E limpede că nu exisă familie fără sex (familia se naşte din relaţiile sexuale, prezente sau trecute). Chestiunea arzătoare este că familia, ca instituţie, reprezintă un mijloc de reglementare a sexului, pentru că determină cine trebuie şi cine nu trebuie să aibă relaţii sexuale şi cu cine. Ideea "odioasă" asociată familiei-instituţie este că nu există sex fără familie.

Sexul este forţa motrice a biologiei, iar puterea este cheia structurării sociale. După cum excelent ne-a sugerat Göran Therborn, în relaţiile umane sexul şi puterea sunt monede convertibile, transformându-se uşor una în cealaltă. Sexul poate aduce puterea (prin seducţie), iar puterea poate aduce sexul (prin forţă sau prin cumpărare).

În acest context, tendinţa refractară a celor mai mulţi oameni faţă de familie ca instituţie se bazează pe o confuzie. În mod curent, oamenii înţeleg familia-instituţie aproape exclusiv ca pe un set de reguli şi norme limitative, impuse social. Cu alte cuvinte, familia-instituţie este percepută ca familie „instituţionalizată”, cu sensul peiorativ implicit.

Încă de acum aproape şapte decenii se propunea tranzitul familiei dinspre „instituţie” spre „tovărăşie”, unde „tovărăşia” desemna pe atunci familia ai cărei membri ar dezvolta mai multă afecţiune reciprocă şi relaţiiprofunde. Propunerea a ilustrat un curent de gândire care accentuează sistematic conflictul dintre cele două imagini ale familiei. Prezumţia este că afectivitatea lipseşte în familiile-instituţie, în care există reguli – drepturi şi obligaţii. Cu alte cuvinte, dragostea nu face casă bună cu regulile. Dacă e dragoste atunci se presupune existenţa liberului schimb care se autoreglează. Dacă există reguli, atunci dragostea e vătămată, iar convieţuirea devine convenţie constrângătoare, cu efecte nocive asupra membrilor familiei.

A trecut suficient timp de la naşterea opoziţiei faţă de familia-instituţie, care, cu toate acestea, nu a dispărut, în principal datorită unei intuiţii de bun-simţ care funcţionează la nivelul masei populaţiei. Oamenii continuă să recunoască beneficiile unei legături matrimoniale instituţionale, în care soluţia optimă e echilibrul: familia condusă de dragoste trebuie să includă atât modelele relaţionale guvernate de drepturi şi obligaţii, cât şi o distribuire corectă a resurselor puterii între membrii familiei. Aşa funcţionează adevărata instituţie familială – nu patriarhală (condusă de putere), nu coabitaţională (condusă de sex).

Cultul iubirii

Cultul iubirii, s-a născut abia pe la jumătatea secolului al XX-lea, în opoziţie cu relaţiile maritale. La origine stă ideea, perpetuată şi dezvoltată până la noi, că există o contradicţie clară între caracterul contractual şi voluntar al căsătoriei şi caracterul spontan, necontrolabil al iubirii-pasiune. Pasiunea, cu avântul ei irezistibil şi copleşitor, capabilă să trezească trăiri incredibile, e celebrată de atunci şi până astăzi ca un adevărat vis/ideal al iubirii şi sexualităţii. Manifestarea liberală a acestor impulsuri sentimentale şi sexuale a fost văzută ca o verigă esenţială în procesul valorizării femeii. Păstrarea castităţii premaritale a fost prima redută asediată şi ţinta primelor anunţuri profetice că morala iudeo-creştină îşi dă ultima suflare.

Ideea promovată prezintă indiciile unei fraude intelectuale. Adevărul este că revoluţia sexuală nu este neutră, nu aduce benefi cii egale femeilor şi bărbaţilor. În fapt, revoluţia sexuală a slujit intereselor bărbaţilor care şi-au urmat mai liber fanteziile sexuale şi astfel, în final, a limitat tocmai câştigul pe care femeile sperau să-l obţină prin eliberarea rolurile tradiţionale.

Căsătoria a fost întotdeauna o legătură fragilă. Esenţializat, ea s-a bazat pe fertilitatea femeii oferită în schimbul resurselor bărbatului. Contractul marital a fost normat religios şi social de-a lungul timpului în sensul protejării mamei şi a copilului prin limitarea libertăţii bărbatului de a-şi abandona familia prezentă şi de a-şi întemeia o alta. Astăzi, familia e percepută mai degrabă ca o celebrare a unirii sentimentale şi sexuale dintre doi parteneri, descriere care, evident, se potriveşte şi familiilor homosexuale. Cum s-a ajuns aici?

