cu anul 2009?

Statele Unite ale “Fierului şi Lutului”

Intrigant pentru mulţi încă, Biblia are o altă perspectivă asupra viitorului Europei, care nu e legată nici de 2012, nici de vreun alt an. Conform cărţii biblice a lui Daniel, Nabucodonosor, suveranul Babilonului, a avut un vis: a văzut o statuie realizată din din mai multe metale, fără aliaje, care, după o vreme, a fost zdrobită de o piatră uriaşă. În interpretarea dată de profetul Daniel, visul confirmă că Dumnezeu „schimbă vremurile şi împrejurările”, „răstoarnă şi ridică împăraţi” şi vorbeşte despre „ce se va întâmpla în zilele de apoi” (Daniel 2:21,28).

Comentatori creştini, teologi recunoscuţi sau laici, precum Isaac Newton (fizician şi matematician), au identificat în visul lui Nabocodonosor succesiunea a patru imperii din Lumea Veche: Babilonul (capul de aur), Medo-Persia (pieptul şi braţele de argint), Grecia (brâul şi coapsele de bronz) şi Roma (picioarele de fier). Picioarele şi cele zece degete, formate dintr-un amestec neomogen de fier şi lut, au fost identificate cu zece state europene formate în urma destrămării Imperiului Roman după invazia popoarelor migratoare. Interesant este că Biblia anunţă falimentul încercării de a forma un aliaj între lut şi fier. Lipsa echivocului este evidentă şi repetată: nu vor fi lipiţi, nu se vor uni, va fi împărţită, amestecată, parţial rezistentă, parţial sensibilă.

Până acum, istoria Europei nu a contrazis această imagine. Ba dimpotrivă, manualul de istorie din şcoală, romanul de pe noptieră cu intrigi de la curte, filmul documentar de pe un canal educativ conţin dovezile în favoarea profeţiei biblice: aspiraţia spre unire a europenilor şi frustrarea continuei neîmpliniri a visului. Pe faţă sau în culise, căsătoriile şi alianţele între familiile regale au vizat ceea ce armatele nu au cucerit niciodată. În istoria Europei, s-au realizat tratate, concordate, alianţe, uniuni, aproape orice variantă de înţelegere politică, militară şi religioasă a fost încercată pentru a institui un climat de acalmie pe continent. Cele mai mari fronturi ale planetei din istoria recentă s-au desfăşurat nicăieri altundeva decât în Europa. Întotdeauna Europa a fost o forţă şi, în acelaşi timp, un punct sensibil al planetei. Întotdeauna şi, probabil, aici mai mult decât oriunde altundeva, s-au văzut simultan tăria fierului şi slăbiciunea ţărânei.

În ultimul secol însă, Uniunea Europeană a părut că desfiinţează veridicitatea profeţiei biblice – prin moneda unică, piaţa comună, conducerea în parteneriat, deschiderea graniţelor, libera circulaţie etc. Iar această nouă funcţie în administrarea Consiliului European, preşedinţia stabilă al cărei deţinător de mandat este belgianul Herman Van Rompuy, este un pas în aceeaşi sigură direcţie. Să fie oare acesta finalul? Cel puţin visul lui Nabucodonosor mai are o parte.

Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut o statuie mare. Statuia acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea ei era înspăimântătoare. Capul acestei statui era din aur curat, pieptul şi braţele îi erau din argint, iar pântecele şi coapsele îi erau din bronz. Gambele ei erau din fier, iar picioarele – o parte din fier, o parte din lut. În timp ce te uitai, a fost desprinsă o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, care a lovit statuia peste picioarele ei de fier şi de lut şi le-a sfărâmat. Atunci fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul au fost sfărâmate împreună şi au ajuns precum pleava din arie vara, la vânturat. Le-a luat vântul şi nici o urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care a lovit statuia s-a făcut un munte mare, care a umplut tot pământul. Acesta este visul; acum voi spune şi interpretarea lui înaintea împăratului. Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat o împărăţie, putere, tărie şi glorie. El ţi-a dat în mâini pe oameni, oriunde locuiesc ei, ţi-a dat fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate. Tu eşti deci capul de aur! După tine se va ridica pe pământ o împărăţie mai neînsemnată decât a ta şi apoi o a treia împărăţie, a bronzului, care va avea stăpânire peste tot pământul. Va fi şi o a patra împărăţie, tare ca fierul (fierul sfărâmă şi spulberă totul). Şi, după cum fierul sfărâmă şi spulberă totul, tot astfel şi această împărăţie le va sfărâma şi le va zdrobi pe celelalte. De asemenea, aşa cum ai văzut că picioarele şi degetele erau o parte din lut de olar şi o altă parte din fier, tot aşa va fi împărţită şi împărăţia. Va rămâne însă în ea ceva din tăria fierului, întocmai cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi aşa cum degetele picioarelor erau o parte din fier şi o altă parte din lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte fragilă. După cum ai văzut fierul amestecat cu lutul, tot aşa şi ei îşi vor amesteca neamul cu ceilalţi oameni, însă nu vor rămâne uniţi, aşa cum nici fierul nu se poate uni cu lutul

(Daniel 2:31-43).

Piatra care va veni

Visul din cartea lui Daniel se termină cu o piatră care zdrobeşte colosul metalic. Iar interpretarea confirmă succesiunea împărăţiilor până la ultima: „În zilele acestor împăraţi însă Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie veşnică, ce nu va fi distrusă niciodată şi care nu va fi lăsată în mâinile altui popor. Ea va sfărâma şi va pune capăt tuturor acelor împărăţii, însă ea va dăinui veşnic. Aceasta înseamnă piatra care ai văzut că a fost desprinsă din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, bronzul, lutul, argintul şi aurul.” (Daniel 2:44,45)

Piatra reprezintă, conform interpretării pe care însuşi profetul o dă, ultima împărăţie a planetei, care nu va avea sfârşit, care le va zdrobi complet pe toate celelalte şi care nu va fi cucerită de nicio alta. Conform interpretării, Piatra are o calitate unică. Nu este de sorginte omenească, nu este administrată prin intermediul omului – este Împărăţia lui Christos, pe care o cheamă toţi creştinii când se roagă Tatălui „vie împărăţia Ta” sau pe care o mărturisesc atunci când recită în crez „şi iarăşi va să vie…” Este limpede însă că înainte de această etapă a împlinirii profeţiei biblice, trebuie menţinută atenţia la testul european. Profeţia anunţă că Europa nu va fi cu adevărat unită.

Vis şi realitate

Nu este greşit, în condiţiile în care se prezintă Uniunea Europeană, să spui că Herman Van Rompuy este primul preşedinte al „Fierului şi Lutului”. Orice criză internaţională descoperă în Europa şi în poziţiile ţărilor europene aceeaşi temelie de fier şi lut. În orice caz, Barack Obama poate instala un telefon cu fir roşu pentru Europa, pentru că America are acum pe cine să sune! Întrebarea este însă dacă va răspunde un preşedinte puternic sau unul pe post de secretar, în timp ce frâiele Europei vor fi încă în cancelariile europene.


[1] „Europe does not need a big shot", Financial Times, 26 octombrie 2009