Printre altele, două explicaţii uluitor de simple ne redau perspectiva. În primul rând, controlul naşterilor, mult mai uşor de realizat astăzi, a produs o scădere dramatică a responsabilităţii masculine faţă de rezultatul sexului şi a permis bărbatului să-şi satisfacă liber orice instinct sau dorinţă sexuală. Aşa se explică sumar corelarea pozitivă dintre controlul sporit al naşterilor şi creşterea infi delităţii. În al doilea rând, intrarea femeii în câmpul muncii şi independenţa ei fi nanciară a scăzut responsabilitatea bărbatului faţă de nevoia de a-şi îngriji familia (femeia îşi poate creşte acum şi singură copiii) şi, din nou, responsabilitatea faţă de rezultatele infidelităţii (divorţ mai facil, nu mai există stresul pensiei alimentare sau al altor cheltuieli legate de creşterea copiilor…).

Dincolo de încercarea de a ne legitima, sub forma eliberării, lipsa de control în privinţa propriei sexualităţi, ar fi util să analizăm imaginea din fundalul controversei. Pe de o parte, natura fi inţei umane face imposibilă satisfacerea nevoilor emoţionale profunde exclusiv prin relaţii spontane. Pe de cealaltă parte, relaţiile profunde se instaurează doar atunci când drepturile şi obligaţiile ca membri ai familiei sunt preţuite. Oferta promoţională a ultimelor decenii – modelul bipartit „căsătorie + sex spontan (gratis)” – este utopică şi contra naturii. Simbioza poate părea că funcţionează, dar pe termen mediu şi lung duce la autodizolvarea uneia dintre cele două componente care nu pot fi niciodată reconciliate legitim sau natural.

Capitalul social vital

În ultimele decenii, oamenii au fost educaţi să se elibereze de legăturile faţă de soţ/soţie, familii, vecini, locuri de muncă, biserici. Însă, odată eliberaţi, şi-au dat seama că nu pot să renunţe la nevoia de a se simţi totuşi conectaţi social. Marea descoperire este că divorţurile emoţionale de instituţiile sociale importante în viaţa individului îi accentuează acestuia singurătatea, dezorientarea şi simţământul neîmplinirii.

O societate construită în jurul informaţiei[1] tinde să accentueze evident două elemente importante în democraţia modernă – libertatea şi egalitatea. Libertatea şi egalitatea au cunoscut o explozie după prima jumătate a secolului al XX-lea. Revoluţia sexuală, revoluţia feministă, revoluţia homosexuală au marcat seria „eliberărilor” de până în anii ’90. În acelaşi timp însă, lumea a cunoscut cea mai rapidă tranziţie socială la nivel global. Perioada a fost marcată de înrăutăţirea condiţiilor sociale, creşterea criminalităţii, declinul familiei şi pierderea încrederii în instituţii. Indiferent care au fost motivele, este limpede că au lucrat împreună.

Deşi dificil, se poate argumenta cu precauţie pentru existenţa unui numitor comun al acestor transformări sociale majore. Pentru tranziţiile de la munca fi zică, la cea preponderent intelectuală, de la o societate în care munceau doar bărbaţii la o societate în care muncesc ambele sexe, de la un consum pentru nevoie la o nevoie de consum, de la legăturile de grup la individualism, de la responsabilitate parentală la controlul naşterilor – o parte (cel puţin) a explicaţiei stă într-un produs rezidual al dezvoltării cunoaşterii şi tehnologiei. Creativitatea tehnologiei a devenit, într-un anumit sens, după cum se exprima Schumpeter, o „creativitate distructivă”.

Oamenii au descoperit rapid că există probleme serioase legate de cultura individualistă în care desfiinţarea regulilor rămâne, virtual, singura regulă. Ceea ce observăm din realitatea cotidiană (rămâne să şi admitem) este că valorile morale şi sociale nu reprezintă nişte expresii ale restricţionării libertăţii sau egalităţii umane, ci un veritabil capital social vital interacţiunilor comunitare, oricare ar fi ele. Virtuţi precum sinceritate, reciprocitate şi loialitate sau fi delitate nu sunt doar valori morale – ele sunt convertibile în adevărate valori fi nanciare care ajută societatea să progreseze.


[1] Deşi era informaţiei este asociată cu adventul internetului, în realitate originile revoluţiei informatice se află în anii '60, ani cu rezonanţă şi din perspectiva revoluţiei feministe.
Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.